E timpul darurilor de Crăciun. Ce cadou a pregătit România pentru români?

Mi se pare potrivită întrebarea într-un moment, de altfel printre mult prea puţinele de acest fel pe parcursul unui an, în care se instaurează un foarte scurt armistiţiu în bătălia sordidă a politicienilor, cea care a reuşit să ne otrăvească într-atât de mult vieţile şi să ne afecteze viitorul.

Acum, că suntem în pace, cum ne bucurăm de ea? Desigur, aşa cum e firesc, întrocându-ne într-un trecut pe care-l proiectăm într-un fel de abstract al mitologiei naţionale, unul în care găsim exclusiv lucruri frumoase, amintiri mirosind a bucătăria savuroasă a bunicilor sau sunând în ritmul colindelor interpretate de oameni îmbrăcaţi pentru ocazia solemnă în costumele populare strălucitoare şi impresionante. Ne refugiem în trecut (oare de câte ori aţi auzit şi aţi spus asta) pentru "a mai uita de greutăţi", zicere tradiţională a poporului nostru mereu încercat de episoade istorice pe care le-a perceput drept ostile şi care pare să se poată bucura doar în raport cu "ce-a fost odată".

Dar ceilalţi nu fac la fel? Ba da, sigur că da, aşa fac. Numai că, în restul anului, trăiesc cu faţa îndreptată înspre viitor. Sunt învăţaţi să se comporte aşa de societate, în termenii unei continue provocări existenţiale care arată capacitatea societăţii respective de a se auto-proiecta în funcţie de motoarele devoltării mondiale.

Pe fond, acesta este cadoul mereu înnoit în substanţă şi forme diverse, pe care o ţară şi conducătorii săi presupuşi înţelepţi, vizionari şi cu dragoste de popor îl fac oamenilor de a căror existenţă este responsabilă: garanţia că statul respectiv este predictibil, cu o dezvoltare sustenabilă, capabil să genereze proiecte de viitor cu succes previzibil.

Nu ajunge - nu fiindcă nu am vrea, ci, pur şi simplu, pentru că nu se poate - se auzi doar urări de Crăciun (şi foarte curând cele la fel de standard de Anul Nou, scrise după tipicul cunoscute de plictisiţii membri ai echipelor de PR) care să ne dorească tuturor un viitor mai bun, cu pace şi cu linişte. La modul ideal, ar mai trebui, dacă se poate, să fie ataşate şi nişte garanţii.

Prima, poate cea mai importantă dintre toate, ar trebui să fie că spiritul de înţelepciune creştină ar putea fi trecut de la nivelul discursiv pe care-l practică absolut toţi politicienii noştri pentru că "dă bine la electorat" la cel al comportamentului real. Sigur că nu se poate, toţi ştim asta, aşa că dintre darurile României către români a dispărut deja unul, tocmai fiindcă ştim că politicienii noştri abia aşteaptă să se termine zilele de sărbătoare pentru a-şi sări din nou la gât, cu aceeaşi pasiune auto-destructivă ca până acum.

A doua garanţie cuprinsă în cadoul de sub bradul de Crăciun naţional ar trebui să fie îndreptată - în conformitate cu mesajul colindelor "creştine, să fii bun" către zonele sociale cele mai defavorizate. Către bătrânii a căror putere de rezistenţă slăbeşte în izolarea şi mizeria în care se afundă zonele rurale, lăsate de izbelişte. Către tinerii care, într-o proporţie covârşitoare, visează să plece din ţară, afirmând că merg să-şi caute altundeva viitorul, inspiraţi de exemplul milioanelor de români care a căror bejenie pe motive economice a transformat în bine pieţe muncii din diverse părţi ale Europei civilizate şi a mutilat-o dramatic pe a noastră. Poate oferi cineva aceste garanţii? Şi chiar dacă da, cine ar mai crede. fiind înrădăcinată convingerea absolută că "toţi sunt o apă şi-un pământ, toţi mint, toţi fură"? Şi aş, mai dispăru un cadou naţional.

În fine, ar mai exista un cadou de importanţă strategică. Ar fi echivalentul Stelei pusă în vârful bradului, imagine simbolică a Stelei care a îndreptat odată paşii Magilor spre Betleem. Un semn că drumul este sigur, că aceea şi nu alta este direcţia cea bună. Care este însă şi ce semnifică oare în aceste zile, pentru viitorul României, Steaua aşezată virtual în vârful Bradului Naţional? Cine gândeşte să descifreze direcţia pe care o arată, cine vine s-o aşeaze definitiv în poziţia potrivită pentru a şti că suntem pe de-a întregul şi definitiv aşezaţi pe drumul care ne duce acolo unde am spus cu toţii că vrem odată cu aderarea noastră la NATO şi UE?

Ne emoţionează, la asemenea ocazii festive, să auzim, din nou şi din nou, poemul eminescian care dă atât de frumosul răspuns poetic la întrebarea "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie".

Dar, dincolo de asta, celălalt răspsuns, cel încărcat de promisiunile practice care să definească priorităţile naţionale şi care să ne lege cu adevărat de restul lumii şi de spaţiul european şi euroatlantic, unde este? Cine-l dă? Cine se pregăteşte să-l definească în raport cu ceea ce vedem în chip de construcţie, prietenoasă sau potrivnică, ce se conturează acum în jurul nostru?

Acesta ar fi cadoul pe care l-aş aştepta sub bradul virtual de Crăciun al naţiunii române: o gândire aşezată şi coerentă pentru viitorul unei naţiuni, cu politicieni educaţi şi responsabili care să fie capabili să făurească oglinda în care românii să-şi poată contempla nu numai trecutul de glorii ci şi viitorul, după care să poată decide în deplină cunoştinţă de cauză. Se poate? Dacă nu acum, atunci oare în condiţii aşa ceva ar fi posibil? Şi dacă acel cadou nu vine, să ne reamintim cuvintele înţelepciunii eminesciene: