Despre ţigani, cu dragoste şi abjecţie

„Ţiganul nu poate fi rrom. Om, poate că da, dar ca o specie de subom“ a spus, paradoxal şi perplexant, dezamăgit, Nicolae Gheorghe în Testamentul Demnităţii şi Libertăţii Rromilor

La trei ani de la dispariţia sa fizică (8 august 2013), sociologul şi diplomatul Nicolae Gheorghe este mai viu decât în timpul vieţii, prin discuţiile aprinse în jurul moştenirii sale spirituale. Pare să fi fost o moarte care înseamnă totul, care a antrenat degringolada şi prăbuşirea întregii Mişcări asociative rrome, a făcut ridicolă fanfaronada elitelor şi a dezvăluit farsa ineficienţei politicilor publice europene sau de stat. Cazul dezgustător de la Berevoieşti, al însclavizării unor oameni de către rromi, cândva ei înşişi sclavi, este o exemplificare a falimentului retoricii mainstreaming-ului (integrării nediferenţiate) şi a ipocriziei corectitudinii politice a umanismului de stat. Autodistrusă, Partida Romilor abia mai există, sectorul ONG a mai rămas prin cîteva asociaţii prestatoare de servicii, demnitarii şi birocraţii de origine rromă din instituţiile statului au o responsabilitate limitată, nu pot face prea mult. De fapt, în absenţa poporului dezamăgit, care şi-a abandonat elitele, nu (mai) există activism rrom, ci doar lefegii (mercenari), chibiţi şi comentatori de pe margine. Nu mai există nicio presiune pentru drepturi legitime, motivul fiind compromiterea elitelor sau selecţia bazată pe obedienţă / servilism a unor aventurieri (clasa pentru sine) de către administraţia statului. Promisiunile n-au fost onorate, de ambele părţi.

Este ceea ce constatase şi Nicolae Gheorghe, considerat un „Moise al rromilor“, dar nu atât pentru cei 40 de ani de activism rrom la nivelul CoE, ONU, OSCE şi UE, în numele caduc al drepturilor omului şi cosmopolitismului, ca fundamente ale promisiunii „pământului făgăduinţei“, cât ca apostazie şi revoltă, prin schimbarea radicală a propriei viziuni, din ultimii săi ani de viaţă. Un gest care i-a perplexat partenerii şi discipolii (care, evident, l-au abandonat), dar care-l reaminteşte de disidentul Alexandru Danciu (pseudonimul său, alternat cu Cosmina Cosmin) care protesta în opinia publică internaţională, împotriva ipocriziei politicilor statului comunist român, după ce el însuşi, artizan inocent al Platformei PCR „Integrarea ţiganilor“1977-1983, fusese tras pe sfoară .

Ca şi în tinereţe, suportând vexaţiunile Securităţii pentru impietatea de a ataca politicile ipocrite ale statului, precum şi reproşurile liderilor rromilor, care-şi vedeau năruite reţelele de influenţă şi gratificaţii, peste 40 de ani Nicolae Gheorghe a avut şi la bătrâneţe curajul să se lupte iarăşi, tot de unul singur, cu Leviathanul/Systemul şi a vorbi deschis, indiferent la consecinţe, ca în discursul Parrhesiei, a „omului revoltat”, după modelul lui Socrate şi Iisus:

„cel sărac, cel nefericit, cel lipsit de putere, cel care nu are decît lacrimile… atunci cînd este victima unei injustiţii, ce poate să facă? Nu poate să facă decît un singur lucru: să se întoarcă împotriva celui puternic. Şi în mod public, în faţa tuturor, la lumina zilei, în faţa acelei lumini care îi luminează pe toţi, el i se adresează potentatului şi îi spune ce nedreptate a comis. Iar în acest discurs al nedreptăţii proclamate de către cel slab împotriva celui puternic există şi un anumit mod de a-ţi evidenţia propriul drept, ca mod de a-l sfida pe cel puternic şi de a-l pune, într-o anumită măsură, în duel, în confruntare, de a-l face să înfrunte adevărul propriei nedreptăţi. Discursul prin care cel slab, cel lipsit de putere, în ciuda slăbiciunii sale, îşi asumă riscul de a-i reproşa celui puternic nedreptatea pe care acesta a comis-o, acest discurs se numeşte, tocmai, parrêsia“  (Michel Foucault, Discurs şi Adevăr. Problematizarea parrhesiei, 1983).

Din 1990, după prăbuşirea comunismului, se începe o adevărată ofensivă diplomatică de recunoaştere a rromilor ca minoritate naţională sau minoritate europeană, se creează chiar o structură europeană, Forumul European al Rromilor şi Sintilor (în dauna Uniunii Internaţionale a Rromilor, o organizaţie blocată în etnicism). În special cu lobby-ul şi finanţarea PER/ Project on Ethnic Relations, Nicolae Gheorghe elaborează o viziune de integrare a rromilor („Rromii –minoritate europeană”, 1995; „Rromii in secolul XXI: documente pentru politici”, 1997) bazată pe „cosmopolitism” (romii, cetăţeni ai lumii), „societate deschisă“ (incluziune nediferenţiată, cetăţenie socială, deetnicizată), „catalaxie” (resurse care să împace grupurile etnice în confruntare, amic vs. inamic) şi „comunitate de securitate” (rromii, apăraţi internaţional de abuzurile statelor) etc. 

O adevărată „pădure conceptuală" a idealurilor umaniste pentru ca rromii să fie trataţi egal, ca demnitate şi egalitate de şanse etc., epatantă, chiar dacă netestată in real, utopică. Era o altfel de „haskala”/ aufklarung/ iluminism (reforma gândirii, la evrei, in sec.18), pe care intelectualul Nicolae Gheorghe o adaptase după filosoful evreu Moses Mendelssohn şi confratele său de idei, filosoful german Kant. Cu această imbatabilă argumentaţie-mozaic, ca un draft de viziune istorică (prima de acest gen) succesul a fost fulminant: Consiliul Europei a epuizat toată rezerva de recomandări şi rezoluţii, OSCE a adoptat Planul OSCE de îmbunătăţire a situaţiei rromilor, UE a organizat trei Summit-uri, au venit sute de milioane de euro şi dolari, de la varii donori, inclusiv Soros, Banca Mondială etc. După care totul s-a dărâmat ca un castel de cărţi, când s-a dovedit că nici rromii nu ajunseseră la întâlnirea cu istoria (cum nu ajunseseră nici la începutul lumii, când s-au dat darurile - cum zice folclorul), dar nici statele nu-şi depăşiseră obtuzitatea rasistă, indiferente la bunele intenţii, iar “băieţii deştepţi”, rromi şi nerromi, guvernamentali şi neguvernamentali exploataseră oportunităţile. Nicolae Gheorghe a devenit din erou un zerou, din profetul laic al fericirii rromilor, profetul mincinos, ţapul ispăşitor. Vinovat – păgubaşul! Eşecul viziunii cosmopolite venise din “jocul la cacealma” (bluful) dintre state şi organizaţiiile civice şi politice rrome, ai căror lideri doar exploataseră ţigăneşte resursele economice şi de statut social. Deşi au trecut 10 ani de când a devenit urgentă schimbarea viziunii, compromisă de istorie, reforma nu începe, blocată de aventurierii şi oportuniştii rromi şi nerromi.

Noua viziune, ca schimbare socială, Testament al Demnităţii şi Libertăţii Rromilor, constă în trecerea de la cosmopolitism (internaţionalism) la comunitarism (localism); de la combaterea sărăciei (efect) la combaterea rasismului (cauză); de la drepturile universale ale omului la drepturile specifice etnominoritare; de la politici de egalitate la politici de echitate (dreptate); de la politica electorală la politica protestului. Ea presupune trecerea de la apatie la solidarizare, de la credulitate la credinţă, printr-o abordare matură a strategiilor de viaţă (nelăutărească, în sensul abandonării gândirii prelogice/instinctive, „planul ca ţiganul“ etc) şi restructurării/ profesionalizării leadershipului rrom. Criza vine din ilegitimitatea elitelor intelectuale rrome şi compromiterea leadership-ului rrom (PRPE), care şi-au pierdut / vândut electoratul, ceea ce a anihilat orice capacitate de solidarizare şi negociere de politici publice. Punct şi de la capăt. 

De la 1 ianuarie 2007, la 8 august 2013, data morţii sale, Nicolae Gheorghe îşi trăieşte ultimii 7 ani din viaţă în pustiul unei recluziuni totale, încercând să-şi explice unde greşise, ce distrusese viziunea sa, în care crezuse nu doar el, ci şi instituţiile statului şi internaţionale, dar şi rromii, pentru care primise premii internaţionale şi fusese aplaudat, adulat. În ultimele sale texte (ceea ce acum numim „ultimul Nicolae Gheorghe” 2007-2013) îşi abjură public eroarea cosmopolitismului, o credinţă a tinereţii, care considera că i-a virusat întreaga viziune, pentru că n-a mizat pe implicarea rromilor în asumarea destinului. Va elabora ceea ce numim Testamentul Demnităţii şi Libertăţii Rromilor, în care apostazia lui Nicolae Gheorghe Cosmopolitul devine viziunea nouă, testamentară, a lui Nicolae Gheorghe Comunitarianul, ca salt în viitor, pentru atunci când rromii vor putea înţelege ideile schimbării (aprecia asta la 100 de ani!), ca nevoie de solidaritate / mobilizare a rromilor înşişi de a se reforma, de un efort (mental) al ţiganului de a deveni rrom:

„Revoltaţi-vă şi veţi fi liberi. Imaginându-mi un astfel de moment, visând la el, aş zice: da, şi eu sunt rrom, am devenit rrom!” – este ultima sa dorinţă.

Într-unul din textele ultime, „Bă, de ce eşti tu ţigan?", Nicolae Gheoghe îşi reaminteşte întrebarea care-l ofensase în tinereţe, pusă în batjocură, pentru a-l umili, de un beţiv fericit că nu este ţigan. Cum ar fi fost, dacă ar fi fost bine, dacă destinul tău ar fi depins de tine, nu de oricine? Cum să redevii „smart”, după ce mizeria lumii te îneacă, te prăvăleşte în disperarea lacrimilor şi resentimentelor, te urâţeşte?

- Este ca eterna reîntoarcere a fiului risipitor în casa copilăriei, pentru a nu muri printre străini, ştiind că tăierea viţelului cel gras este „pomana mortului”, indiferent de căinţa sa şi de iertarea celor dragi, pentru că nu există reînviere în contumacie;

- Este ca eterna reîntoarcere a ţapului ispăşitor din pustiul în care a fost excomunicat, măcar pentru a nu muri singur şi a-şi vedea moartea în ochii lumii, chiar dacă încărcat de toate păcatele neasumate ale ei: 

„Unul dintre cei doi îl apucă tocmai de gât, pe când celălalt îi înfipse cuţitul adânc în inimă şi i-l răsuci de două ori. Cu ochii care i se stingeau, K îi mai văzu pe cei doi aplecaţi peste faţa lui, cum priveau deznodământul obraz lângă obraz. - Ca un câine! spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască“ (Kafka, Procesul).

- Este ca eterna reîntoarcere a ţapului ispăşitor „ars de tot“ (Holocaust) pentru a deturna violenţa, ca sacrilegiu colectiv şi canibalizarea euharistică a victimei: luaţi şi mâncaţi, acesta este sângele şi trupul meu jertfit pentru pacea lumii;

- Este ca eterna reîntoarcere în increat a celor muritori, ca refuz al nonsensului şi nefericirii, ca protest faţă de iluzia tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte;

- Este ca eterna reîntoarcere a refulatului în locul unde a fost zombificat, un mort-viu însclavizat de răutatea lumii.

- Este ca eterna reîntoarcere în istorie, aceeaşi recădere  a celor care nu reuşesc să facă saltul istoric şi işi repetă trecutul, la infinit!

În 8 august 2013, când Nicolae Gheorghe a ieşit la ora 5 (17),  trecând de la naraţiune (poveste), la acţiune (faptă), era „o zi desăvârşită pentru peştii-banană“. A făcut-o în aceeaşi singurătate şi însingurare în care şi-a trăit viaţa, în care îşi trăieşte moartea. Este povestea unui ţigan care a visat şi a luptat toată viaţa sa să devină rrom. Moartea sa n-a spus multora nimic, dar altora le spune totul, pentru că doar ieşirea din timpul cronologic leagă trecutul de viitor.