Extemporal la revoluţie. La Paris

Gazda franceză i-a întins lui Petre Roman covorul roşu. Românii din sală i l-au smuls practic de sub picioare. Moderatorul francez era gata să-l trecă clasa fără examen. Publicul i-a dat extemporal la revoluţia română, 25 de ani mai tîrziu. Şi i-a pus nota.

Luni 8 decembrie, ICR Paris a organizat, la sediul prestigioasei publicaţii franceze L’Express, dezbaterea «România, 25 de ani după» (Roumanie, 25 ans après). Iniţiatorul evenimentului, Radu Ciobotea, directorul adjunct al ICR Paris, a invitat pentru această dezbatere personalităţi politice şi jurnalişti din Franţa şi România. Au participat Petre Roman, fost prim-ministru al României, jurnaliştii José Manuel Lamarque (Radio France Inter), Jean-François Pérès (iTele), jurnalistul Luca Niculescu, publicistul Emil Hurezeanu şi sociologul Cristian Pârvulescu. Christian Makarian, director adjunct al L’Express, a fost moderatorul discuţiilor din partea gazdelor.

Un moderator care, „îndrăgostit” din start de Petre Roman, n-a prea mai avut ochi şi urechi pentru ceilalţi invitaţi, nevoiţi să asculte minute în şir laudele sale la adresa fostului prim-ministru al României. Ceilalţi, adică:

- Un excelent Jean-François Pérès, jurnalist francez care a cunoscut România în două momente cheie, în anii 90, imediat după revoluţie, şi apoi între 2006 şi 2008, perioada de aderare la UE. Fostul redactor-şef al revistei francofone „Regard” are două lucruri - privire matură asupra societăţii româneşti şi are umor:

„Ce s-a petrecut cu România în anii 90 a fost excitant, emoţionant, răvăşitor. Am fost martorul înfiinţării Pro TV, al primului McDo din Bucureşti (...) România face parte dintre acele ţări din care, dacă lipseşti trei luni, nu mai înţelegi nimic. România e una dintre acele ţări exasperante care sunt capabile de răsturnări de situaţie nebănuite: alegerile din 16 noiembrie sunt o dovadă.”

- Un nu mai puţin excelent Luca Niculescu, care a rezumat 25 de ani de la Revoluţie în cîteva fraze echilibrate, pigmentate discret de un anume entuziasm. Avea 19 ani în 1989. „Revoluţia a fost un enorm seism care mai produce încă şi astăzi cutremure.” Ultimul a fost, nu-i aşa, alegerea unui preşedinte român din comunitatea saşilor, chiar dacă Klaus Iohannis nu împărtăşeşte aceeaşi tradiţie religioasă ca marea masă de alegători. Paradoxul politic constă în faptul că, la 25 de ani de la evenimentele din 1989, Ion Iliescu continuă să fie „vocea raţiunii”, pentru PSD, a punctat Luca Niculescu.

- Un plin de miez Emil Hurezeanu care a pus în context România regimului Ceauşescu, diferit de stalinismul postbelic, pentru a ajunge să evoce modul cum Radio Europa Liberă a întreţinut în 15-16 decembrie 1989,   prin transmisii şi mărturii în direct de la Timişoara, flăcările unei revolte care mocnea.

-Un mult mai puţin convingător José Manuel Lamarque, cu amintiri de turist, fără prea mare relevanţă, în Ungaria şi România anilor 70-80.

Petre Roman a fost egal cu sine însuşi, aparent confortabil instalat în imaginea emblematică a revoluţionarului de pe baricade, pe care le-a evocat de altfel cu un patos autentic:

„Pe 21 decembrie, la baricada de la Universitate, puţin înainte de miezul nopţii, blindatele ne-au mitraliat ca pe nişte iepuri: 39 dintre noi au murit atunci. În jurul meu erau tineri de 15, 16 ani. Astăzi memoria e tragică, dar şi miraculoasă: cine şi-ar fi închipuit atunci că în mai puţin de 12 ore regimul avea să cadă?”

Cu tîmple neverosimul de negre, Petre Roman pare să fi încremenit într-un timp miraculos. Şi totuşi nu i-a fost chiar atît de confortabil pe cît rolul mitic impus de timp şi de propria dorinţă de legitimare o prevedea. Publicul, numeros, compozit, diaspora tînără – de noiembrie! şi diaspora de dinainte de 89, au ridicat adesea din sprîncene, au vocifirat, şi-au smuls microfonul, de la unul la altul, au apostrofat. „Nu, domnule Petre Roman, tribunalul care l-a executat pe Ceauşescu n-a fost poporul!” ; „Dar minerii, dle Petre Roman?”, „Dar ridiculizarea lui Corneliu Coposu?”.

Cu spirite încinse în sală, cu spirite rebele printre tinerii care-şi fac azi studii şi doctorate la Paris, dezbaterea i-a lăsat pe mulţi fără răspunsuri şi pe destui dezamăgiţi, frustraţi. Niciun cuvânt nu s-a spus, de altfel, despre cea ma frumoasă carte de vizită posibilă pentru această dezbatere, volumul care-şi aştepta cititorii la intrarea în sala de la Express: «Journalistes français dans la Roumanie communiste» (Jurnalişti francezi în România comunistă), apărut la editura pariziană Orizons. Cartea iniţiată şi coordonată de Radu Ciobotea, fost jurnalist şi actual director al ICR Paris, cuprinde articole scrise de jurnalişti francezi care au fost corespondenţi speciali în România anilor ’70 –‘ 90 şi au reflectat realitatea acelor ani în presa scrisă din Hexagon, inaccesibilă, atunci, publicului român.

La sfîrşit, m-am apropiat de Petre Roman ca să verific că nu, n-a albit la tîmple, şi ca să-l provoc la un răspuns.

„Ce îndoieli v-au rămas în urma revoluţiei?

Petre Roman: N-am nicio îndoială în privinţa celor petrecute la revoluţie. Pur şi simplu datorită acelei rupturi care s-a produs şi în care toată lumea era împotriva lui Ceauşescu n-a mai existat o deosebire netă între cei care au avut curajul să-l înfrunte pe Ceauşescu şi au fost împotriva regimului comunist şi cei care s-au convertit peste noapte. Totul a devenit o masă comună. E adevărat că imediat după revoluţie eu m-am confruntat cu o gravă problemă: erau foarte mulţi conducători, aleşi de astă dată, care proveneau din rîndurile vechilor comunişti.

Nu e propriu-zis o îndoială. E un regret?

Petre Roman: Nu e un regret. E vorba de o luptă foarte complicată în urma căreia guvernul meu a fost eliminat.

Reformulez întrebarea despre îndoială. Ce credeţi că nu s-a lămurit deloc de la revoluţie încoace?

Petre Roman: Nu s-a lămurit dacă, în afară de teroriştii despre care am aflat că erau cei mai mulţi ai armatei - de ce? Pentru că generalii aveau o mare teamă, ei fuseseră represiunea şi la Timişoara şi la Bucureşti, şi au creat această diversiune. A fost o diversiune! Dar nu s-a lămurit dacă au fost şi alţi agenţi, de altă natură. Nu vom şti niciodată.

De ce nu vom şti niciodată?

Petre Roman: Pentru că puteau să fie agenţi de-ai lui Ceauşescu, străini, dar acest aspect, care nu e foarte important, nu s-a putut lămuri.”

Paradoxal. Deşi a jubilat deschis, bucuros de ultimul „Am învins!”, la alegerile prezidenţiale din noiembrie, am văzut totuşi un Petre Roman încolţit de asistenţă, depăşit de spiritul unui alt timp. Spiritul vremii în care tinerii au ieşit în stradă pentru a apăra munţii de la Roşia Montana. Spiritul timpului în care tinerii din diaspora au stat 10-12 ore la rînd ca să demonstreze – 25 de ani mai tîrziu – că votul rămîne o libertate căştigată de ei şi de părinţii lor pe 22 decembrie 1989. Şi de Petre Roman, fără îndoială.

În chip de concluzii, două fraze magnifice despre România de ieri şi de azi, cumva în oglindă. Una aparţine lui Petre Roman, cealaltă lui Emil Hurezeanu.

Cînd oamenii îşi vor cu orice preţ libertatea, şi-o iau singuri. Petre Roman

Tinerii de azi şi-au făcut revoluţia lor, pe 16 noiembrie 2014, la alegeri. Deci s-a putut. Întrebarea lor e legitimă: voi de ce n-aţi putut, timp de 25 de ani? Emil Hurezeanu

Gazda franceză i-a întins lui Petre Roman covorul roşu. Românii din sală i l-au smuls practic de sub picioare. Moderatorul francez era gata să-l treacă clasa, fără examen. Publicul i-a dat extemporal la revoluţia română, 25 de ani mai tîrziu. Nu e deloc sigur că a primit note de trecere. Oare de ce?