Din nou, România pe agenda de sancţiuni a UE?

Premierul Victor Ponta şi preşedintele CE Jose Barroso, la 17 septembrie 2012 FOTO Mediafax-AFP

Foarte posibil să se întâmple aşa. Din 2012 nu am mai auzit atâtea discuţii tensionate şi acuzaţii inflamate împotriva sistemului de guvernare din România, totul însoţit fie de acuzaţii, fie de întrebări extrem de neplăcute la adresa premierului Victor Ponta, guvernului pe care-l conduce şi Parlamentului României. Asta în cazul în care, din decenţă, socialiştii nu preferă să ridice din umeri şi să încearcă să aducă vorba despre alt subiect.

Care ar fi acel alt subiect? Ungaria. Şi aici să nu vă bucuraţi prea tare şi prea repede zicând că o tensiune o face uitată pe alta sau chiar o anulează. Dimpotrivă. Consilierii de politici europene şi de imagine externă ai domnului Victor Ponta (nu ştiu dacă-i are, dar presupun că are pe cineva totuşi care e plătit ca atare) nu l-au informat cum funcţionează sistemul de negocieri subterane în Bruxelles, în general, şi în special în cazul Parlamentului European.

În acest ultim caz, cea mai dificilă dintre situaţii, cea pe care nu şi-o doreşte absolut nimeni, este ca grupurile politice să ajungă să se încaiere din cauza unui stat membru. De ce? Pentru că, din acel moment, se deschide un lung şi foarte complicat proces care poate duce la sancţiuni şi transmite comunităţii internaţionale un mesaj de neîncredere în stabilitatea şi bonitatea statului respectiv. Asta este, de fapt, cea mai gravă şi importantă dintre urmările pe care le poate avea acuzarea şi sancţionarea politică a unei naţiuni.

Cu ceva timp în urmă, detaliam iniţiativa făcută de Viviane Reding, pe atunci membru al Comisiei Barroso care spunea că, dovedită fiind eficienţa unui Mecanism de Cooperare şi Verificare pe modelul celui existent pentru România şi Bulgaria, ar trebui să se conceapă cât mai rapid un sistem european comun care să meargă cu mult mai departe, supraveghind şi sancţionând încălcarea angajamentelor fundamentale privind respectarea, apărarea şi aplicarea neabătută a principiilor statului de drept.

Discuţia aceea avea ca argument suprem de credibilitate şi necesitate situaţia României din vara lui 2012: dramatică, confuză, la un moment dat apropiindu-se de limita primejdioasă a haosului, cu instituţii ale statului acţionând profund contradictoriu, cu acuzaţii de tentativă de lovitură de stat, cu partide politice care trimiteau la Bruxelles mesaje disperate de ajutor, montând campanii virulente cu ajutorul propriilor familii politice europene.

Exact ca acum. Avem toate ingredientele unei situaţii privită la Bruxelles drept complet atipică şi contrară tuturor principiilor privind execuţia unei bune guvernări şi transmiţând un mesaj de profundă instabilitate instituţională: preşedintele îi cere demisia prim-ministrului pe motive de corupţie, acesta refuză să şi-o dea, apărat de zidul de netrecut al majorităţii sale parlamentare, care nu aprobă declanşarea anchetei penale, preşedinta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este trimisă să înveţe meserie de către preşedintele Senatului, omul doi în stat, arestările de politicieni merg pe bandă rulantă cu dovezi din ce în ce mai spectaculoase de corupţie cvasigeneralizată a unei clase politice prezentată drept profund coruptă şi imposibil de reformat

Toate astea le ştiţi. Ceea ce cred că ştiţi mai puţin este că se produce suprapunerea aproape perfectă a crizei din România cu cea, la fel de profundă, a relaţiei dintre Ungaria şi instituţiile europene. Scriam despre aceasta într-un material de acum câteva săptămâni şi anunţam iminenţa unei reacţii foarte dure la care va fi obligată comunitatea europeană. Deloc entuziaşti, cei din PPE au trebuit să admită, într-un final, că ar putea să existe perspectiva abandonării „copilului teribil al dreptei europene”, domnul Viktor Orban, titularul acestei poziţii după ieşirea din cărţi a lui Berluisconi, în fine izolat pe scena politică italiană după ce-şi aduse ţara într-un climat conflictual şi intrase (şi el) într-o luptă dură cu sistemul de justiţie din propia sa ţară.

Ungaria este acuzată că doreşte reintroducerea pedepsei cu moartea şi că se opune cu îndârjire măsurii europene privind realocarea imigranţilor ilegali, blocând deocamdată decizia europeană şi, mai ales, ridicând un mare semn de întrebare asupra votului pe care-l va exprima în cadrul proximului Consiliu European atunci când, printre altele, va trebui dată aprobarea finală pentru lansarea operaţiunii militar-umanitare din Mediterană.

Parlamentul European a cerut acum Comisiei să ancheteze în profunzime derapajele Ungariei şi să propună eventual activarea sancţiunilor prevăzute de art. 7 din Tratat, mergându-se eventual până la ridicarea dreptului de vot al ţării în forumurile de decizie europene - decizie gravă în sine şi, dacă vreodată se va ajunge la sancţiuni, lovitură enormă pentru Ungaria şi viitorul său european.

Numai că, după obicei, niciunul dintre grupurile parlamentare europene nu cedează într-atât de uşor asupra unei asemenea probleme (şi nici nu ar fi normal s-o facă), aşteptând momentul unei contrapartide. Negocierea cu socialiştii a unui gest politic în contrapartidă. Posibilitatea asta a apărut extrem de rapid, odată cu cererea făcută de europarlamentarul Cristian Preda de a se înscrie pe agendă discutarea situaţiei din România, cu tot ceea ce ar putea însemna încălcările grave, extrem de grave, ale principiilor statului de drept şi, în consecinţă, nerespectarea „Criteriilor Copenhaga”.

Spre deosebire de Ungaria, noi suntem doar la începutul procesului care duce spre orizontul sancţiunilor – de-abia va începe discutarea situaţiei din ţara noastră în cadrul Comisiei pentru libertăţi civile din PE –, dar dezavantajul nostru enorm este că deja există un precedent în acuzaţii formale împotriva premierului Victor Ponta şi, în plus, noi ne aflăm sub MCV, iar Ungaria nu.

Sigur că acum de-abia începe procrdura care ar putea fi îndreptată se iniţializează împotriva României, dar asta nu înseamnă că, în spatele cortinei, nu există deja discuţii asupra a ceea ce ar urma după apariţia unui eventual dublu pachet de sancţionare, unul pe procedură generală Parlament şi Comisie, al doilea pe raportul MCV.

Atenţie! Cine urmează să fie sancţionată şi să sufere este România, nu un politician sau altul, nici onorabilii membri ai Parlamentului, acum puşi la adăpost de sistemul autovotat de nesimţite pensii speciale, pentru ei şi funcţionarii lor.

Nimeni însă nu vrea să vorbească despre asta, importante fiind doar persoanele şi scaunele pe care le ocupă, degrabă trebuind a fi eliberate în favoarea altui guvern care, acela, neapărat, la rândul său, cel mai cinstit şi nepătat dintre toate.

Până atunci, foarte mulţi de aici de la Bruxelles, evident în frunte cu euroaleşii noştri care, în fine, îşi găsesc justificarea politică transferând mocirla de acasă direct în inima Europei, se pregătesc de bătaie.

Nici măcar asta nu mă doare cel mai tare pentru că acesta este singurul lucru pe care ştiu să-l facă bine şi pentru această eventualitate unică au fost selectaţi şi fidelizaţi de partide.

Mi se pare dureros, nedrept şi profund jignitor că România anului 2015 trimite înspre Bruxelles, din nou, acelaşi mesaj urgent, disperat şi presant: nu putem să judecăm singuri, nu putem decide singuri, nu avem instituţii autonome, totul este politic şi răspunde la injocţiuni politic. Ajutaţi-ne, interveniţi, sancţionaţi, faceţi dreptate, daţi firman celui bun şi tăiaţi capul celui hain, hapsân şi nevrednic de mila, dărnicia şi bunătatea Voastră! Veniţi, căci nevolnicii de noi în genunchi ne târâm în umbra măreţiei Voastre şi Vă rugăm a nu ne lăsa aşa bicisnici şi prăpădiţi! Lăsaţi să se facă înfricoşata şi dreapta Voastră judecată, că în ea ne mai e speranţa!

Aşa stau lucrurile acum, aşa s-au rânduit de când fericirea supremă era mersul la pupat vârful papucului Sultanului, nu ştiu cât va mai fi aşa, dar rea vreme trăim în noul Fanar din Bucureştii ce numai europeni nu vor să fie.