Degradare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Casa din Caracal a inculpatului Gheorghe Dincă
Casa din Caracal a inculpatului Gheorghe Dincă

Avem nevoie de un nou Herodot. Un cronicar gata să se holbeze neînfricat la creaturi stricate şi apucături neomeneşti, Un zoolog post-animal. Un etnograf cu nervi încăpători şi stomac tare. Un recuperator neîntrecut la extragerea vidului din vid.

Un viteaz în stare să numere, să zugrăvească şi să domesticească vieţuitoarele Vlăsiei naţionale. După ce îl vom avea şi dacă îi vom înţelege Raportul de Ţară, va trebui să hotărîm: mai are rost să continuăm? Sau e mai bine să ne facem bagajele, să îndesăm mizeria în valize şi să dispărem din istorie?

Istoria noastră adevărată - nu simulacrul tricolor zaharos oficial - a ajuns la destinaţie. La Caracal. Nu ne putem plînge de părtinire. Ce s-a întîmplat la Caracal nu e o excepţie, un accident provocat de vicarul Dincă şi de acarul Păun. Ce s-a întîmplat la Caracal s-a mai întîmplat şi se va mai întîmpla în atîtea locuri.

In patria nostra multae silvae sunt, quae bestiis abundant.

E timpul să revizuim. Partea referitoare la păduri va suna: In patria nostra multae silvae erant ante-Schweighofer. Partea animală rămîne aceeaşi. Numai că, în lipsa pădurilor, jivinele omoară şi fac legea la vedere. Oroarea de la Caracal nu e o crimă privată ci un produs local, judeţean şi naţional. Gh. Dincă e un scelerat dar ţara e făcută şi amenajată pentru sceleraţi. Cei ce au încălecat spontan pe ideea după care Caracal e rezultatul guvernării PSD fac o greşeală emoţională şi cultivă o reacţie pur defensivă. Se feresc, adică, de contactul cu adevărul eşecului nostru comun.

În faţa unei crime nu trebuie să fi inteligent, ci conştient. Inteligenţa e, în asemenea cazuri, o formă de obscenitate. În schimb, puterea şi chiar încăpăţînarea de a ţine ochii deschişi sînt o formă de respect pentru victime şi, poate, primul pas spre timpuri vindecate de boală. A presupune că două adolescente au fost răpite, violate şi ucise doar pentru că ucigaşul lor e o expresie a ecuaţiei umane PSD e o demisie mizeră a bunului simţ. Un truc insuportabil de ieftin. Promotorii acestei enormităţi ştiu, desigur, că înainte de PSD, sub guvernările aşa-zisei drepte, la Caracal nu te puteai mişca prin tîrg de atîţia bibliofili şi ebenişti obsedaţi de Louis XIV.

Mai sus, acolo unde autoritatea centrală ar trebui să dea vigoare instituţiilor şi să elimine puterea întîmplării, obiceiurile se repetă. Compromisul, nepăsarea şi prostia reiau, la nivel înalt, amestecul care a îngrăşat omorurile din Caracal.

Toate astea nu înseamnă nimic altceva decît că murim şi că am găsit formula care ne permite să fim neatenţi la propria sinucidere. Dincă şi Caracal sînt demult cu noi. Nu în sens criminalistic. Asta e simplu şi s-a rezolvat repede. Povestea de la Caracal trage după ea obişnuinţe, figuri şi instituţii care i-au slujit de cadru. Gheorghe Dincă şi victimele lui, Alexandra Măceşanu şi Luiza Melencu, nu au trăit şi murit într-o dramă copiată dintr-un roman de prost gust sau dintr-un film violent. Şi nici n-au dispărut într-o clipă de pasiune sau nebunie închisă în mintea bolnavă a unui criminal fără antecedente şi legături cu viaţa înconjurătoare. Bestialitatea a avut nevoie de un amestec dospit îndelung. Starea generală în care umanitatea românească a fost surprinsă de crimele de la Caracal nu anulează vinovăţia lui Gheorghe Dincă dar explică mult. Neîngăduit de mult.

Jungla jegoasă, cel mai mare rezervor de prostituţie al Europei, banditismul de clan şi complicitatea autorităţilor generate de guverne succesive de analfabeţi au făcut tot ce era de făcut pentru a normaliza criminalitatea şi pentru a banaliza crima. O nenorocire ca omorurile de la Caracal luminează sinistru şi îşi denunţă decorul. Apoi, lucrurile îşi vor urma netulburat cursul: scandal, proteste şi următoarea crimă mai mică în pregătirea crimei mai mari. Dealtfel, după datul locului, situaţiile de criză şi suferinţă umană nu există. Ele apar, uneori, enervant, doar pentru a întrerupe letargia şi aranjamentele locale. Dacă nu au şansa unei campanii de presă insistente, ele se sting între atîtea nedreptăţi neştiute.

Mai sus, acolo unde autoritatea centrală ar trebui să dea vigoare instituţiilor şi să elimine puterea întîmplării, obiceiurile se repetă. Compromisul, nepăsarea şi prostia reiau, la nivel înalt, amestecul care a îngrăşat omorurile din Caracal. Nimeni nu încearcă să îşi mai ascundă proastele obiceiuri. Tîmpenia trece drept regim superior de lucru. Miniştri din capul locului impostori sînt propuşi de guvernul PSD (reacţionar) şi acceptaţi de Preşedintele Iohannis (progresist) fără urmă de interes pentru consecinţe. Lipsa de jenă ajută enorm. Ministrul de Interne, Ministrul de Externe, Şeful Poliţiei, mai marii peste judeţe sînt - garantat - oameni care nu se pricep la nimic dar au bani şi relaţii pe care le vor transforma în bani şi relaţii.

Caracal spune că sistemul e circular şi nu aparţine vreunui partid. Sistemul pe care toată lumea îl acuză fără să îl priceapă e o forţă organică şi ramificată. Ea ne dă natura şi tot ea creează lumea socială în care trăim. Nu sîntem o ţară trădată de cutare clasă sau forţă politică. Sîntem ţara în care abandonul şi răstălmăcirea valorilor au dat ţara. Altfel spus, am pierdut partida şi am renunţat la civilizaţia modernă pentru a-i evita efectele prin imitaţia cea mai rudimentară. De ce am făcut asta? Pentru că am putut. Şi am putut pentru că avem o bună pregătire acumulată în comunism dar şi pentru că am aruncat peste bord înţelesul minim al valorilor, culturii şi educaţiei.

În aceste condiţii au loc, regulat, logic şi natural, crime şi catastrofe: la Caracal, la Mangalia, pe orice şosea, în spitale, în cluburi sau în Apuseni. Degradarea a reuşit şi ne-a reuşit pe toţi.

Sărăcia deşertului cu capitala la Caracal nu obligă la crimă. Dar dizolvarea valorilor şi buna cuviinţă răpusă de fiecare administraţie ajută. La fel, exterminarea educaţiei, şcoală cu şcoală. De fapt, prezentul majoritar şi oficial e o nedreptate uriaşă pentru oamenii corecţi şi buni pe care îi mai avem sau bănuim că îi mai avem. Ţinuta şi faptele celor ce nu au căzut, încă, în degradare sînt prea mărunte pentru sfera conducătoare. Nimic bine sau bun nu se mai vede şi nu se mai aude în vacarmul creeat de rateurile catastrofice şi alibiurile neruşinate ale clasei şi mentalităţii conducătoare.

Stăpînirea nu mai e un grup elitar separat şi camuflat. Stăpînirea s-a multiplicat şi reprodus în toate reţelele. Aşadar, impostorii şi şmecherii, îngîmfaţii şi îmbuibaţii vă pîndesc din aproape fiecare birou, în aproape fiecare post şi în orice împrejurare publică, Această lume s-a aşezat bine şi cunoaşte o singură datorie: consumul etalat. Naivii civili de pe tuşă contribuie la aceeaşi rătăcire. Căci, sub îndemnul practic şi teoretic al acestor două grupuri (politici şi civici) am ajuns să credem că dezvoltare înseamnă Ikea la Dăbuleni şi panglici cu prefix euro.

Oricine poate fi orice şi nimeni n-are voie să fie la locul lui. Nimic nu se învaţă şi nu se cîştigă ci se apucă zdravăn cu amîndouă mîinile, se fură sau se obţine prin fals - din şcoli false, prin diplome false, cu virtuţi false şi de la instituţii false. Starea de întîmplare mereu norocoasă pentru unii şi de inutilitate mereu reînnoită pentru alţii e adevărata Constituţie a ţării. Zbuciumul justiţiar e, de cele mai multe ori, o furtună sentimentală care trece şi se consumă prea uşor în lozinci. Realitatea profundă scapă şi rămîne neschimbată în ciuda Rapoartelor ONG care anunţă victorii de etapă şi alte iluzii.

În aceste condiţii au loc, regulat, logic şi natural, crime şi catastrofe: la Caracal, la Mangalia, pe orice şosea, în spitale, în cluburi sau în Apuseni. Degradarea a reuşit şi ne-a reuşit pe toţi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite