Te trezeşti dimineaţa, îţi pregăteşti cafeaua şi vrei să afli ştirile, dar, aproape invariabil, partea de început a jurnalelor seamănă cu un necrolog. Indiferent cât zahăr ai pune-n cafea, tot amară rămâne cu asemenea ştiri. Aproape în fiecare dimineaţă afli că pe timpul nopţii care a trecut s-au mai petrecut alte şi alte accidente rutiere. Cele mai frecvente sunt pe DN2 (sau, aşa cum o cunosc străinii, E 85), această şosea aşa-zis rapidă - o eroare de gândire, acceptată şi lăsată aşa cum a fost proiectată, chiar dacă ştie toată lumea că este un pericol permanent pentru toţi cei care o folosesc, chiar dacă problema este foarte simplu de rezolvat.

Acest Drum Negru pleacă din Bucureşti, trece pe lângă Urziceni, apoi pe lângă Buzău, şi străbate Moldova prin zone mai mult sau mai puţin populate. Dacă ar exista câte o cruce pentru fiecare om care şi-a pierdut viaţa pe acest drum infernal, pe anumite porţiuni nu ar mai fi nevoie de parazăpezi, iar mulţimea de candele ar rivaliza cu instalaţia de iluminat stradal a unui orăşel. Şoferii n-ar mai avea, astfel, nevoie să folosească faza lungă pentru a intui pe unde este drumul.

Este o şosea care, sub o aparenţă de normalitate, îi îndeamnă pe şoferi să ruleze cu o viteză destul de ridicată, acolo unde şi regulile de circulaţie permit. Dar cei mai mulţi nu-şi dau seama că au 90-100 de kilometri la oră pe un drum care doar dă senzaţia unei şosele cu patru benzi. Iluzia optică te poate face să crezi că poţi trece pe lângă o altă maşină, fără a executa practic  o depăşire, pentru că mergi pe o altă bandă. Teoretic, două maşini ar avea loc una pe lângă alta, pe cele două benzi. Practic, nu.

Cine e de vină? Practic nu se poate, pentru că fie ai de-a face cu un conducător auto care nu vrea să se replieze pe banda mai îngusă - pentru că n-are el chef! -, fie nu vrea deloc să plece de pe banda care are dimensiunea normală şi, dacă vrei să-l depăşeşti, eşti obligat să treci de axul drumului pe contrasens. Vina este şi a celor care n-au chef să se dea la o parte, dar mai ales a celor care au construit drumul, precum şi a celor care-l lasă în continuare aşa cum e. Pe lângă faptul că este o şosea care permite şi habarniştilor să conducă având senzaţia că se pricep, DN2 nu are calităţile unei şosele rapide (precum este DN1 pe anumite porţiuni), cu atât mai puţin ale unei autostrăzi, iar problema principală este dimensiunea aşa-zisei prime benzi.

Codul Rutier s-a tot adaptat la nevoile contemporane, dar s-au omis câteva probleme esenţiale pe care, în continuare, nimeni nu pare a le vedea.

Noaptea amplifică pericolele, dar accidente la fel de grave se petrec şi ziua, în special atunci când sunt condiţii meteo nefavorabile: ploaie, ceaţă, ninsoare şi polei. Mai mult de 75% dintre accidente au avut loc noaptea, când senzaţia şoferului este că şi cel care vine din sens opus are la dispoziţie tot două benzi. Numărul tragediilor creşte atunci când perioadele de reparaţii sau reasfaltări sunt foarte lungi, iar marcajele sunt trasate cu întârziere, astfel încât orientarea devine aproape imposibilă.

Dacă pentru accidentele produse pe timp de noapte avem aceste explicaţii, pentru cele produse ziua avem chiar mai mulţi factori favorizanţi. Şi nu doar pe DN2. Codul Rutier s-a tot adaptat la nevoile contemporane, dar s-au omis câteva probleme esenţiale pe care, în continuare, nimeni nu pare a le vedea. Nimeni dintre cei care au putere de decizie. Avem, de exemplu, următoarea situaţie: pe autostradă există acele panouri absolut penibile care comunică faptul că viteza maxim admisă este de 130 km la oră, dar pe timp de ploaie viteza maxim admisă este de 80 km la oră. Pe celelalte drumuri nu există astfel de panouri cu restricţii de viteză pe timp de ploaie.

Dacă pe autostradă ai parapet despărţitor, ai două benzi de rulare, plus cea de siguranţă şi, în consecinţă, riscul de coliziune este mult mai redus, acea restricţie de 80 de km la oră s-ar justifica doar în cazul unei ploi torenţiale cu vizibilitate foarte redusă. Dar semnul e pentru ploaie, astfel încât, dacă cineva vrea să dea sancţiuni fără un motiv real, o poate face, chiar dacă începe o simplă burniţă. În schimb, pe celelalte drumuri se recomandă doar adaptarea vitezei la condiţiile de drum, fără a se specifica exact care ar trebui să fie viteza maximă. Asta înseamnă că pe autostradă am obligaţia să merg cu până la 80 km la oră, dar pe orice alt drum pot merge cu 90 sau 100 de kilometri la oră, indiferent dacă toarnă cu găleata. Legea spune că şoferul poate aprecia cum se adaptează la condiţiile de drum. Atât cât îl duce capul...

Ne mirăm că, dintre regiunile istorice, Moldova este singura care nu are autostradă şi nici măcar un drum naţional cu două benzi pe sens. Asta în condiţiile în care există posibilitatea modernizării şi nu este nevoie, ca în alte cazuri, să se facă o şosea paralelă. Este suficient să se facă din această şosea, aşa-zis rapidă, una cu adevărat rapidă sau, cu oarece investiţii, nu foarte mari, chiar o austostradă. O primă soluţie, care ar presupune costuri minime, dar care ar salva vieţi, ar fi lăţirea ei cu doar câţiva metri şi amplasarea unui parapet despărţitor în zonele de pericol, aşa cum s-a procedat recent pe DN1.

În acelaşi timp, deja celebrul inexistent MasterPlan al infrastructurii rutiere din România prevede construcţia unei autostrăzi Iaşi-Târgu Mureş, deşi ar costa de circa 20 de ori mai puţin dacă s-ar aplica o soluţie simplă pentru ca actualul Drum Negru al României să devină alb... Atunci când s-a hotărât modernizarea DN2, sunt curios care-au fost interesele care-au stat la baza construirii lui în locul unei autostrăzi. Sunt condiţii de şes, fără probleme majore, fără tuneluri. Poate tocmai pentru că nu s-ar putea invoca necesitatea unor costuri enorme nu s-a găsit această soluţie extrem de simplă, deşi DN2 (E85) este una dintre cele mai circulate şosele din ţară.

Umblă vorba în popor - printre şoferi - că DN2 este şoseaua cu cel mai bun asfalt. Aşa, şi? La ce-ajută? Pentru că, tot în popor, se spune că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii.

Chiar nu se poate? Sau nu se vrea? Cine nu poate, să se ceară afară şi să-i lase pe cei care pot! Cine nu vrea, să ne spună şi nouă de ce, iar dacă le e jenă de noi sau consideră că nu putem să-i înţelegem, măcar să se căiască, în particular, apoi să meargă să se spovedească... dar nu la preot, ci la DNA! Acolo sunt mulţi oameni înţelegători, dar mai ales... ascultători!

Text publicat şi pe blogul personal al lui Dan Antonescu.