Ditrău sau cum explică psihologic xenofobia?

Paradoxul din Harghita este că minoritatea însăşi este intolerantă faţă de o altă minoritate. Xenofobia este un semn al imaturităţii, al urii faţă de străini iscat pe un fond de nesiguranţă şi de ameninţare şi mai ales pe o frică de a pierde ceva fie că e vorba de statut social, drepturi şi privilegii sau acces la resurse.

 În aceste zile am constatat atitudini clare de tip xenofob, nu la Bucureşti, ci într-o comună cu vreo 5.000 de localnici din Harghita. Avem tendinţa de a găsi explicaţii complicate şi exagerate la întâmplări mult mai simple. Mai jos voi explica că acest gen de reacţii se pot ivi din păcate în orice loc din România, în orice sat din Ardeal sau Maramureş, în orice comunitate mică. Însă treptat am aflat că de fapt pe lângă atitudinile xenofobe exista un conflict vechi între fabrica de pâine şi unii angajaţi, foşti angajaţi, etc. Atitudini rasiste explicite am cunoscut personal când am vizitat sate de munte, în care nu au locuit şi nici nu au voie să locuiască niciun ţigan. Paradoxul din Harghita este că minoritatea însăşi este intolerantă faţă de o altă minoritate.

  Discursul urii nemaiauzite (din gura unor localnici), de a nu mânca pâine frământată de mâinile unui străin, sau că aceştia ne aduc boli, ne atacă cultura este condamnabil şi nepermis. Autorităţile locale ar fi trebuit să intervină prompt, să oprească aceste acţiuni ilegale care puteau escalada până la violenţă fizică extremă. Nu să organizeze şedinţe publice în care să dezbată ce? Dacă străinii au voie să muncească în satul lor? Cum e posibil! Am văzut că poliţia judeţeană s-a sesizat deschizând un dosar de cercetare penală faţă de infracţiunea de incitare la ură sau discriminare.  

 Uman vorbind, când ai în satul tău doi străini, care au venit de la 7.000 de km să muncească pentru a-şi întreţine familiile de acasă, comunitatea întreagă ar trebui să-şi exprime deschiderea, ajutorul şi bunătatea, de la vecinii acestora, colegii de muncă până la primar, lideri, ar trebui să facă gesturi de umanitate şi prietenie. Să înţeleagă drama prin care străinii, departe de famili, o experimentează. Nicio empatie. Nici măcar din partea preotului. Vai părinte, păi dumneata înloc să aduci pace şi linişte enoriaşilor, ai mers cu ei în frunte la primar şi mai târziu, când Arhiepiscopia te trage de mânecă declari că nu-ţi pare rău, că nu ai regrete, că îţi asumi şi că singura greşeală este doar aceea că nu ai urmat cuvântul superiorilor de neimplicare.   

Păi nu era frumos ca dumneata măcar să-ţi respecţi fişa postului, dacă localnicii au început să fie furioşi, dumneata ca model moral şi lider religios trebuia să mergi primul pe de o parte la cei revoltaţi acum în casa lor să îi calmezi dar şi la străini în casă, să le cumperi pâinea aceea şi să le dai din partea parohiei nu doar hrană, îmbrăcăminte sau ajutor cât bunătate şi dragoste. De ce nu ai respectat Legile Scripturii care precizează limpede că Domnul iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte (Deuteronom 10,18). De fapt purtându-te astfel cu acei străini cu Dumnezeu însuşi te-ai purtat (am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine), vezi Matei 25.43.

Cum se explică psihologic xenofobia ?

Xenofobia este o reacţie afectivă destul de incontrolabilă a persoanelor care în situaţii sociale specifice se confruntă cu persoane străine. Xenofobia este un semn al imaturităţii, al urii faţă de străini iscat pe un fond de nesiguranţă şi de ameninţare şi mai ales pe o frică de a pierde ceva fie că e vorba de statut social, drepturi şi privilegii sau acces la resurse. 

 Încă din anii preistoriei oamenii din toate locurile şi-au exprimat dorinţa de a aparţine unui grup, iar cei care au trăit în familii, triburi sau comunităţi mici au prosperat comparativ cu cei care au ales să trăiască separat, confruntându-se cu pericole crescute.

Xenofobia implică o componenta psihologică subiectivă ce priveşte familiaritatea. De la începutul vieţii, oamenii tind să stabilească o lume familiară în jurul lor, să asimileze (şi uneori să se acomodeze cu) mediul extern până la interiorizare (acesta este satul nostru). Oamenii exercită din ce în ce mai mult control asupra lumii lor: învaţă sensul simbolurilor, ce fel de comportament ar putea fi aşteptat şi ce evenimente trebuie să fie prezise. Mediul familiar este o lume mică şi devine un loc de siguranţă. În sociologie, această lume familiară este descrisă diferit, de ex. ca Lebenswelt sau ca Sinnwelt (Berger şi Luckmann, 1969). Persoanele au o percepţie denaturată cum că resursele lor economice vor fi diminuate (ne iau locurile de muncă), apar discrepanţe în cultură (ne afectează cultura noastră de ani), vor avea loc schimbări demografice rapide (dacă îi primim pe ei, vor veni şi mai mulţi), deci e vorba de percepţia unei ameninţări exacerbate. Mai mult, From a identificat un mecanism în care persoana dominantă se simte mai liberă, mai sigură şi puternică ştiind că există cineva pe care a reuşit deja să-l domine.

 Cunosc comunităţi de exemplu în zona Sibiului extrem de conservatoare unde cetăţenii dintr-un sat nu sunt în relaţii de prietenie cu cetăţenii din satul vecin, nu-şi vând pământurile unii altora până şi căsătoriile sunt interzise între tinerii din satele diferite.

Din punct de vedere clinic xenofobia este clasificată în cadrul tulburărilor de anxietate, fiind vorba de o frică excesivă, persistentă şi intensă, de anxietatea unei persoane atunci când este expusă străinilor. Dar aici vorbim de simptome cauzate de o experienţă extrem de traumatică, cum ar fi un atac violent al unui străin, un atac terorist (islamofobia) sau un genocid. Din punct de vedere medical, poate fi, de asemenea, considerată o tulburare legată de tulburarea de stres posttraumatic.

Însă, persoanele echilibrate din punct de vedere psihologic, cu o securitate interioară puternică nu pot fi rasiste sau xenofobe, deoarece nu au nevoie să-şi consolideze sentimentul de sine, al identităţii de grup prin raportare la alt grup, nu au nevoie să se definească intrând în conflict cu ceilalţi. În concluzie, frica de străini în cazul de faţă este artificială şi falsă.

Aşa cum preşedintele Academiei Române se întreba dacă este un simplu caz, mă tem că nu sunt reacţii excepţionale, nu sunt doar cazuri izolate, că astfel de atitudini se pot isca în orice altă comunitate mai mică (mai degrabă) sau mai mare din România. Forme de ură am avut faţă de ţigani şi faţă de evrei în istoria recentă a României. Noi, ţară europeană încă nu avem o obişnuinţă de zeci de ani de convenţuire cu persoane străine şi mai ales persoane din afara Europei. Experienţa trăirii în comun pe un parcurs îndelungat duce la creşterea toleranţei.

Insă mă întreb cum se pot preveni astfel de acţiuni ilegale si nepermise, cum ne putem educa propria naţiune in spiritul toleranţei, respectului şi al valorilor europene multiculturale? O schimbare a politicilor publice, programe educaţionale, culturale şi sociale, dialog, schimbarea unor atitudini, eliminarea unor idei iraţionale, până la sacţionarea cazurilor de severitate extremă.

Subiectul acesta va fi dezbătut şi la Bruxelles. În Europa numărul migranţilor va creşte şi noi vom întâlni mult mai mulţi migranţi. Nu ne rămâne decât să aratăm că aparţinem cu toţii UMANITĂŢII indiferent de culoarea pielii, rasă, naţionalitate, etnie, etc.