După condamnarea torţionarului Vişinescu

Nu se poate să nu le dai dreptate celor ce susţin că actul de justiţie de vineri, act în urma căruia a fost condamnat la 20 de ani închisoare şi la degradare militară fostul torţionar comunist Alexandru Vişinescu vine cu extrem de multă întârziere.

Nu se poate nici să nu împărtăşeşti opiniile celor potrivit cărora cei 300.000 de euro pe care fostul comandant al închisorii de la Râmnicu Sărat, rămas în sistemul de opresiune comunist şi după desfiinţarea acesteia, ar urma să le plătească înseamnă extrem de puţin. E cum nu se poate mai adevărat, de asemenea, că banii aceia nu au cum să compenseze suferinţele fizice şi morale la care au fost supuşi cei închişi, umiliţi, torturaţi în primul deceniu comunist şi în alţi câţiva ani din deceniul următor.

Pe de altă parte, cred că au dreptate toţi cei ce apreciază simbolistica gestului, văzând în el un fapt semnificativ în adevărata şi prea îndelung aşteptata despărţire a românilor şi a României de trecut, de fantomele acestuia, de cei ce au contribuit prin mintea şi fapta lor la supravieţuirea unui sistem politic bazat pe crimă, pe opresiune, pe frică, pe teroare, pe denunţ, pe supraveghere, pe foame şi pe frig. Cred că are dreptate profesorul Vladimir Tismăneanu atunci când scrie în cartea Diavolul în istorie- Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX (Editura Humanitas, Bucureşti, 2013) că „trecutul nu trebuie şi nu ar trebui negat, uitat sau acoperit de carapacea reprobabilă a uitării”.

Nu era bine, nu era corect, nu servea defel democraţia ce se dorea instaurată îndată după revoluţiile sângeroase sau de catifea din toamna-iarna anului 1989, dacă imediat după aceea s-ar fi înfiinţat tribunale mai mult sau mai puţin ale poporului ori dacă s-ar fi recurs la o răzbunare colectivă susţinută de stat. Era mai degrabă nevoie- şi iar îl citez pe Vladimir Tismăneanu- de „confruntarea cu trecutul traumatic, în primul rând, prin intermediul rememorării şi al cunoaşterii”, de ceea ce se cheamă justiţia morală. Era nevoie însă şi de proceduri legale pe baza cărora să se treacă la judecarea celor ce au comis nelegiuiri în comunism, respectându-li-se, cum iarăşi corect observă profesorul Tismăneanu, „prezumţia de nevinovăţie ca drept fundamental al oricărei fiinţe umane, inclusiv al foştilor aparatcici comunişti”. 

Nu putem spune că România ar fi făcut figură aparte în ceea ce priveşte rememorarea şi cunoaşterea. Chiar dacă aceasta nu a fost stimulată de sistemul politic şi de putere. Dimpotrivă. E drept. Acest gen de cunoaştere a fost mulţi ani îngrădită de feluritele autorităţi ale Statului, multe dintre ele cu origini personale adânci în trecutul comunist. Spre deosebire de alte ţări foste comuniste, în România s-a încercat mult prea mult şi cu mult prea mare succes blocarea accesului la arhivele Securităţii.  Am avut şi avem, în schimb, rafturi întregi de bibliotecă de confesiuni şi memorii, de mărturii din Infernul comunist.

Şi tot spre deosebire de alte ţări foste comuniste unde s-a elaborat un întreg sistem legislativ care să permită judecarea individuală a torţionarilor, securiştilor, activiştilor, România a înregistrat un decalaj negativ şi acesta doar în parte recuperat de condamnarea comunismului făcută de la tribuna Parlamentului României în decembrie 2006 de fostul preşedinte Traian Băsescu. E meritul Monicăi Macovei şi al profesorului Ioan Stanomir că au conceput şi impus adoptarea unui act normativ care să prevadă imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii. Act în baza căruia a început în vara anului 2013 urmărirea penală împotriva lui Alexandru Vişinescu şi a altora asemenea lui. În baza aceleeaşi legi s-a ajuns la condamnarea de vineri a fostului mare torţionar.   

Fireşte, la scara istoriei şi la proporţiile pe care le-a avut în România teroarea comunistă, nici Alexandru Vişinescu, nici cei 30-35 torţionari „din prima generaţie” care mai sunt în viaţă, generaţia anilor 50, nu înseamnă aproape nimic. Ei au executat asemenea unor animale, precum nişte roboţi, ordine. Au pus în practică un plan diabolic de exterminare conceput deopotrivă la Bucureşti şi la Moscova. Cei ce au conceput aceste planuri în primii ani ai terorii stalinist-comuniste din România nu mai prea sunt în viaţă şi nu mai au cum sunt plătească. Din păcate.

Sunt însă încă în viaţă mulţi dintre activiştii comunişti şi din securiştii din generaţiile următoare celei a lui Alexandru Vişinescu sau Ion Ficior. Cu toţii o duc bine. Fie că au pensii considerabile al căror cuantum depăşeşte cu mult pe cel ale pensiilor oamenilor de rând, fie că au fost sau mai sunt implicaţi în afaceri cu multe zerouri care le-au adus averi considerabile, fie că au ajuns să  parlamentari. Cazurile Ristea Priboi sau Ilie Merce sunt de notorietate publică. Nu am cunoştinţă ca împotriva acestora sau a altora ca ei, a şefilor lor politici să fi început acţiuni individuale de urmărire penală.

Tăcerea şi inacţiunea în domeniu sunt, din păcate, simbolurile unei a doua victorii a comunismului şi a Securităţii. O altfel de victorie decât cea despre care vorbea celebrul disident polonez Adam Michnik. Mă gândesc la legenda comunismului bun şi omenos din timpul primilor zece- cincisprezece ani ai domniei lui Nicolae Ceauşescu. La fantasmagoria referitoare la patriotismul marelui dictator care, dacă dai ascultare bazaconiilor expuse pe multe sute de pagini în cărţile unui Larry Watts, de pildă, i-ar fi adus pieirea. La minciuna mare cât casa despre securitatea bună şi patriotică de după 1965, acea securitate condusă la un moment dat de generalul Iulian Vlad. Acelaşi Iulian Vlad care –imensă sfidare- a luat parte, nu ştiu dacă invitat sau neinvitat, dar nederanjat de nimeni la lansarea monografiei editată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea SRI.

În urmă cu doi ani, la 3 august 2013, publicam pe adevărul.ro un prim articol despre cazul Vişinescu &co. Îmi exprimam pesimismul că fostul torţionar comunist va plăti pentru nelegiuirile comise măcar cu o singură zi de închisoare. Viaţa şi justiţia par să îmi infirme scepticismul. În septembrie acelaşi an, tot pe adevărul.ro observam încetineala cu care ne sunt livrate numele foştilor torţionari. Încetinelii nu i s-a găsit deocamdată leac. Iar operaţiunea, în primul rând cu valoare morală de aducere în faţa opiniei publice, dar şi a justiţiei a celor ce au preluat ştafeta de la Vişinescu şi Ion Ficior. nu a progresat deloc. Condamnarea de vineri a lui Alexandru Vişinescu ar trebui să fie un imbold întru dinamizarea ei.

P. S. Acest text a fost publicat pentru prima oară pe adevărul.ro la data de 26 iulie 2015. Acum, când condamnarea lui Alexandru Vişinescu a devenit definitivă, republicarea lui mi se pare utilă. Cu precizarea că nu, odată cu condamnarea lui Vişinescu, România nu s-a despărţit definitiv de comunism. Vişinescu este un produs al comunismului. Şi nu e singurul.

 Atâta vreme cât alte asemenea produse, foşti securişti şi activişti de partid, primesc pensii imense, nu sunt deranjaţi defel, ba chiar au devenit campioni ai înavuţirii capitaliste, au fost aleşi în Parlament precum Ilie Merce sau Ristea Priboi, ori ajung să fie chiar omagiaţi, aşa cum se întâmplă cu generalul Iulian Vlad, România nu, nu s-a despărţit în totalitate de comunism. Încă.