În acest an Europa s-a micşorat ca pielea de Sagri. O strâng graniţele, inclusiv pe dinăuntru. Nu doar fiindcă Marea Britanie s-a desfăcut de UE, fără ca nimeni să creadă că ar fi posibil. (Imposibilul ne ia prin surprindere când e gata făcut; degeaba mai clipim din gene, increduli, la sfârşit, sperând că altcineva e responsabil)

Graniţele Europei au început să strângă un pic mai mult şi de când Trump, noul lider american, se admiră cu Putin. Graniţele Europei au început să strângă un pic mai mult şi de când Erdogan a anihilat, cu zecile de mii, jurnalişti, medici, scriitori, profesori, funcţionari şi nimeni, nimeni, din Europa, n-are nimic de spus. Turcia este garoul Europei - un organism deja fără vlagă.

Graniţele Europei au început să strîngă un pic mai mult cu fiecare bombardament din Siria. E matematic şi, potrivit instinctului de conservare, logic: mai multe bombardamente înseamnă mai mulţi refugiaţi, exponenţial. L-a auzit cineva pe Putin, asanatorul Alepului, cot la cot cu Erdogan, să propună tabere de refugiaţi pe teritoriul Rusiei?

Graniţele Europei au început să strângă un pic mai mult cu fiecare atentat islamist : în Belgia, în martie, în Franţa în iulie, în Germania, în decembrie, în Turcia - filtrul Europei, în mai multe rânduri.Teroristul islamist, autor al masacrului de la Targul de Crăciun de la Berlin, tunisian intrat în Europa pe la Lampedusa, a fost ucis de doi poliţişti la Milano, după ce a străbătut fără probleme vreo două ţări, între care şi Franţa, în fuga lui, nestingherit timp de patru zile, din Germania. Discursurile de felicitare care au urmat - exemplaritatea poliţiştilor italieni, suspinul de răsuflare uşurată a Europei în cor - au ceva suprarealist în bîjbăiala colectivă, în neputinţa generală. Aproape că greva taximetriştilor Uber de la Paris, care, ca să-şi ceară dreptul de a munci mai demn şi pe mai mulţi bani, au blocat în zi de imense plecări în vacanţă drumurile spre aeroport, pare – ironie a sorţii – un semn de pace, de lume normală, la locul ei.

În 2017 pielea de Sagri a Europei se va micşora şi mai mult. Sunt alegeri de preşedinte şi de parlament (Bundestag) în Germania, iar Franţa îşi va alege şi ea un nou şef de ţară. Europa e pe masa electorală, la decupat. Populismul şi extrema dreaptă au pâinea şi cuţitul. Candidatul dreptei din Franţa, François Fillon, predică necesitatea unui nucleu european dur, cu cîteva ţări drept fortăreaţă indestructibilă, rEstul (sic!), Dumnezeu cu mila.

Va urma o perioadă de ridicat garduri. Începe cursa de-a cine se baricadează mai repede şi mai ingenios. Egoismul ca virtute, individualismul ca abilitate vitală, sauve qui peut, excluderea celuilalt ca iluzie de suveranitate – tot atîtea trepte de „barbarie”. Vin vremuri în care vom invidia buncărul vecinului.

Şi totuşi, în faţa a două fenomene grave, Europa ar fi trebuit să-şi dezvolte un puternic reflex de supravieţuire colectivă.

Cine legitimează mai adânc UE ca fiind o structură, imperfectă dar perfectibilă, decât voinţa de divorţ a Marii Britanii, în faţa pretenţiilor căreia celelalte 27 de ţări se simt, mai mult ca niciodată, un bloc inflexibil?

Şi cine o legitimează mai bine drept Europa, cu valori proprii, rîvnite, dacă nu valurile de imigranţi şi de refugiaţi, cu miile înghiţiţi, la propriu, de valuri, înainte de a-i bate la porţi? Ce altceva o defineşte drept o civilizaţie puternică, a vieţii şi a respectului pentru viaţă, dacă nu atacurile teroriştilor islamişti, îndreptate împotriva bucuriei de a trăi în chiar inima Europei? E greu de imaginat un motiv mai urgent pentru ca ţările UE să trebuiască să-şi armonizeze sistemul de informaţii şi să gândească o strategie de apărare comună, cu buget dedicat. E greu de imaginat catastrofă mai mare pentru ca Europa să aibă voinţa politică, să-şi creeze mijloacele de a fi un bloc, de a se uni, nu de a se dezbina.

În Les identités meurtrières (1998), scriitorul şi academicianul francez Amin Maalouf punea un diagnostic imposibilităţii noastre de a trăi aventura umană sub zodie colectivă, nu doar tribală: „Fiecare dintre noi e depozitarul a două moşteniri. Una «verticală», care vine de la strămoşi, din tradiţiile poporului, din comunitatea religioasă. Cealaltă, «orizontală», e definită de epoca în care trăim, vine de la contemporani. Deşi cea de-a doua ne structurează dominant vieţile, în percepţia despre noi înşine nu ne reclamăm niciodată de la moştenirea «orizontală», ne definim doar prin cea verticală”. (Grasset, p. 119, trad. mea)

Nu daţi cu piatra (încă). Lângă sărbătorile care merg legitim înainte, sub artificiile care luminează fast bucăţica noastră de cer, deasupra tribului nostru, încape şi această luciditate amară: încep vremuri în care - precum Poetul din Republica lui Platon - umaniştii nu au ce căuta în Cetate.

Sărbători cu bine!