După atentatele teroriste din Franţa

Fără doar şi poate, secolul al XX-lea a fost foarte puţin îndreptăţit să poarte numele de „secol al intelectualilor”, aşa cum îl numeşte într-o binecunoscută carte Michel Winock.

A fost, mai curând şi din păcate, aşa după cum bine observă Tzvetan Todorov, veacul ce a resimţit „ispita binelui”. O ispită învinsă însă de mult prea multe ori şi mult prea tragic de nenorociri ale căror sursă trebuie căutată, în primul rând, în punerea între paranteze a gândirii, a raţiunii, a umanismului.

Cel mai adesea sunt invocate răul comunismului, al nazismului şi al Shoah-ului, toate trei privite ca descriptori ai veacului trecut. Lor li s-au alăturat, în a doua parte a secolului, primejdia şi realitatea terorismului internaţional cu care Europa şi lumea întreagă s-au confruntat pe neaşteptate şi în cel mai teribil mod cu putinţă.

Personal, am luat cunoştinţă despre această nouă realitate în copilărie, cu ocazia atentatelor teroriste de la München care au însângerat şi îndoliat Jocurile olimpice de vară din 1972. Atunci, cu acea ocazie, s-a afirmat printre primele dăţi hotărârea lumii civilizate de a li se opune cu toată puterea acestui gen de atacuri şi celor ce le plănuiesc şi înfăptuiesc, de a refuza negocierea şi compromisul cu acele fiinţe ale întunericului care ucid la întâmplare oameni nevinovaţi ce nu le-au făcut nimic rău, nici lor, nici popoarelor lor, nici organizaţiilor pe care ei le reprezintă, organizaţii al căror unic scop şi raţiune de a exista este crima. Ale căror victime sunt oameni obişnuiţi ce au avut neşansa de a se afla la o anumită oră într-un anume loc aglomerat, într-un magazin, într-un complex de birouri, într-o sală de spectacole, pe un stadion, într-un lăcaş de cult.

Din păcate, realitatea terorismului, a celui de stat sau internaţional, nu a dispărut odată cu secolul al XX-lea. Noul veac ne-a arătat încă din primii săi ani, odată cu atentatele de la 11 septembrie, că pacea e doar o aparenţă şi că războiul e o realitate mult mai subtilă şi infinit mai perversă decât ştiam până atunci.

„Ne aflăm în plin război şi îl vom câştiga!” declara preşedintele SUA din acea vreme, George Bush jr. Războiul nu era doar al SUA, ci al unei lumi întregi, presupunea o amplă mobilizare a forţelor NATO de pe întreaga planetă, solidaritate, o vigilenţă continuă însoţită de adoptarea unor măsuri de securitate draconice, victorii parţiale nemarcate prin steguleţe sau cupe de şampanie aşa cum stăteau lucrurile până atunci în conflagraţiile internaţionale de tip tradiţional. Cu toţii am înţeles în zilele lui septembrie 2001 că războiul acesta va fi unul de autoapărare în sensul primar al cuvântului şi că nimeni şi nimic nu ne acordă vreo garanţie că am fi feriţi, ca indivizi sau ca popor, de efectele lui.

În noaptea de vineri spre sâmbătă terorismul internaţional s-a năpustit sălbatic asupra Franţei. Au fost atacate aproape simultan şapte locuri Paris, iar cele mai multe victime s-au înregistrat pe un stadion (Stade de France), acolo unde se juca o partidă amicală de fotbal între Franţa şi Germania, şi într-o sală de spectacole de mare capacitate, Bataclan.

Comentariile şi ştirile la cald, în continuă actualizare vorbesc despre faptul că cetăţenii Capitalei franceze au avut de plătit un preţ teribil, incredibil de mare pentru implicarea ţării lor în războiul împotriva Statului Islamic. Se speculează şi asupra unor chestiuni de ordin simbolic, atrăgându-se atenţia că atacând Stade de France la o oră la care echipele Franţei şi Germaniei se întâlneau într-un meci amical, teroriştii nu au dorit doar să pedepsească Franţa, ci să dea şi un teribil avertisment Germaniei, la rându-i implicată în acţiunile militare din Siria. Sunt analişti care vorbesc despre nota de plată cum nu se poate mai piperată pe care francezi nevinovaţi o au de achitat ca urmare a inconştienţei populiste a preşedintelui lor, François Hollande, şi a cancelarului german Angela Merkel. Politicieni care nu au ştiut să gestioneze aşa cum s-ar fi cuvenit problema refugiaţilor sirieni, subestimând pericolele presupuse de acest imens exod uman. Se vorbeşte despre recrudescenţa reacţiilor extremiste şi xenofobe care se vor deconta în chip îngrijorător în favoarea partidelor naţionaliste, cum e cel condus de Marine Le Pen. În Germania se previzionează sfârşitul epocii Merkel, iar unele voci încă şi mai categorice merg şi mai departe, invocă o reconfigurare în rău a Europei ori profeţesc finalul Spaţiului Schengen. La Bucureşti, fostul preşedinte Traian Băsescu a postat pe pagina sa de facebook un apel adresat „Statului român” prin care îi cere acestuia să tragă învăţămintele necesare şi să nu primească nici un refugiat sirian pe teritoriul ţării noastre.

Fără doar şi poate, comunitatea internaţională, organismele specializate, politice şi militare, vor trage concluziile şi vor adopta măsurile ce se impun. O vor face cel mai frecvent fără prea multă publicitate şi fără prea multe comunicate de presă. Vor exista replici nu doar diplomatice, ci şi militare dintre cele mai dure pe care nici un om zdravăn la cap nu are cum să le condamne căci ele vin ca urmare a unor acte de război. Nu e exclus ca şi autorităţile române să fie silite să adopte un set de măsuri de securitate mai severe care pot implica  limitări şi condiţionări ale unor libertăţi individuale. Explicabile în primul rând prin detaliul că şi ţara noastră are trupe în felurite teatre de operaţiuni ale căror interese sunt potrivnice celor ale Statului Islamic.

În ceea ce mă priveşte, nu pot decât să-mi exprim mânia şi compasiunea faţă de cele petrecute vineri noaptea. Cu atât mai mari cu cât aceste atentate s-au săvârşit într-o ţară-simbol a lumii şi civilizaţiei europene, în acea France, mère des arts cântată odinioară de poet, rămasă astfel în conştiinţa mea de cunoscător, prin natura însăşi a profesiei, a bogăţiei şi diversităţii culturii franceze.

Sunt încă şi mai sensibil, dar şi mai afectat de tragedia prin care trece în aceste zile Franţa cu cât numărul cel mai mare de victime s-a înregistrat într-o sală de spectacole, într-un teatru, Bataclan. Aşa cum mi s-a întâmplat în urmă cu 13 ani, când am aflat despre actul terorist de la Moscova petrecut în Teatrul Dubrovska, nu se poate să nu mă gândesc, ca om care îşi petrece multe ore din viaţă în săli de teatru, cât de nedrept, de imoral, de strigător la cer e ca nişte minţi bolnave să pună la cale crime în locuri ale căror rost e să aducă pacea sufletească, desfătarea spirituală, să fie simbol al vocaţiei umaniste. Şi să sper că minţilor acestora bolnave li se va găsi cât mai curând leacul.