Deznodământul în dosarul „Colectiv”, amânat în septembrie. Supravieţuitor: „Justiţia taie şi extirpă şansa la normalitate a acestui neam”
0
Deznodământul dosarului „Colectiv” s-a amânat pentru luna septembrie. Pe 22 septembrie, magistraţii Curţii de Apel Bucureşti ar putea da sentinţa definitivă. Chinul supravieţuitorilor sontinuă.
Dosarul „Colectiv” a fost scindat şi apoi reunit în numai câteva zile de intanţele de judecată. Pe 16 iunie, magistraţii ar fi trebuit să dea sentinţa definitivă, dar acest lucru s-a amânat.
Finalul dosarului „Colectiv” s-a amânat după ce cauza a ajuns la un complet de divergenţă pentru că la termenele anterioare, de luni şi marţi, membrii completului de judecată de apel, judecătoarea Adina Pretoria şi judecătorul Andrei Iugan, nu s-au pus de acord asupra schimbării de încadrare juridică şi, în plus, au hotărât disjungerea cauzei.
În completul de divergenţă a intrat judecătoarea Carmen Găină, pentru a înclina balanţa. O parte din chestiunile care făceau obiectul divergenţei între cei doi judecători s-au tranşat la termenul de ieri, când instanţa a decis reunirea cauzelor după 24 de ore de la disjungere. Cealaltă problemă, cu privire la schimbarea de încadrare juridică a inculpaţior, se va discuta la termenul din 22 septembrie.
În tot acest timp, supravieţuitorii şi rudele celor decedaţi în incendiu trăiesc un coşmar. una dintre supravieţuitoare, Alexandra Furnea, şi-a scris dezamăgirea în aceeaşi zi în care instanţa anunţa că amână procesul pentru luna septembrie.
„Ca un chirurg rău şi nepriceput, Justiţia îşi vede şi ea de „lucrare” şi taie - pe viu însă - din speranţa mea că se va face dreptate în dosarul Colectiv. Taie şi extirpă şansa la normalitate a acestui neam”, scrie Alexandra.
Iată mesajul postat de Alexandra Furnea pe contul său de Facebook:
„Într-o lume mai apropiată de cea reală, una în care am crezut de fiecare dată când am mers la vot, de fiecare dată când am apărat Justiţia din România, de fiecare dată când am ieşit în stradă, săptămâna aceasta ar fi pus capăt unui proces care durează deja de mult prea mult timp. Timp din timpul nostru şi aşa împuţinat de incendiu, de traumele provocate de „tratamentele” primite în spitalele româneşti şi de zecile de operaţii, cărora, dacă suntem norocoşi, li se vor adăuga alte zeci şi alte zeci. Timp pe care l-am petrecut fiind mai mult pacienţi decât oameni. Timp pe care nu îl vom primi înapoi niciodată. Timp care, pentru unii părinţi de la Colectiv, s-a încheiat înainte să se facă dreptate. Timp care le-a fost curmat celor 65 de prieteni, iubiţi, copii şi părinţi morţi din cauza a tot ceea ce este mai rău în România. Timp în care vinovaţii de tragedie au avut vieţi normale alături de cei dragi, bucurându-se de sănătate şi de prosperitate. Ba chiar avansând în „carieră”.
Aici, însă, în lumea cu adevărat reală, şedinţele din cadrul apelului pendulează între diletantism, intenţii îndoilenice, găselniţe disperate, spectacole groteşti şi vociferări jignitoare. „Aţi înnebunit sau ce? Am şi eu limitele mele!”, zbiară, revoltată, o judecătoare. Nu ştiu ce ar răspunde alţii, dar eu pot să-i spun, pe un ton blând şi respectuos, că da, am înnebunit. S-a întâmplat când mi s-au topit ochelarii în palme, în timp ce ardeam într-un club care trebuia să fie sigur. S-a întâmplat când ţipetele prietenilor mei au fost înghiţite de vaierul flăcărilor. S-a întâmplat când am văzut zeci de tineri răniţi, unii inconştienţi, alţii în agonie, întinşi pe asfaltul din faţa Colectivului, aşteptând o salvare care nu mai venea. S-a întâmplat când am căzut pe bordură, lângă băiatul fără păr şi fără pleoape, care se uita în gol, de nerecunoscut, incapabil să clipească. Se legăna încetişor, cu chipul făcut scrum, bâiguind. Privirea lui terifiată, imposibil de acoperit, mi-a rămas gravată în inimă pentru totdeauna şi mă surprind deseori uitându-mă la această lume reală cu aceiaşi ochi îngroziţi, pe care nu îi mai poate proteja nimic. Mai ales zilele acestea când am sperat că voi putea, în sfârşit, să las în urmă măcar o parte din ceea ce a însemnat Colectiv, cu sufletul împăcat că s-a făcut dreptate.
Nu s-a făcut. Rămâne să mă întreb dacă are rost să mai cred că se va face vreodată. Într-o lume ca aceea în care trăim aici şi acum, justiţia nu pare să fie sinonimă cu dreptatea şi cu democraţia, ci cu altceva, ceva hâd şi şui, un monstru ascuns după proceduri împinse la extremul legalităţii, un stăpân atotputernic şi lacom care dictează cu certitudinea că se va executa, indiferent de consecinţe.
Trebuie să înţelegem că toate acţiunile noastre, toate luptele noastre acerbe cu corupţia sunt egale cu 0 dacă justiţia nu le consolidează cu sentinţe corecte şi morale. Noi vom continua să ne zbatem pentru a transforma în realitate lumile din minţile şi din inimile noastre, cu preţul sănătăţii şi al fericirii, în timp ce vom exista, concret, într-un univers în răspărul binelui, în care normalitatea nu depăşeşte niciodată pragul unei potenţialităţi îndepărtate. Fără un sistem juridic puternic, independent, curajos, România nu se va preschimba miraculos în locul în care să putem trăi liniştiţi, îndestulaţi, în siguranţă, ci va continua să fie această distopie din care fugim făurind universuri paralele. Lumi alternative urzite de unii din doliu, de alţii din disperare, unde ne vom întâlni din când în când cu ei, cei ucişi de România reală, sau cu noi, cei care am fost sau cei care am fi putut să fim. Cine suntem, de fapt, pare să nu mai aibă leac iar realitatea, dacă avem norocul să îi supravieţuim, rămâne de netrăit.
22 septembrie, 2021. 4 operaţii. Număr anesteziile pe care le voi suferi până atunci. Nu mai măsor demult timpul în zile, luni şi ani, ci în intervenţii. Ca un chirurg rău şi nepriceput, Justiţia îşi vede şi ea de „lucrare” şi taie - pe viu însă - din speranţa mea că se va face dreptate în dosarul Colectiv. Taie şi extirpă şansa la normalitate a acestui neam.”
Citeşte şi:
Alba-neagra cu dosarul „Colectiv“: instanţa cârpeşte azi ce-a despicat ieri
Se încarcă comentariile...
