În pofida acestei evidenţe, iată, nu a trecut deloc neobservată decizia primarului municipiului Cluj-Napoca, dl. Emil Boc, de a retrage de pe ordinea de zi a Şedinţei din trecuta săptămână a Consiliului Local al urbei pe care o păstoreşte un proiect de hotărâre vizând schimbarea numelui unei străzi din localitate.

Strada se cheamă Radu Gyr. Numele poetului care a dat denumirea străzii în chestiune nu este defel unul oarecare. Dovadă faptul că în jurul personalităţii sale se poartă de ani de zile o aprinsă controversă legată de o anumită parte a creaţiei sale, reflex al unei angajări politice mai mult decât discutabile. E vorba despre atitudinea şi creaţia din anii 30-40 ai secolului al XX-lea care, în opinia celor ce îl contestă, ar trebui să îi determină excluderea din viaţa, din istoria literară şi din conştiinţa publică românească.

Anii 30-40 sunt aceia în care Radu Gyr a scris nu puţine poeme uman descalificante, de un naţionalism exacerbat, cu un puternic conţinut antisemit. Conţinut ce nu poate să nu şocheze orice om aflat în deplinătatea facultăţilor lui mintale. A fost, fără doar şi poate, vorba despre perioadă de rătăcire contrabalansată de acea parte a poeziei lui Rau Gyr socotită de critici literari de seamă a reprezenta una dintre cele mai proeminente contribuţii la ceea ce numim îndeobşte poezia carcerală.

E dincolo de orice îndoială că îi datorăm lui Radu Gyr o mărturie în versuri de foarte bună calitate, cutremurătoare, despre tot ceea ce au însemnat fărădelegea şi represiunea comunistă.

Nici una dintre părţile aflate în conflict pe o temă mult mai complicată decât o simplă controversă literară nu pare a fi dispusă la dialog. Nici una nu dă semne că ar fi deprins lecţia toleranţei. Inflexibilitatea e la loc de seamă, disputa pare ireconciliabilă.

Cei care sunt sensibili din motive felurite – apartenenţă etnică, suferinţe trăite de ei înşişi ori de membri ai familiei în anii de tristă amintire ai extremismelor de dreapta-  la ceea ce este inacceptabil în creaţia poetului nu sunt deloc dispuşi să ia în calcul decât acele scrieri ale lui Radu Gyr socotite mărturie, peste putinţă de tăgadă, a apartenenţei  acestuia la mişcarea legionară. Versuri în care văd încuviinţarea şi legitimarea a fărădelegilor comise de aceasta. În sprijinul argumentaţiei lor, respectivii aduc în discuţie chiar şi paragrafe din Legea 217/2015, al cărei iniţiator al fost dl. Crin Antonescu, act normativ cunoscut sub numele de Legea antilegionară.

Cei care se situează pe poziţii diametral opuse socotesc că toate greşelile comise în perioada anterioară de autorul cutremurătorului poem, mereu de actualitate, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! ar fi fost cu asupra de măsură răscumpărate de anii grei de închisoare şi de acea parte a creaţiei literare a poetului care dă seama despre suferinţa unei întregi naţiuni. Aşa cum a fost trăită în anii în care bolşevicii au distrus deopotrivă elitele politice, culturale, academice, bisericeşti ale României, dar şi zeci de mii de oameni simpli care nu doreau decât să îşi apere libertatea, avutul obţinut prin muncă  şi credinţa strămoşească.

Foarte adesea poate fi auzită afirmaţia că boicotul la care ar trebui să fie supus nu doar Radu Gyr, ci şi Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, poate chiar şi Mircea Eliade şi lista e departe de a fi epuizată reprezintă un atentat de esenţă neo-bolşevică la adresa fiinţei naţionale şi a valorilor intelectuale şi umane ale României. Sigur, afirmaţia merită nuanţări, chiar delimitări precise de nedorite exagerări şi generalizări, însă nu se poate să nu observi încrâncenarea cu care pare a fi luată în calcul doar o anumită parte a răului care a cutremurat şi societatea românească a veacului trecut.

Nu mi se pare deloc inutil să reamintesc că în august 2015, atunci când opinia publică s-a inflamat în legătură cu decizia preşedintelui Iohannis de a promulga Legea 217, au fost multe voci care au vorbit despre necesitatea unui act normativ mai amplu al cărui rost ar fi fost acela de a avea în vedere extremismele de orice fel. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea.

Însă chiar şi în astfel de condiţii, însă nutrind deopotrivă că valoarea unei creaţii literare nu se stabileşte prin legi ori prin acţiuni în justiţie cred că un plus de moderaţie, de toleranţă, de înţelepciune, dar şi de cunoaştere şi recunoaştere a ceea ce a fost rău şi a ceea ce a fost bine în viaţa şi creaţia literară a acestor personalităţi controversate ar rezolva multe.

Întrebarea este dacă noi, cei de azi, dispunem ori suntem dispuşi să facem uz de aceste însuşiri. Ori ni se pare mult mai confortabil, dacă nu cumva şi profitabil, uneori chiar materialiceşte, să ne situăm pe mai departe pe poziţii ireconciliabile.