ANAF e o instituţie aflată în subordinea Ministerului de Finanţe care, cu o întârziere ce s-ar cuveni să ne dea de gândit, dacă nu cumva chiar s-ar impune investigată, s-a hotărât, în fine, să respecte legea. Încercând să recupereze măcar o parte din imensul prejudiciu adus Statului român şi cetăţenilor obişnuiţi de mega- banditul, azi încarcerat, cu numele din buletin Voiculescu Dan. Un individ a cărui nemernică trecere pe acest pământ e consemnată şi în arhivele fostelor DST, DIE şi CIE, toate divizii ale fostei Securităţi, sub numele legendat Felix.

Aş minţi dacă aş spune că a reprezentat pentru mine vreo dezamăgire oricât de mică prestaţia parlamentarilor care s-au îmbulzit la microfon. Nu mă aşteptam ca cei ce parazitează Camera superioară a Parlamentului să fie cu nimic mai buni decât au fost miercuri.

Marea lor majoritate se identifică cu arhicunoscuţii clienţi de aproape fiecare seară, unii chiar remuneraţi, nu doar ai Antenelor felixiene, ci şi ai altor posturi cu moralitate la fel de dubioasă şi de precară. Mă gândesc la Realitatea tv sau la România tv.

Am asistat ba amuzat, ba trist, ba revoltat, ba scârbit de-a dreptul preţ de trei ore la parada gălăgioasă a unor gângavi de joasă condiţie umană, profesională şi politică. Umanoizi preocupaţi să se dea în spectacol şi să se mai vadă o dată cât mai coloraţi cu putinţă la televizor. Am asistat la defilarea balaoacheşă a unor creaturi incapabile să vorbească corect româneşte. A unor impostori sadea, unii dintre ei posesori pe puncte ai gradul didactic de profesor universitar. Precum zisul politolog Daniel Barbu, un semidoct fără drept de apel care a pronunţat în repetate ori şaptisprezece şi care numai în România ar fi putut ajunge vreodată ministru al Culturii. Sau supradimensionate aghezmuitoare cu repetiţie, aşa cum e senatoarea Jipa. O cetăţeană ce s-a lăudat că ar fi conferenţiar universitar la nu ştiu ce facultatea de Drept pe care o deplâng că are în Statele de funcţii şi la catedră un cadru didactic atât de debil din punct de vedere profesional. Doamna Jipa nefiind în ochii mei decât o cetăţeană despre care, în calitate de profesor ce a predat odinioară Retorica, am dreptul să mă întreb cum oare a promovat, pe vremea când era studentă, examenul la respectiva disciplină. De vreme ce azi se dovedeşte incapabilă să construiască un discurs juridic şi politic cât de cât articulat.  Ce să mai vorbim despre discursul de mahala al senatoarei Cristiana Anghel, despre cel al compromisului Ioan Ghişe ori despre cel al fals sfătosului Michi Şpagă? .

Altele au fost dezamăgirile mele din ziua de ieri. Prima se cheamă Dacian Julien Cioloş, prim-ministru al României şi tehnocrat cu stagii la Bruxelles. Am văzut un premier care a şi-a început bine orele de prezenţă sub cupola Senatului pentru a le sfârşi cum nu se poate mai prost. Care a uitat când era pe punctul de a părăsi sala Senatului că în alocuţiunea de început a vorbit despre supremaţia legii. O lege a cărei aplicare nu se negociază. O lege pe care a lăsat-o de izbelişte după ce a fost ridicol binecuvântat de un senator liberal despre care aflu că ar fi de profesie pastor, asemenea pastorului Mihai Emanuel Gâdea, ori când s-a arătat timorat de discursurile demagogice ale plângăciosului Varujan Vosganian redevenit brusc bărbat, al zglobiei Gabriela Vrânceanu-Firea, al minusculului culturnic Georgică Severin ori al inconsistentului etern manechin Călin Anton Popescu-Tăriceanu.

Faţă de acesta din urmă şeful Guvernului s-a comportat asemenea unui aprod bucuros că mai este ţinut în serviciu şi că i se mai acordă o minimă importanţă, cerându-i- se, precum într-o celebră pagină caragialeană, „drăguţă, dacă nu te superi, încă un pahar cu apă”. Pe scurt, dl. Dacian Julien Cioloş a venit în faţa senatorilor cu ideile sale şi a plecat cu ordinele lor. Nu are pentru aceasta nici cea mai mică scuză. Nici măcar aceea că nu era pregătit pentru umilinţele pe care i-a fost dat să le suporte din partea fonfilor şi guşaţilor din Senat.

Cea de-a doua mare dezamăgire poartă numele Klaus Werner Iohannis. Despre care ştiam ori mai credeam până ieri că ar fi preşedintele României. Adică garantul respectării Constituţiei, deci şi al celebrului articol potrivit căruia nimeni nu ar fi mai presus de lege. Nimeni, mai puţin dl. Klaus Werner Iohannis, nimeni mai puţin trustul INTACT. Un organism mai puţin de presă cât mai degrabă de manipulare în masă care, după ce dl. Victor Ponta a pierdut alegerile prezidenţiale, a trecut cu arme şi bagaje de partea d-lui Iohannis şi a principalului său sfătuitor, dacă nu cumva chiar manipulator, Dan Mihalache. Acelaşi Dan Mihalache cu care Mihai Gâdea, directorul Antenei 3, a chefuit, a băut un spriţ şi a mâncat o chiftea prin cele străinătăţuri.

Cetăţeanul Klaus Werner Iohannis, ajuns şi prin votul meu preşedintele României, a acţionat ieri, miercuri, 17 februarie, la fel cum a acţionat şi prim-ministrul Dacian Cioloş. Tot ca un aprod.

Doar stăpânul celor doi e diferit. Dl. Cioloş s-a lăsat încălecat de îmbuibatul cu costume de lux Călin Popescu-Tăriceanu. În schimb, dl. Klaus Werner Iohannis e, pare-se, în serviciul comandat nu al legii, nu al României, nu al românilor, nu al moralei, ci al lucrului bine făcut în favoarea Antenelor şi al puşcăriaşului Dan Felix Voiculescu.

Week-end-ul trecut dl. Iohannis a fost la München. Preţ de câteva zeci de minute, domnia-sa s-a întâlnit cu câţiva dintre foştii angajaţi ai postului de radio Europa liberă. Am văzut două-trei fotografii de la respectiva întâlnire. Am sperat că de pe urma ei preşedintele României îşi va reaminti că ţara trebuie să fie mereu în Europa liberă. Cea în care legea e sfântă. Nu ceva ce poate fi calificat drept „banale motive administrative”. Prin zicerile sale de miercuri, dl. Iohannis mi-a contrazis speranţele. Pagina de facebook a d-lui Iohannis fierbe de revolta românilor. Aprozii  preşedintelui şterg la greu postările. Degeaba. Vremea scadenţei va veni.

Până atunci sunt mai puţin de patru ani, domnule Klaus Werner Iohannis!