Doliu naţional şi hărmălaie

Au murit nişte bieţi oameni într-un accident tragic şi, pentru a-i comemora, s-au organizat la iuţeală o mare hărmălaie şi o zi de doliu naţional. Nu se putea reacţiona decent şi cuviincios?

Ca de obicei, televiziunile au dat tonul – cu breaking news, benzi galbene pe ecran ş.cl. Apoi s-a declanşat înghesuiala de invitaţi în studio care să-şi dea cu părerea. De aici până la strigătul de luptă “ce face Guvernul?” a mai fost doar un pas. După care totul a devenit complet iraţional, transformându-se într-o mare hărmălaie naţională. Somat să facă ceva, Guvernul a început să se agite. Diverşi miniştri au început să tropăie în jurul cazului şi să dea declaraţii. Căci ce altceva puteau face? Problemele le-au rezolvat, de fapt, oamenii concreţi şi anonimi care şi-au făcut treaba, în România şi în Muntenegru (şi ar fi făcut-o oricum): poliţişti, doctori, consuli, funcţionari publici, piloţii avioanelor militare – toţi cei care au în “fişa postului” obligaţia de a interveni în asemenea situaţii. Şi, bineînţeles, doctorul Raed Arafat, care oricum ar fi coordonat toată acţiunea. În mod normal, miniştrii nu au ce face în asemenea împrejurări. Dar unii dintre ai noştri s-au apucat să-şi găsească neapărat ceva de făcut şi, mai ales, de vorbit, speriaţi de gurile rele ale unor comentatori şi temători că, dacă nu ies la rampă, îşi vor strica imaginea. (Care imagine? Ştie cineva vreun politician sau ministru român care are cu adevărat o imagine bună?).

E adevărat, unii comentatori aţâţă publicul cu întrebări fără rost: “de ce n-au ieşit ministrul Transporturilor şi ministrul Turismului cu nicio declaraţie?” – a strigat cineva dintr-un ungher. E complet absurd şi asta arată că mulţi jurnalişti şi “comentatori” au căpătat acest nărav: aşteaptă de la oficiali nu fapte, ci declaraţii, ca să aibă apoi ce să ia la rumegat. Ce să declare şi, mai ales, ce să facă aceşti miniştri (oricum s-ar numi ei) după ce s-a întâmplat o nenorocire? În toate ţările au loc accidente, iar vreo declaraţie ministerială nu întoarce înapoi vieţile pierdute. Şi totuşi, la noi se aşteaptă ca miniştrii “să iasă cu declaraţii”. Adică să amplifice şi mai mult hărmălaia şi torentele de vorbe. Mi se pare că, trăgând atâta de miniştri şi de Guvern, se manifestă o neîncredere nemeritată în oamenii care trebuie să rezolve concret problemele. Adică angajaţii de la Externe nu s-ar fi ocupat de formalităţile necesare repatrierii fără să fie împinşi de la spate de ministru? Doctorii ori asistenţii medicali nu s-ar fi îngrijit de răniţi dacă nu-l vedeau la televizor pe dl Nicolăescu? Eu cred că, în asemenea împrejurări tragice, oamenii îşi fac oricum treaba fără să stea pe gânduri şi fără să aştepte îndemnuri “de sus”. În fond, aşa şi trebuie dacă vrem să devenim o societate normală. Ei bine, nu: până şi un accident tragic e transformat în ocazie de răfuieli politice. În timp ce – repet – nişte anonimi fac ce e de făcut pentru a repatria morţii şi răniţii, opoziţia se trezeşte din somn şi cere demisia miniştrilor. Iar miniştrii se străduiesc să-i arate poporului că fac şi dreg.

Peste toate, dacă lumea strigă de pe margine că trebuie să intervină Guvernul, atunci intervenţia devine politică şi “de imagine”. Ideea zilei de doliu naţional n-are niciun sens, mai ales că ea e “ţinută” în aceeaşi atmosferă de hărmălaie şi ciondăneală, cu breaking news şi benzi galbene pe ecranele televizoarelor, cu exploatarea la maximum a emoţiilor (fireşti) pe care le declanşează o asemenea tragedie. Pe de altă parte, e cu  totul cinic să compari tragediile şi să stabileşti numărul “standard” de morţi, aşa cum am văzut că fac unii, întrebându-se de ce în alte ocazii nu s-a decretat zi de doliu naţional. E indecent faţă de victime şi faţă de suferinţa celor care au pierdut oameni dragi – în orice împrejurare – să te apuci să cataloghezi care tragedii sunt “de importanţă naţională” şi care nu. O lacrimă cinstită şi un moment de reculegere autentică au mai multă umanitate decât orice comemorare pe bază de decret.

Aşa încât toată hărmălaia făcută în jurul accidentului tragic din Muntenegru arată, o dată în plus, dezorientarea profundă a societăţii româneşti. Politizarea ieftină, răfuiala între Guvern şi opoziţie, strigătele de pe margine, transformarea morţii în subiect de “dezbatere” arată că decenţa şi cuviinţa sunt biete  victime sugrumate între politica ieftină şi breaking news.