Etnobişniţarii, băieţii deştepţi care fac bani de pe urma românilor din Ungaria

Budapesta alocă anual fonduri destinate exclusiv fiecărei minorităţi naţionale declarate şi organizate de pe teritoriul său. În cazul românilor, o bună parte din sumă este deturnată de câţiva de băieţi deştepţi care au sesizat că declarându-se români pot câştiga bani frumoşi. Fenomenul este posibil din cauza legislaţiei bizare a Ungariei, care a permis cetăţenilor să-şi declare câte naţionalităţi au vrut la recensământul din 2011.

Din 1993, toate minorităţile etnice din Ungaria sunt reprezentate prin foruri proprii, numite Autoguvernări pe Ţară. Aceste instituţii trebuie să gospodărească fondurile alocate de Budapesta pentru aceste comunităţi, să le reprezinte interesele, să le strige nevoile, să vegheze la păstrarea culturii, a limbii şi da, a identităţii şi a conştiinţei de neam. 

Explozia demografică, reală sau fraudă?

Până acum trei ani, fondurile pe care le primea Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria (AŢRU), aproape un miliard de forinţi, echivalentul a 3,3 milioane de euro, se împărţeau între cele câteva comunităţi în care locuiau cei 8.000 de etnici români declaraţi.

Însă după recensământul din 2011, când orice om şi-a putut declara câte naţionalităţi a vrut, numărul românilor a crescut dintr-o dată la peste 35.600, iar punctele de pe hartă în care s-au înfiinţat oficii ale AŢRU s-au înmulţit considerabil – la fel şi conturile spre care sunt virate acum fondurile de la Budapesta. 

Deturnare legală de fonduri

Fenomenul se numeşte etnobusiness – a face din etnicitate a afacere. Persoane care se declară români şi înfiinţează sedii AŢRU pentru o parte din miliardul de la Budapesta, iar partea ce ajunge într-adevăr la români a scăzut de la an la an. Fondurile se alocă prin proiecte înaintate de fiecare oficiu local AŢRU către ministerele de resort, în funcţie de destinaţia banilor.

Fiecare dosar înaintat primeşte un punctaj dintr-un barem specificat, iar aşa se întâmplă că, uneori, localităţile cu număr ridicat de etnici români, cum ar fi Micherechi, primesc mai puţine fonduri decât localităţi în care funcţionează oficiile false. Totul ţine de felul în care este întocmit proiectul şi prezentat dosarul. Un fenomen care se poate observa în cadrul tuturor minorităţilor naţionale din Ungaria, nu doar în cea românească. 

Etnobişniţari. Băieţi deştepţi care profită din plin de conflictele din interiorul acestei minorităţi, dintre comunitatea istorică de români şi „vinituri” sau „venetici” – românii care au ajuns aici după `89, profită de faptul că românii nu-şi cunosc propria istorie şi bineînţeles că profită de tensiunile dintre români şi maghiari, iscate de traumele istorice şi alimentate de meciurile de fotbal. 

„Publicarea rezultatelor recensământului din 2011 a fost un eveniment şocant, când am aflat că nu suntem deloc puţini, ci mulţi. Dacă suntem, eu nu ştiu unde suntem”, spune jurnalista Eva Iova, redactor-şef al săptămânalului „Foaia Românească”, una dintre cele două publicaţii în limba română ale minorităţii din Ungaria. 

„Aici, în Ungaria, la recensământ puteai să te declari în acelaşi timp şi maghiar, şi român, şi slovac în acelaşi timp. Iar cel care s-a declarat doar român este numărat ca un membru al minorităţii române, şi cel care şi-a declarat trei naţionalităţi diferite este numărat tot ca un membru al minorităţii române”, continuă aceasta. 

„Astea sunt treburi interne ale statului maghiar, nu pot să intervin nici eu în asta”, explică Trajan Kreszta, preşedintele Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria, pe care o conduce din 1994 fără întrerupere. 

Astfel că acurateţea datelor de la recensământul maghiar din 2011 - sau lipsa acesteia - este strâns legată de fenomen şi de recunoaşterea lui de către autorităţile de ambele părţi ale graniţei. Bucureştiul a început să vorbească despre etnobusiness din perioada în care Ministerul Afacerilor Externe era condus de Andrei Pleşu (1997-1999), iar de atunci au fost elaborate mai multe protocoale în acest sens. 

Există un judeţ unde romii au constituit Autoguvernare Românească. Sus, la Miskolc, în zona aia. Nu vorbesc română, dar s-au dus la primărie şi s-au declarat români. Legal, n-ai ce să faci cu ei. Asta nu e vina mea, asta-i slăbiciunea legii.    Trajan Kreszta, preşedintele Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria

Kreszta cunoaşte fenomenul, îl recunoaşte, şi ridică din umeri a neputinţă - „asta-i treabă internă a statului maghiar, nu pot să mă bag nici eu! Dacă asta-i legea, ce să facem?”. Însă etnobişniţarii şi-au croit drum până la conducerea instituţiei el o păstoreşte.

Eva Iova a scris în Foaia Românească despre acest fenomen şi despre infiltrarea etnobişniţarilor în AŢRU încă din 2009. Atunci, ea i-a numit etnobişniţari pe majoritatea liderilor AŢRU din Budapesta. Aceştia au acţionat-o în instanţă, iar jurnalista a avut proces penal şi altul civil pentru calomnie şi insultă. Le-a câştigat pe toate, în toate cele trei instanţe. 

În argumentare, Tribunalul din Jula - prima instanţă în procesul penal intentat de Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria şi de Ana Roxin, preşedinta acesteia - a recunoscut existenţa fenomenului etnobusiness-ului în Ungaria, inclusiv în Autoguvernarea Românească din Capitală. 

Prin decizie, tribunalul a clamat faptul că nu este suficient dreptul individului de a-şi declara identitatea, ci şi comunitatea minoritară are dreptul să recunoască apartenenţa individului la comunitatea respectivă. Cinci dintre cei 9 membri ai Autoguvernării Româneşti pe Capitală au recunoscut în mărturiile depuse în scris că nu vorbesc sau vorbesc doar parţial limba română, iar un membru a cerut în repetate rânduri autodesfiinţarea acestei organizaţii.

Eva Iova se miră că o mai întrebăm despre ele acum. „Am vorbit atunci, am făcut şi conferinţă de presă în România, era un moment bun pentru a porni o dezbatere serioasă despre etnobusiness, dar presa română n-a părut interesată”, îşi aminteşte ea. 

„Mi se pare normal ca orice român din Ungaria să se întrebe: cine este acesta care vrea să mă reprezinte? De ce vrea el să facă asta”, spune jurnalista. Comunitatea istorică de români din Ungaria este una relativ mică, strânsă şi închisă, aşa că nu-i deloc greu să-i sesizezi pe impostori, explică ea. „Ne cunoaştem între noi, ştim care ai cui sunt.”

Ce facem însă cu „viniturile”, românii veniţi după 1989 în Ungaria? Din punctul acesta de vedere, conflictul dintre comunitatea istorică şi „venetici” este un factor extrem de important în afacerile cu etnicitatea. 

Autoguvernările pe Ţară nu sunt grupări politice şi, oficial, n-au nicio implicare în această sferă, însă n-au nicio piedică în a-i folosi pe etnicii pe care-i reprezintă drept masă de manevră în negocierile cu Budapesta. De multe ori, românii din anuminte zone au fost mobilizaţi de liderii oficiilor locale ale AŢRU să sprijine la alegeri un anumit candidat pentru un mandat de parlamentar sau altele similare. 

Măsuri concrete pentru combaterea etnobusiness-ului n-au fost luate până acum, abia din acest an există câteva iniţiative clare. Prima ar fi ca oficiile locale ale Autoguvernărilor pe Ţară să nu se mai poată înfiinţa decât în comunităţile în care s-au declarat cel puţin 30 de etnici dintr-o anumită naţionalitate.

Toţi cei cu care am vorbit în Ungaria sunt de acord că măsura este un bun prim pas, însă nu va fi suficientă pentru a eradica afacerile de acest fel. Mai ales că afacerea este una dintre acelea care se desfăşoară în zona gri dintre legi şi, până una alta, deturnarea aceasta de fonduri se face sub acoperirea legislaţiei maghiare. 

Fenomenul etnobusiness este considerat deosebit de periculos de membrii comunităţii româneşti, o admit şi Kreszta, şi Iova, persoane care şi-au asumat roluri opuse în această dezbatere şi nu numai - există un curent puternic în rândul comunităţii pentru înlocuirea lui Kreszta cu Eva Iova, însă preşedintele în funcţie este sprijinit puternic de comunităţile maghiarizate şi de puternica Autoguvernare pe Ţară a Românilor din Budapesta, condusă de Roxin. 

Adevărata comunitate românească are de suferit de pe urma faptului că fondurile alocate de Budapesta nu ajung integral la ea, iar lipsa finanţării este unul dintre principalele motive pentru pierderea limbii, a culturii şi a identităţii româneşti de peste Tisa. 

Citeşte mai multe aticole din campania „Adevărul despre români şi unguri“ 

O echipă de jurnalişti a mers în Ungaria şi a stat de vorbă cu românii de acolo. Le-a aflat problemele, le-a ascultat limba, a văzut cine sunt şi cum trăiesc. Apoi, s-a întors în România, în judeţul Harghita. Acolo a încercat să-i înţeleagă pe ungurii din România. Adevărul vă prezintă povestea celor două comunităţi fără ţară într-un documentar în premieră pentru mediul online românesc.

 Românii din Ungaria nu vor să vorbească despre politică, nici despre Garda Maghiară, nici despre Andrei Şaguna, căruia au vrut, cândva, să-i facă o statuie neridicată nici azi. Nu. Ei vor doar să trăiască în linişte, iar dacă pentru asta trebuie să mai renunţe la câte-un sfânt sau la limbă, fie.

 N-am găsit familie de români din Ungaria care să ne spună că nu s-a adaptat. Toate trăiesc în armonie alături de unguri. Chiar şi o familie care, din cauza discriminării de la şcoală, a fost nevoită să-şi trimită fiica înapoi în România. Familia Bunea s-a mutat aici în august. Cu doi copii şi fără nimic care să-l mai lege de România, Florin, fost angajat al CFR, spune că mai degrabă are încredere în unguri, „cu care te legi la suflet”

 Stăm sprijiniţi de pereţii Liceului Nicolae Bălcescu din Jula, „capitala românilor din Ungaria”, instituţie de învăţământ cu clasele I-XII cu predare în exclusiv în română. Am intrat, însoţiţi de doamna directoare şi de un alt profesor, la clasa a III-a, la o oră de limba română. „Păsările călătoare zbor în ţări mai calde”, citeşte de pe tablă o elevă cu strungăreaţă. „Foarte bine!”, îi spune doamna învăţătoare şi o trimite la loc.

 Românii din Ungaria îşi pierd uşor identitatea, însă procesul merge, în unele cazuri, până la simpatia şi aderarea la gruparea de extremă dreapta Jobbik, cunoscută pentru retorica agresivă la adresa românilor şi cu o aprobare tot mai ridicată în statul vecin.