Domnule Serghei Lavrov, nu vă mai faceţi de râs la Bucureşti! Sau cum ne învaţă  ambasadorul Rusiei că românii sunt slavi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
blog

Acest text ar fi trebuit să fie despre o dezinformare rusească la scară mare. Nu va fi aşa. Căci, în final, a fost (doar) o butaforie, o tentativă jalnică pe care cu îngăduinţă o poţi numi tentativă de manipulare sau război informaţional.

Dan Dungaciu*


Ca să ne facem o idee: tentativa ambasadorului Federaţiei Ruse, Valery Kuzmin, de aducere în România a „savantului” rus Alexey Umnov-Denisov e ca şi cum cineva s-ar fi gândit să îi manipuleze – dezbine, fragmenteze, deturneze – pe francezi, spunându-le că, de fapt, războiul cu Imperiul Roman l-au câştigat galii („dacii” lor!), că personajele de desene animate Asterix şi Obelix sunt de fapt reale, iar faimoasa revistă Pif conţine adevărata istorie a strămoşilor viteji şi unici ai francezilor – aceiaşi gali.

Râsu`plânsu`. Cam despre asta e vorba, până la urmă. Şi toată povestea nu ar fi meritat nici măcar o menţionare în pagina LARICS, dacă nu avea un singur merit: să deschidă o dezbatere nefardată despre relaţia româno-rusă, unde suntem, care au fost consecinţele „îngheţului” bilateral, cum poate da un ambasador cu oiştea în gard, despre cum (nu) vorbeşte Moscova cu românii şi despre cum chestiunea rusă este astăzi, la Bucureşti, una de politică internă, înainte de a deveni una de politică externă.

Dar înainte, două episoade de substrat.

O Rusie care se uită la România prin lentilele anilor 50

În perioada 2012-2013, pe parcursul a doi ani, am avut şansa să particip, alături de ambasadorul Sergiu Celac, la un proiect unic - „Rusia şi vecinii săi”, coordonat de un rus (Andrei Zagorski, profesor la MGIMO) şi finanţat de nemţi (Friedrich Ebert Stiftung).

În esenţă, era vorba de a pune laolaltă experţi din Federaţia Rusă şi din ţările învecinate acesteia (România a fost inclusă alături de statele baltice şi statele Europei Centrale). În final, experţii (doi din fiecare ţară selectată şi doi din Rusia, pentru fiecare ţară în parte) urmau, după negocieri succesive, în seminarii închise derulate în diverse capitale europene, să ajungă la o înţelegere amiabilă asupra perspectivelor relaţiilor bilaterale dintre cele două ţări şi să semneze împreună un text comun.

Grea sarcină. Pentru România a apărut, de la început, o problemă în plus: identificarea experţilor ruşi! Misiune aproape imposibilă în Rusia de azi, unde despre România nu vorbeşte, practic, nimeni. Cei desemnaţi au fost Viktor Kirillov şi Igor Putintsev. Primul, vice-rector la Institutul de stat de relaţii internaţionale din Moscova (Universitatea MGIMO), nu era un expert pe România, despre care, de fapt, nu scrisese explicit mai nimic. Al doilea era un proaspăt absolvent (în timpul programului nici măcar absolvent!) al aceleiaşi instituţii. Practic, Viktor Kirillov nu a fost prezent la nici un seminar dedicat negocierilor şi concilierii poziţiilor, doar tânărul Igor Putintsev, care citea crispat şi atent un text scris de acasă, foarte grijuliu să nu depăşească nici în literă, nici în spirit instrucţiunile. Aceasta a fost cam toată negocierea, în pofida părţii române de a iniţia, pe cât se putea, un dialog. În final, cele două părţi au fost în imposibilitate să îşi reconcilieze poziţiile, iar textele au fost publicate separat în volumul care a încheiat proiectul. Misiune eşuată...

Ce e de reţinut aici? Nu proiectul în sine, ci faptul că, ascultând opinia rusă despre România, am trăit, continuu, episoade de perplexitate. Am realizat, stupefiaţi, că „expertiza” rusă nu ştie nimic despre România. Şi nu ne referim la fapte, pe care le avea bine îndosariate, ci la interpretări, stări de spirit, atitudini, reacţii faţă de trecut, prezent şi viitor. Avea exactitate, dar nu avea cunoaştere. Eşecul final era previzibil, pentru că, date fiind poziţiile de pe care se discuta, nu a fost posibil nici măcar dialogul...

România nu a fost (şi nici nu este) subiect nici în presa rusă – decât absolut tangenţial, când explodau formule de genul „Marea Neagră lac rusesc”. Nu era (este) nici pentru expertiza rusă. Şi asta a fost cea mai şocantă descoperire.

Din această perspectivă, toate eşecurile de comunicare ulterioare ale Ambasadei Ruse de la Bucureşti - comunicate, mesaje pe FB, filmuleţe, operaţiunea de aducere în România a marilor ansambluri culturale ruseşti etc. –, toate ratările părţii ruse de a spune ceva coerent sau de a se credibiliza în raport cu publicul românesc au fost previzibile... Nimic nu şi-a atins ţinta, nimic nu a fost eficient.

Nu avea cum. Rusia comunica şi comunică cu o Românie care nu mai există. De fapt, care nu a existat niciodată.

Dar Moscova încă nu ştie asta.

Un oximoron: ambasadorul furios

image

Mihai Ghimpu

Încă un episod preliminar. În 2010, a ajuns la Chişinău într-o vizită oficială celebrul Serghei Narîşkin, pe atunci şeful Administraţiei Prezidenţiale de la Kremlin (din 2016 numit de preşedintele Putin şef al serviciului de informaţii externe). În calitate de consilier prezidenţial, am asistat la întâlnirea acestuia cu preşedintele Mihai Ghimpu, preconizată să dureze circa 15 minute. A durat aproape o oră...

Motivele sunt... istorice. Faţă în faţă cu demnitarul rus, preşedintele Ghimpu îi explica acestuia, cu calm, despre ocupaţia rusă, cum au intrat trupele sovietice prin curtea bunicii lui, ce au făcut ruşii în Basarabia, cum i-au deportat, deznaţionalizat, cum au vrut să uite băştinaşii că sunt români şi că vorbesc limba română, cum au intrat cu trupele şi nu au mai plecat până azi... Aflat în dreapta lui Narîşkin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău clocotea. De cum s-a aşezat la masă delegaţia rusă, i-a şi furişat un bileţel oaspetelui de la Kremlin, avertizându-l cu săgeţi în ochi în legătură cu consilierul lui Mihai Ghimpu: „Ăsta-i românul!”.

Serghei Narîşkin asculta imperturbabil, liniştindu-l pe ambasadorul impacient, punându-i, aproape patern, mâna dreaptă pe braţul stâng. Ambasadorul rus intervenea, icnea, se foia, era greu de oprit! (Nu-i vorbă că la un moment dat a izbucnit şi Serghei Narîşkin, aruncându-i preşedintelui Ghimpu: „Da’ de ce vă tot agitaţi cu trupele ruse din Transnistria, dar nu spuneţi nimic de trupele NATO şi americane din România! Alea sunt legale?!”). Discuţia s-a oprit după vreo 45 de minute, pentru că se ajunsese deja la... 1812.

Mi-am adus aminte de episodul de atunci contemplând prestaţia reprezentantului statului rus la Bucureşti. Căci ambasadorul care stătea în 2010 în faţa mea era... Valery Kuzmin.

Misiunea acestuia în România, care a urmat imediat după cea de la Chişinău, a început calm, cu mesaje relativ conciliatoare, dar a trecut, treptat, în alt registru. Ghearele au ieşit din pernuţe repede, iar episoadele de enervare publice nu au lipsit. Spunem publice, că vor mai fi fost şi altele care nu au apucat să ajungă până la nivel public...

E drept că, la Chişinău, dl Kuzmin se comporta ca pe propria moşie. Nu admitea să fie contrazis, se pronunţa pe orice speţă, vorbea critic despre conţinutul manualelor de „Istoria românilor”, invita la ambasadă „oficialii” din Transnistria, în răspăr cu sensibilităţile Chişinăului – de care îl durea în cot. E drept că era şi lăsat să facă ce vrea: Chişinăul se făcea doar că protestează, nimeni nu îndrăznea să se ia de Ambasadorul Federaţiei Ruse! (În realitate, complexul rus în R. Moldova e teribil, dominaţia acolo nu e doar militară, e mai adâncă; toţi politicienii moldoveni, cu rarisime excepţii, au avut şi au acest complex rusesc. Cam în aceeaşi perioadă cu episodul relatat mai sus, premierul de atunci, Vladimir Filat, făcea o vizită la Moscova, tocmai după instituirea embargoului rus asupra vinurilor moldoveneşti. Iar ruşii, ca să fie umilinţa până la capăt, l-au servit pe premierul de la Chişinău cu vin... italian. Evident, Vladimir Filat a băut paharul fără să cârtească. Doar era la Moscova – „mândră capitală” – nu la Bucureşti sau chiar la... Bruxelles!)

România nu e R. Moldova din acest punct de vedere. Este ceea ce dl Kuzmin a învăţat doar teoretic. Nu se poate încă obişnui cu asta. Forţează toate canalele, are iniţiative de toate felurile, se înfurie că românii nu îl ascultă, apreciază, aplaudă. De fapt, nu îi înţelege de loc. Ca tot aparatul de stat pe care îl reprezintă.

Dl Kuzmin nu este un accident, decât, poate, prin temperament. Este o consecinţă firească a unui mod de a (nu) înţelege România.

De asta a fost posibil episodul de la Constanţa şi tot ce trebuia să urmeze după...

„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”

image

Excelenţa Sa Valeri Kuzmin, Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în România, invitat la Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa

Pe 28 februarie, Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa l-a găzduit, la „onoranta solicitare a Ambasadei Federaţiei Ruse în România”, pe Excelenţa Sa Valeri Kuzmin, Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în România. Cu acest prilej, acesta a susţinut, în Sala Senatului, o alocuţiune pe tema „Relaţiile dintre U.E., România şi Rusia: istorie şi perspective”.

Nu acest episod ne interesează aici, pentru că a fost deja relatat de presă (aici şi aici), ci urmarea. De fapt, descinderea la Constanţa a ambasadorului rus reprezenta un proiect mai amplu, respectiv a fost deschiderea - şi prin asta legitimarea! – unei alte conferinţe, anunţată pentru 3 martie, în aceeaşi locaţie. Conferinţa se intitula „Triburile dacice - o interpretare a Tăbliţelor de la Sinaia” şi urma să fie prezentată de Alexey Umnov-Denisov.

Între timp, însă, planurile se schimbă.

image

„Savantul rus”, cum zice Ambasada, urma să ţină pe 2 martie o prelegere pe tema „Triburile dacilor: cine şi de unde sunt” la Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură, iar ziua următoare la Universitatea din Constanţa. După cum anunţa însă Ambasada Federaţiei Ruse pe site-ul său, „cercetătorului rus i s-a anunţat despre interdicţia de a intra pe teritoriul României şi ca urmare acesta a fost nevoit să plece în patria cu zborul următor la 3 martie. Din această cauză au trebuit să fie anulate prelegerile la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti şi Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa”. „Sperăm că în viitor nu se vor crea obstacole artificiale în calea dezvoltării legăturilor ştiinţifice ruso-române”, se spune în finalul mesajului ambasadei care informează că a notificat marţi Ministerul Afacerilor Externe.

Prin urmare, descinderea de la Constanţa a ambasadorului rus nu a fost doar despre conferinţa domniei sale, ci parte a unui proiect mai amplu prin care partea rusă încearcă – iar! – să cucerească „minţile şi inimile băştinaşilor” prin livrarea unui produs „savant”, strict „de export”, menit să lumineze populaţia şi să releve, de fapt, că românii ar fi, un pic, ruşi...

Cine este acest personaj dus de mână de Ambasadorul Federaţiei Ruse în România şi numit, pompos, „savant rus”?

O zi din viaţa lui (Alexei Umnov) Denisov...

image

Alexei Ivanovici Umnov-Denisov

Alexei Ivanovici Umnov-Denisov e un „savant”, zice dl. Kuzmin. A scris cărţi. Multe cărţi. E drept, cărţi de poezie: „Primul Cântec" - 1994; „Cupa" - 1997; „Sabia Gurii mele” - 1997; „Murlun” – 1998. A publicat şi vreo două volume şi, pe cale de consecinţă, e membru al Uniunii scriitorilor din Sankt Petersburg.

A publicat şi articole, dar niciunul într-o revistă ştiinţifică, nici măcar una rusească. A scris însă unul în revista „OZN”, care se numeşte, atenţie!, „Fenomenul minotaurului stelar" (2007). Ca „savant rus” a publicat două lucrări: monografia „Turghenika - Letopiseţul Etruscilor” şi „Cartea de Aur a Tracilor” (2014).

Poezie, proză, articole, istorie secretă, multe, multe îndeletniciri ale acestui personaj „renascentist”.

Altminteri, inginer.

Singurele studii pe care le are sunt cele politehnice: între anii 1972 - 1977 a studiat la Universitatea Tehnică de Stat Nord-Vest din Sankt-Petersburg, specializarea: aparate de măsură şi control (!)

Acesta este, pe scurt, „savantul rus” livrat Bucureştiului. În realitate, Alexei Ivanovici Umnov-Denisov nu doar că nu are studii de specialitate, dar nu are nici măcar o acreditare ştiinţifică din partea instituţiilor academice ruse: grade de cercetare, grade academice (lector, conferenţiar sau profesor). Nu are nici măcar un doctorat în domeniu. Este membru al Uniunii Scriitorilor, dar nu este membru al nici unei uniuni de profil. Nu este acreditat pe lângă nicio instituţie de specialitate, institute de istorie, universităţi, Academia Rusă etc.

Nimic din toate astea.

Este un poet care scrie despre „Fenomenul minotaurului stelar” şi care, în ultimii ani, s-a apucat să descifreze plăcuţe despre care, în realitate, nu se ştie nimic care să fie acreditat de ştiinţa istorică.

După cum vom vedea mai jos, personajul este tipic pentru o anumită categorie de entuziaşti – dacă asta o fi – ai istoriei, spre care se îndreaptă vijelios fără nicio competenţă reală. De aici şi lipsa oricărui sentiment al ridicolului academic.

Şi al ridicolului în general. În autobiografie se prezintă ca membru al „uneia dintre cele mai vechi familii din Rusia” şi îşi identifică descendenţii de prin secolul X (!), mergând cu enumerările acestei descendenţe prodigioase (repetăm, punctată, delirant, cu nume de presupuşi lideri de triburi, state, cnezate, regi, boieri etc.) până în zilele naşterii lui. Posesorul acestei genealogii unice şi aproape astrale s-a născut, după vreo zece secole de frământări preliminari, în 1955, la Leningrad, într-o familie de muncitori. Tatăl - oţelar, mama - croitoreasă…

Volumul său, „Cartea de Aur a Tracilor", care, chipurile, l-ar fi consacrat ca „savant”, ar fi „o arhivă vedică (subl. n), care conţine date istorice noi privind evenimentele locale şi europene din perioada de dinaintea secolului IX”, relevând existenţa unor „contradicţii  istorice” şi năzuind, nu-i aşa, să corecteze toate poncifele istoriei oficiale - care ni s-ar fi băgat pe gât! - ale regiunii sau chiar ale lumii, de ce nu.

Una dintre „contradicţii” e că românii ar fi occidentali, prin latinizare; când colo ar fi... slavi, prin descendenţa dacică!

În timpul unei prezentări a „Cărţii de Aur a Tracilor” în cadrul unui eveniment literar, la Casa Scriitorilor din Sankt-Petersburg, în februarie 2017, a susţinut că volumul s-a bazat pe „descifrarea” şi studierea plăcuţelor de aur ale dacilor (aproximativ 100 de bucăţi), descoperite pe teritoriul României în 1875. Discuţiile cu privire la aceste plăcuţe au început după anul 2010, spune Denisov, şi că „există alte 300 de plăcuţe”, subliniind că - şi aici e partea cea mai spectaculoasă! – „împreună cu susţinătorii săi vor avea de dus o luptă dură cu statul rus, care ar trebui să ajungă la un acord cu partea română pentru a-i permite accesul la celelalte 300 de plăcuţe pentru studierea acestora”.

Esenţa demersurilor sale este că aceste plăcuţe denumite „santii ale dacilor” ar fi fost descoperite „într-un lăcaş de cult din Transilvania, care a aparţinut slavilor din Moesia şi Noricum şi care au răspândit şi impus autoritatea spirituală asupra tuturor slavilor din Balcani în perioada sec. V î.e.n. până în secolul al IX-lea e.n.”

Miza este deci legătura inextricabilă dintre daci şi slavi, iar, pe cale de consecinţă, că românii ar fi mai apropiaţi de slavi, nu de Occident, prin latinizare, de unde şi demersurile sale ameninţătoare ca statul român să facă publice toate plăcuţele (!) pe care le are şi care ar atesta/confirma/valida aceste „adevăruri” descoperite de „savantul” plimbat de mână prin Bucureşti de dl. Kuzmin.

Inutil să spunem că „descoperirile” şi „descifrările” sale nu au impresionat pe nimeni din lumea istorică profesionistă, nici din România, nici – măcar - din Rusia. Şi nici nu avea cum.

În realitate, vorbim despre o manipulare în toată regula. În mod concret, ceea ce există palpabil sunt circa 100 de plăcuţe de plumb – nu de aur! – scrise într-o limbă necunoscută sau inventată, datate din sec al XIX-lea şi care se află în subsolul Muzeului de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. În jurul lor s-a creat o legendă întreagă, despre circa 400 plăcuţe de aur, provenite, chipurile, de la daci - după care ar fi fost copiate aceste plăcuţe de plumb - care plăcuţe de aur, ulterior, fie ar fi dispărut în diverse forme (vândute de Carol I când a construit Palatul Peleş, trimise la ruşi cu tezaurul, luate de Carol al II-lea şi duse în Portugalia la abdicare etc.), fie s-au păstrat – cum afirmă fără nicio probă Denisov - şi sunt ascunse undeva de statul român care nu le arată nimănui de teamă că ar putea fi descifrate şi toată istoria oficială s-ar duce de râpă. 

Raiul conspiraţioniştilor şi al manipulatorilor! O întreagă ţesătură de fantasmagorii şi speculaţii („teorii”, „traduceri”, „descifrări”) care, în fond, nu se bazează pe nimic. Căci niciun istoric serios nu se poate lansa în asemenea speculaţii. Deocamdată, ipoteza cea mai coerentă faţă de existenţa celor 100 de plăcuţe din plumb este că ar fi falsuri.

„Savantul” rus nu are însă dubii. În „opera” sa din 2014, Denisov are doar certitudini: spune că ar fi studiat cele 100 de plăcuţe, inclusiv 50 de plăcuţe de aur – a căror provenienţă NU o mărturiseşte -, sugerând chiar că la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele ar fi fost chiar testată o asemenea tăbliţă de aur a cărei valoare a fost stabilită la mai mult de 2000 de ani vechime.

Nicio probă nu este adusă în acest sens, nicio plăcuţă de aur nu a fost arătată, nimeni nu ştie nimic la Bucureşti despre o asemenea testare, aşa cum nimeni nu a văzut niciodată aşa-zisele plăcuţe de aur...

Manipularea şi proiectul sunt limpezi: „savantul” Denisov cere intempestiv, în numele Adevărului Istoric, să scoată la lumină cele 300 de plăcuţe de aur, pe care, evident, nu le are, căci ele nu există. Dar Denisov şi eventualii „idioţi utili” insistă şi se luptă pentru „Lumină”...

Să mai notăm un fapt. „Savantul” nu e prima oară când este adus la Bucureşti. La 28 noiembrie 2017, după prezentarea de la Casa scriitorilor de la Sankt Petersburg, Aleksei Ivanovici Umnov-Denisov s-a numărat printre invitaţii Ambasadei Ruse prezenţi la Muzeul de Arheologie din Bucureşti, unde a fost expusă o serie de plăcuţe, eveniment la care a participat şi Valery Kuzmin, ambasadorul Rusiei în România. În aceeaşi zi, la Ambasada Rusiei la Bucureşti, în cadrul Conferinţei internaţionale cu tema „Centenarul Marii Revoluţii Ruse din 1917 prin ochii compatrioţilor ruşi“, Aleksei Umnov-Denisov a susţinut – pentru testarea terenului românesc - o alocuţiune în care a reluat aceeaşi poezie: din cele 400 de tăbliţe existente, a avut acces la circa 100 pentru a le studia, restul fiind depozitate în diferite muzee şi „depozite speciale” din România, care nu le-ar prezenta „omenirii”, de teamă, chipurile, să nu se pulverizeze sute de ani de mitologie latină şi occidentală... Aceleaşi seturi de speculaţii sau minciuni crase, nedovedite prin nimic.

Nu am fi menţionat episodul, dacă moderatorul evenimentului desfăşurat la Ambasada Rusă de la Bucureşti nu ar fi fost altcineva decât... Igor Putintsev, de la Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din Moscova (Universitatea MGIMO), fostul coleg rus din cadrul proiectului „Rusia şi vecinii ei”, menţionat deja.

Ce mică e lumea!

Când „diletantismul” istoric devine politică de stat. Sau geopolitică

image

Academicianul Ioan Aurel Pop, vorbind la lansarea Laboratorului de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS), aprilie 2017, în Aula Academiei.

Elemente de tipul „tăbliţelor de la Sinaia” şi producţiile „ştiinţifice” asociate cu ele nu pot fi - şi nici nu au fost – discutate/asumate de istoricii profesionişti. Sunt într-un spaţiu distinct. E un spaţiu în care abundă „se spune”, „se crede”, „probabil”, „se presupune”, „ar putea fi”, „s-ar fi aflat”, „s-ar fi găsit”, „s-ar fi putut”. O zonă în care doar diletantismul „eliberat” de rigorile minimale ale cercetării istorice se poate aventura senin...

Potenţialul de manipulare este însă enorm şi merită să stăruim asupra lui, pentru că, iată, Ambasada Rusă s-a gândit să îl speculeze.

În sine, producţiile de tip Denisov – care are simpatizanţi şi emuli şi în România - nu se pot discuta. Ele pot fi, eventual, subiectul unei sociologii a preocupărilor istorice, dacă vreţi, bine conturată de însuşi preşedintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop. Într-un interviu din 2016, istoricul spunea, apropo de fenomenul care ne interesează, că pericolul diletantismului sau amatorismului e real şi prezent, facilitat abundent de noile condiţii tehnologice care răspândesc teorii neverificate şi spectaculoase cu viteza fulgerului. Un asemenea caz, sugerează istoricul, este şi cel al „tăbliţelor de la Sinaia”, despre care, practic, nu ştim nimic precis, suntem într-o zonă obscură, a speculaţiilor şi incertitudinilor, apar tot felul de „mistagogi” de profesie, profeţi autoproclamaţi, care încep să emită opinii fără nicio acreditare academică. Fireşte, subiectul vinde, dar validarea lui ştiinţifică este absentă.

În aprilie 2017, vorbind în Aula Academiei Româna chiar la lansarea Laboratorului de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS), academicianul avertiza, fără să intuiască atunci ce va urma, asupra exceselor care pot apărea în istoriografie şi care, nici una nici alta, nu au acoperire ştiinţifică, doar utilizare politică, de un fel sau altul. (Şi geopolitică, am putea adăuga acum!). Iată fragmentul:

Astfel, pornind de la o faimoasă apreciere, mai mult metaforică, a lui Herodot – geţii erau din neamul tracilor, iar tracii erau cel numeros popor din lume după indieni – aceşti „exegeţi” de pripas susţin că daco-geţii au dominat lumea europeană, cel puţin de la Atlantic la Urali şi că românii sunt daci adevăraţi, care vorbeau latineşte înainte de romani, că dacii ar fi fost creştini înainte de Hristos, că ei ar fi creat un imperiu şi o civilizaţie superioară, unică, irepetabilă, cu savanţi care ştiau medicină, botanică, astronomie etc. Prin urmare, românii nu ar fi avut nevoie în istoria lor nici de romani, nici de romanizare şi nici de continuitate. Una dintre cărţile jenante care susţinea, în urmă cu vreo două decenii, astfel de idei hilare se chema „Noi nu suntem romani, romanii sunt noi!”. Dar românii, în viziunea menţionată, sunt mai vechi şi decât dacii, fiindcă sunt creatorii mondiali ai scrisului, în acord cu „tăbliţele de la Tărtăria”, cu „tablele de la Sinaia”, cu faimosul codice „Rohonczi/ Rohonczy/ Rohonc” etc... Istoricii de meserie s-au pronunţat de nenumărate ori, în mod ştiinţific – adică utilizând metodele consacrate şi verificate – în legătură cu toate aceste izvoare, demonstrându-le importanţa reală, relativitatea şi chiar falsitatea.”

Un an mai târziu, în martie 2017, revine asupra chestiunii într-o conferinţă SCIRI, dedicată explicit acestui subiect „Istorie şi amatorism”, în care reconfirmă ideea fundamentală că nu există deocamdată, la nivelul istoriei profesioniste, nicio validare a acestor „teorii” diletante.

În această categorie intră şi demersurile „savante” ale inginerului-poet Denisov. Prezenţa lui Alexei Ivanovici Umnov-Denisov în România nu are nicio legătură cu ştiinţa istorică, ci cu totul altceva. Vorbim despre o tentativă de manipulare, asumată la cel mai înalt nivel de Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti.

E vorba pur şi simplu de (geo)politică şi de război informaţional.

De la Teatrul Balşoi la... Denisov. Sau despre cum ruşii nu sunt slavi, ci tătari!

image

Rusia kieviană trece în 1223 sub dominaţie mongolă, plătind tribut Hoardei de Aur până în 1480.

Aşa arată tabloul. Ce-o fi vrut dl. Kuzmin cu acest personaj straniu? Care e marea operaţiune?

Nu e nimic nou, de fapt. În realitate, contemplăm acelaşi fenomen. Un şir lung de tentative eronate de a transmite mesaje românilor sau chiar de a manipula. Se spune cu temei că „trebuie să fii deştept ca să faci pe prostul”. Aşa e şi cu manipularea: trebuie să ai o minimă adecvare cu spaţiul respectiv, o minimă înţelegere şi să pleci de la lucruri fie şi parţial adevărate ca să ai şanse de reuşită...

Din păcate, Rusia nu a avut şi nici nu are.

Dar cu Denisov s-a ajuns totuşi, la limita de jos. După ce s-a epuizat desantul cultural-artistic menit să impresioneze poporul român, de la Corul Armatei Ruse la Teatrul Balşoi, – înduioşătoare operaţiune! - s-a ajuns la…. românii sunt slavi? (Nu-i vorbă că şi desantul cultural a atins la un moment dat culmile ridicolului când Corul Armatei Roşii, de pildă, aflat în România, înainte de tragica prăbuşire a avionului, a găsit de cuviinţă să încânte audienţa românească cu… melodii de Beatles! Ce-o fi fost în mintea rusului ăluia care a decis repertoriul?! Abia în final, inclusiv ca urmare a reacţiei publicului, care nu pentru Beatles venise la Corul Armatei Roşii, s-au cântat câteva melodii care au făcut ansamblul celebru în toată lumea.)

În sensul acesta, prin trimiterea acasă a lui Denisov, i s-a făcut un serviciu Federaţiei Ruse. A fost scutită de un penibil în plus. Cum puteai să manipulezi cu Denisov? Să spui că românii nu sunt latini, ci slavi, că apartenenţa lor firească nu ar fi în Occident, ci în... CSI? Să îi divizezi pe chestiuni identitare, să îi arunci unii împotriva altora – jumătate de români cu Rusia, jumătate cu Occidentul, să arunci în aer istoria şi istoriografia românească consacrată şi intrată în manuale?

Chiar o fi crezut cineva că s-ar fi putut face asta? Dacă da, e mai grav decât credeam. Dar nu în sensul ameninţărilor faţă de România...

Uniunea Scriitorilor din România nu o fi la fel de mare precum cea din Sankt Petersburg, de unde provine Denisov, dar s-o găsi prin ea vreun inginer-poet, devenit subit „istoric”, care să fie gata să se ducă la ruşi să le spună că, de fapt, ei nu sunt ruşi, ci tătari, că dominaţia de 200 de ani a Hoardei de Aur i-a alterat pe toţi, că statalitatea rusă e, de fapt, a Hoardei de Aur, şi că, în realitate, ce a rămas după e o specie de popor turcic creştinat, nimic de-a face cu slavii – un soi de Găgăuzie un pic mai mare… Sau, dacă preferaţi, o Hakasie mai măricică.

S-or găsi oameni din aceştia prin România, care să fluture cuvintele de origine turcică din limba rusă ca să probeze că ruşii sunt tătari sau că statalitatea vine de la mongoli, dar sunt convins că ambasadorul României de la Moscova nu s-ar duce cu ei de mână la nicio conferinţă, nici măcar prin Volvograd sau Abakan, ca să gireze – de la nivelul statutului! – diletantisme de acest tip. Nu ar face-o, nu doar din minim respect faţă de sine şi statul pe care îl reprezintă, ci şi din minim respect faţă de cultura şi ştiinţa istorică rusă.

Aici e, de fapt, problema. Stai şi te întrebi: oare nu mai există în marea Rusie, a cărei cultură şi ştiinţă au fost inextricabil legate de cultura şi ştiinţa europeană, niciun istoric-istoric, economist-economist, sociolog-sociolog etc. care să poată veni la Bucureşti să ne vorbească, acreditat, despre cum vede Rusia lumea, regiunea, Marea Neagră şi, de ce nu, România? În deplasările noastre prin capitalele occidentale, am întâlnit asemenea oameni. Că nu am fost de acord cu ei sau ei cu noi, e altă chestiune. Dar am putut să discutăm, să schimbăm idei şi, în final, cărţi de vizită.

Ce a făcut sau a vrut să facă ambasadorul Federaţiei Ruse nu este o acţiune de manipulare. Ar fi prea mult să spunem asta. Este mai degrabă o acţiune de denigrare, ridiculizare şi jignire. Şi nu doar a noastră, a românilor; ci a Rusiei şi a ruşilor.

Despre cum (nu) discută Rusia cu România

image

Centrul rus de ştiinţă şi cultură de la Bucureşti.

Am trăit, practic, 30 de ani fără Federaţia Rusă - cu excepţia unor mici episoade formale, relaţia a fost îngheţată. O putem face şi de aici înainte. Nu asta e problema. Acelaşi lucru e valabil şi pentru Rusia.

Consecinţele acestor 30 de ani de îngheţ au fost însă diferite.

Pentru Rusia, s-au tradus într-o profundă necunoaştere şi lipsă de percepţii reale şi corecte asupra României, cetăţenilor ei, aspiraţiilor acestui stat şi moştenirii sale istorice. Rusia se uită la România prin ochelarii anilor dinainte de revoluţie, şi aceia complet aberanţi.

Şi nici nu putea să fie altfel. În primul rând, îngheţarea relaţiilor de toate felurile – politice, economice, culturale - a însemnat ieşirea completă a României din zona de interes public al instituţiilor ruseşti, al media ruse, al experţilor ruşi. România a fost şi este la Moscova o prezenţă absentă.

În al doilea rând, Ambasada Rusă de la Bucureşti nu are cum să compenseze acest gol. În condiţiile unui îngheţ la Bucureşti inclusiv la nivel de comunicare politică, cu cine vorbeşte, de fapt, în România, Ambasada Rusă? Cu cei care o invită la seminarii şi conferinţe? Cu cei care trec pragul ambasadei sau participă constant la reuniunile sale? Cu cei care participă, fie şi regulat, la activităţile Centrului de cultură rusă?

În realitate, acesta este publicul interlocutor al Rusiei. Dar ce relevanţă are acesta? Sunt cei care îl compun reprezentativi şi utili pentru o bună cunoaştere a trecutului, prezentului şi aspiraţiilor României?

Evident, nu.

Prima categorie dintre interlocutorii Rusiei este cea a politicienilor şi demnitarilor expiraţi, ieşiţi pe uşa din dos a politicii româneşti şi europene, care nu mai au nicio valoare de întrebuinţare în altă parte şi care, doldora de resentimente şi frustrări, nu fac decât să îşi proiecteze eşecurile transformându-le în grilă de lectură a situaţiei interne şi internaţionale a României. Pentru ei, experienţa lor nefericită devine singurul criteriu de lectură, de delimitare a binelui şi răului, a adevărului şi a minciunii. Prin ea judecă şi România şi regiunea şi America şi Rusia şi Europa. Are vreo valoare reală „expertiza” lor? Psihanalitic şi psihologic, poate. Altminteri, nu.

A doua categorie este a celor care merg la Centrul rus pentru că nu au unde merge în altă parte; sunt – mulţi dintre ei - marginali şi irelevanţi în domeniile lor pentru spaţiul public românesc. Rusia le oferă un spaţiu de consacrare. Şi dacă merg acolo, evident că vor spune ce vor gazdele să audă şi vor confirma tot ce văd, fericiţi că, în sfârşit, au şi ei parte de recunoaşterea mult jinduită. Ei sunt „Yes man”-ii de serviciu. Evident, nici ei nu vor aduce un plus de expertiză celor care îi ascultă.

A treia categorie sunt participanţii pasivi, care nu spun nimic, participă pur şi simplu, sunt încurajaţi să o facă, pentru că orice public „cantitativ” conferă „prestigiu” activităţii Centrului şi „recunoaştere” Rusiei. Este, evident, o iluzie pe care însă orice birocraţie o încurajează fatal, pentru a-şi justifica şi activitatea şi bugetul.

Din nicio parte, însă, informarea reală, adecvată, asupra societăţii româneşti nu e posibilă. Cu rarisime excepţii, acest amestec de resentiment, irelevanţă publică, pasivitate sau frustrări – majoritatea publicului Centrului rus şi interlocutorii Ambasadei Ruse - nu furnizează nimic valabil, nimic eficient sau cu valoare de întrebuinţare apropo de societatea românească.

Rusia vorbeşte, de fapt, singură!

30 de ani de îngheţ au făcut ca partea rusă să fie complet inadecvată atunci când transmite mesaje către societatea românească.

Nici nu trebuia/trebuie să ne aşteptăm la altceva.

Rusia este pentru România o chestiune de politică internă

30 de ani de îngheţ au lăsat însă urme adânci şi în România. Totul brodat pe o Istorie care nu i-a făcut pe ruşi niciodată simpatici în ochii românilor; pe bună dreptate, de cele mai multe ori.

Evoluţiile de după 1989 au accentuat aceste sentimente. În anii 90, lipsa de interes a fost acută şi firească. Libertatea însemna Vest, burse, cercetare, călătorii, job-uri, conferinţe, proiecte etc. Cine să se uite la o Rusie muribundă şi care se devasta pe sine mai rău decât cele două războaie mondiale? Integrarea în NATO şi UE – în primul rând de teama Rusiei – au accentuat fobiile istorice. Rusia a fost inamicul în raport cu care integrarea euro-atlantică a devenit „the only game in town”. Consensul de la Snagov, lipsa oricărui partid anti-UE, scoruri fabuloase pro-NATO în sondaje...

Chestiunea rusă nu şi-a schimbat profilul nici după integrare. Politizarea – firească până la un punct, deşi nu există în România niciun partid politic care să îşi asume opţiunea rusă! - a devenit evidentă, fără niciun filtru de alt tip, nici societatea civilă nici academos-ul nediscutând decât rarisim chestiunea. Nu avem institute de cercetare, instituţii dedicate Rusiei, vorbitori de rusă suficienţi. Practic, subiectul nu e pe agendă, cu excepţia disputelor (geo)politice.

Şi filtrele acestea contează. Căci fără ele, lăsată doar pe mâna politicului, chestiunea rusă a devenit deseori obsesie; criteriu de legitimare sau de-legitimare publică. Un soi de McCarthysm autohton care, tacit, s-a instalat în discursul public.

Consecinţa? Chestiunea rusă devine o problemă de politică internă, înainte de a deveni politică externă. Politicienii şi demnitarii se tem să discute despre Rusia pentru că reacţiile interne vor fi devastatoare; nici nu mai contează ce spui, cum spui, ce propui – contează doar că spui.

Suntem într-o situaţie incomparabil mai proastă din acest punct de vedere decât a oricui din zonă: până şi Polonia, surata noastră strategică, în ciuda istoriei ei devastatoare cu Rusia, a Katyn-ului sau a tragicului accident aviatic de la Smolensk, păstrează relaţii diplomatice la nivel de secretar de stat, comisiile lor bilaterale se întâlnesc şi publică volume împreună, polonezii sunt nelipsiţi de la marile conferinţe din Federaţia Rusă şi viceversa.

Îngheţul ruso-român e total şi irepresibil.

Ca orice exces, nu ajută societatea românească. În condiţiile ultimelor decenii, se putea trăi şi aşa, cu o Românie (firesc) instalată în blocuri economice, politice şi de securitate, cele mai bune şi performante pe care şi le-ar putea dori cineva (NATO şi UE). Doar că lumea aceea predictibilă şi multilaterală nu mai există. Bilateralismul, că e bine că e rău, devine regulă, atotputernic inclusiv la nivelul blocurilor de care vorbim.

Mai poate funcţiona relaţia României cu Rusia pe aceleaşi coordonate?

E o întrebare la care nu vom da un răspuns aici. Doar avertizăm că orice abordare realistă a relaţiei bilaterale trebuie să plece de la premisele conturate mai sus. Prăpastia dintre România şi Rusia e enormă. O premisă esenţială ar fi ca ambele părţi să recunoască unde se află şi hăul din faţa lor. Abia după asta urmează gesturile care, cu adevărat, pot conduce către o relaţie, dacă nu fructuoasă, măcar decentă.


*Dan Dungaciu este membru în Conciliul de experţi LARICS.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite