De ce iubim fotbalul?

0
Publicat:
Ultima actualizare:

"Sportul rege" are miliarde de adepţi în toată lumea De la o "miuţă" în faţa blocului la partide urmărite de telespectatori din întreaga lume, fotbalul este cel mai popular sport. Am

"Sportul rege" are miliarde de adepţi în toată lumea

De la o "miuţă" în faţa blocului la partide urmărite de telespectatori din întreaga lume, fotbalul este cel mai popular sport. Am încercat să aflăm de ce atrage jocul milioane de oameni şi cum a devenit "sportul rege".

Scaunele sunt lipicioase. Cojile de seminţe se aştern peste tot. Pe teren, jucătorii aleargă după minge. Din dreapta se aude o înjurătură aruncată printre dinţi. Deodată, o pasă bună trimite mingea în careu. "Hai mă! Pasează! Bineee." Mulţimea se încălzeşte.

Ţipetele devin asurzitoare. Toţi suporterii de pe o parte a stadionului s-au ridicat în picioare şi ţipă din rărunchi. Deodată, fericirea izbucneşte: "Goooool!" Din sute de plămâni porneşte un cântec, ca sunetul unei furtuni care se sparge de pereţii stadionului. Pentru o clipă, nimic nu mai contează decât fotbalul.

"Fotbalul are probabil ceva sfânt în el, ceva dumnezeiesc, pentru că prea multă lume îl iubeşte şi încearcă să-l joace", spune actorul Alexandru Arşinel, un microbist convins. Un alt pasionat de fotbal, pianistul Dan Grigore, explică popularitatea jocului prin faptul că acesta "concentrează în metafora lui cel mai mult din imaginarul colectiv".

Fotbalul "are dozele de dramatism ludic, de frumuseţe, de urâţenie care se regăsesc cel mai mult în viaţa de zi cu zi".

Jurnalistul Cristian Ţopescu e de părere că regulamentul simplu şi uşor de înţeles al jocului este un avantaj. "Dacă te duci la meciuri de fotbal şi ai lângă tine un prieten care îţi explică regulamentul, după două-trei partide te pretinzi deja cunoscător şi începi să emiţi păreri <> . Îţi dă sentimentul că te pricepi, şi asta atrage.

" În opinia lui Cristian Geambaşu, editorialist la "Gazeta Sporturilor", fotbalul este un joc foarte democratic şi poate fi jucat în aproape orice condiţii: "Nu-ţi trebuie decât o minge şi o pereche de adidaşi sau de tenişi în picioare." El "are o frumuseţe aparte, dincolo de ceea ce oamenii care nu se uită în mod regulat la fotbal observă. Această frumuseţe vine din pasiunile pe care le stârneşte, din neprevăzut şi din estetica ascunsă a acestui joc."

Fotbal în loc de război

Fotbalul e o metodă de participare directă, un spectacol care permite manifestările cele mai pasionale, dar exclude violenţa, este de părere jurnalistul Traian Ungureanu. "E o formă de descătuşare pe care multă vreme, spun sociologii, oamenii au trăit-o prin experienţe extreme, cum e războiul.

" O altă explicaţie pentru popularitatea fotbalului este că e un joc "foarte bine făcut, foarte complicat şi în acelaşi timp uşor de înţeles", care permite un echilibru foarte strâns între participanţi şi răsturnări de situaţie. Fotbalul "rămâne un joc cu o mare doză de neprevăzut şi cu o extrem de mare deschidere spre tactică, strategie", explică Ungureanu.

Cel mai bine cotat arbitru român, Alexandru Tudor, compară fotbalul cu luptele de gladiatori din Antichitate. "Astăzi, gladiatorii s-au transformat în fotbalişti." Şi sociologul Marius Pieleanu, fost fotbalist, vede sportul tot ca o formă evoluată a jocurilor antice şi a turnirurilor medievale. "Oamenii simt nevoia să se lupte. Dacă în Evul Mediu existau turniruri sau jocuri cavalereşti care subliniau superioritatea unei persoane sau a unui grup social, fotbalul de azi - şi sportul în general - nu e nimic altceva decât o formă superioară", spune Pieleanu.

"Oamenii au nevoie să socializeze în grup", spune Pieleanu, conferenţiar la SNSPA şi coordonatorul primului studiu sociologic asupra galeriilor de suporteri din Bucureşti. "Pentru că adună grupuri sociale masive, fotbalul creează facilitatea de a te bucura împreună, de a te juca împreună, de a petrece împreună." Jocul a căpătat amploare pentru că este mult mai spectaculos şi mai imprevizibil decât altele. "Poziţiile de rol şi status dispar în acest sport.

Nu întâmplător, de multe ori, echipe mari, renumite, galonate, cu buget foarte mare, pierd în faţa unor echipe mici, cu un buget mic, cu jucători mai puţin valorizaţi şi cu o istorie mult mai puţin consistentă."

În opinia psihologului Aurora Liiceanu, fotbalul este foarte legat de identitatea naţională şi exprimă dezinteresul pentru politică şi pentru tot ce ţine de lumea puterii. Suporterii "au foarte puţine posibilităţi de a-şi trăi identitatea, iar o bună parte din afectivitatea lor merge către ataşamentul faţă de o echipă." În plus, "fotbalul a creat totdeauna mitul ridicării din straturile modeste ale societăţii către celebritate naţională şi internaţională, lucru care place", spune Liiceanu.

Ce spun fotbaliştii

Fostul naţional român Gică Popescu declară simplu că fotbalul "e cel mai frumos sport", deoarece "naşte pasiuni şi spectacol", iar "eroul de la Sevilla", fostul portar stelist Helmut Duckadam, explică popularitatea jocului prin faptul că se joacă în echipă, în aer liber. "Nu ştiu de ce e aşa de popular", spune Rică Răducanu.

"Vorba lu' frati-miu: Fugiţi ca fraierii după o minge! E imprevizibil, e frumos, e parcă aparte de orice. Dacă se joacă corect, te aştepţi la orice şi sunt surprize frumoase." În opinia administratorului delegat al clubului Dinamo, Cornel Dinu, fotbalul "naşte un spectacol deosebit de emoţional". Jocul e popular deoarece "presupune o luptă cu toate mijloacele, pasională, care duce până la epuizarea totală a actorilor care îl joacă", este însă "o modă trecătoare"

Suporterii de meserie şi intelectualii microbişti, uniţi de fotbal

A început Campionatul European de Fotbal. Ediţia anterioară a turneului final a adunat în faţa televizoarelor aproape 8 miliarde de telespectatori. Organizatorii Euro 2008 din Elveţia şi Austria se aşteaptă ca ediţia din acest an, pentru care au fost cumpărate peste un milion de bilete, să depăşească recordurile din 2004.
Cine sunt
microbiştii

Dar cine sunt oamenii de pe stadion şi cine sunt cei care urmăresc meciurile de fotbal de la televizor? Pe stadion merg în general oameni de condiţie medie, sau mai jos, spune jurnalistul Cristian Geambaşu.

"Nucleele cele mai dure ale galeriilor sunt alcătuite din oameni tineri şi foarte tineri, unii dintre ei fără ocupaţie sau având ca singură ocupaţie meseria de suporter." Acestora li se adaugă, la tribună, suporterii tradiţionali, care de 15-20 de ani ţin cu o echipă.

Se remarcă însă lipsa femeilor şi a "publicului select". Printre microbiştii de la televizor sunt însă şi gospodine, doctori docenţi, oameni de cultură sau scriitori. "Sunt mulţi oameni care urmăresc fotbal de acasă din fotoliu, dar nu merg la stadion din teama de a nu a lua vreo rangă sau vreo brichetă în cap", crede Geambaşu.

Deşi unii intelectuali refuză a priori fotbalul pentru că li se pare a fi un sport gregar, regula este contrazisă de exemple celebre ca Albert Camus, Niels Bohr, Jorge Luis Borges, Ernesto Sabato, Gabriel Garcia Marquez, Umberto Eco sau Salman Rushdie. Bernard Pivot, unul dintre cei mai importanţi oameni de cultură francezi, comentează în mod curent meciuri ale naţionalei Franţei la fotbal.

Suporterii de stadion, şi nu numai îşi iubesc echipele şi iubesc fotbalul şi devin uneori chiar fanatici. "Suporterii cei mai duri sunt în ţările cu mari tradiţii în fotbal: Italia, Anglia, Argentina, Brazilia. Violenţa pe stadioane e şi o problemă de modă, de mimetism", crede Geambaşu. Galeriile dure din România, mai ales ale echipelor din Bucureşti, se revendică din cele din Italia, ai căror precursori au fost huliganii englezi.

"Sunt foarte mulţi oameni care merg la stadion doar din dorinţa de a se bate şi de a se lupta cu rivalii. Ei translatează lupta din teren către lupta din tribună. Au propria luptă şi practic nu-i interesează ce se întâmplă în teren."

În opinia sociologului Marius Pieleanu, nu există ură între galeriile adverse, ci doar "o relaţie de aparentă ireconciliabilitate, în care oamenii se înjură, se scuipă şi uneori ajung şi la violenţe fizice, pentru că astfel îşi dovedesc apartenenţa faţă de un grup social".

Iubire fanatică

Violenţa din jurul fotbalului nu aparţine jocului în sine, ci societăţii, spune jurnalistul Traian Ungureanu. "Fotbalul e prin excelenţă spectacolul global, spectacolul mulţimilor, e scena în jurul căreia oamenii se pot exprima. Când oameni au de exprimat frustrări, refulări, nemulţumiri, atunci spectacolul din tribună e violenţă pură.

" De altfel, violenţa în jurul stadioanelor nu e un lucru nou. Istoria sa începe de pe la 1890, când ziarele englezeşti comentau intrigate scene nemaivăzute: domni în costum şi ţilindru care se băteau pe peronul gării după ce ieşeau de la meci.

Disputele violente dintre suporteri apar atunci când "apartenenţa la grupul de suporteri al unui club te desparte existenţial de susţinătorii celuilalt club, care devin adversarii, inamicul. Această formă de adversitate extremă vine din afara fotbalului şi exprimă de obicei o anumită zonă a societăţii - cartierele sărace- , sau un anumit strat de vârstă", explică Ungureanu. În ghetouri, oamenii se organizează pe familii, pe grupuri mici, care-şi reprezintă strada.

În momentul în care apare o problemă, ei trebuie să-şi asume identitatea şi o fac bătându-se cu cei de pe strada următoare. "În momentul în care apare însă un duşman comun şi întregul cartier îşi poate manifesta identitatea, se unesc. Asta se vede în disputele de pe stadion, unde un anumit cartier vine să se reprezinte - prin violenţă, prin macism - şi se bate cu cartierul vecin, care ţine cu cealaltă echipă. În momentul în care România joacă cu cineva, oamenii aceştia pot însă colabora."

Dacă femeile ar intra pe stadioane, nivelul de violenţă ar scădea şi raporturile dintre participanţi ar fi mai calme şi mai relaxate, au arătat studii britanice. Femeile sunt însă izgonite de manifestările violente de pe stadioane, spune Cristian Geambaşu. Situaţia este specifică României şi altor ţări foste comuniste. "Românii în general merg pe stadion şi ca să-şi defuleze reprimările acumulate în timpul zilei. Ei folosesc un limbaj trivial.

Ăsta e unul dintre motivele pentru care femeile au o reţinere în a veni pe stadion", adaugă sociologul Marius Pieleanu. "Diferenţa dintre noi şi alte ţări, unde femeile vin masiv, este dată doar de civilizaţia stadionului."

Fotbalul este mai popular printre bărbaţi decât printre femei şi pentru că a fost jucat de la bun început de bărbaţi, explică Traian Ungureanu. Este o creaţie istorică fundamental masculină. Însă lucrurile s-au schimbat şi, în multe state europene, femeile vin la meci în număr mare. "Nu pentru că s-ar fi schimbat jocul, ci modul în care societatea se distrează. În multe părţi ale Europei de Vest, de exemplu în Anglia, fotbalul tinde să devină o distracţie a claselor de mijloc, care presupune de multe ori distracţia în familie sau mersul la meci cu prietena.

" În România însă, fotbalul este în continuare în prizonieratul unei zone din ce în ce mai joase a societăţii. "După 1989, publicul s-a mutat în jos din cauza degradării care domneşte la vârf, din cauza modelelor de proastă calitate care patronează cluburile şi instituţiile fotbalului", spune Ungureanu.

Psihologul Aurora Liiceanu crede însă că femeile nu "mor după fotbal". "Este o specialitate psihică masculină, legată de ideea de concurenţă, de opoziţie, de luptă. Nu cred că e specific, şi istoric, şi cultural, femeii."

Antimicrobişti convinşi

Nu toată lumea iubeşte însă fotbalul. Antimicrobiştii sunt întâlniţi la diverse nivele, mai mult sau mai puţin vehemenţi. "Pare o chestie gregară, te cobori sub un nivel dacă te uiţi la fotbal", explică Geambaşu.

Antimicrobismul "e de fapt o chestie de snobism şi prejudecată. Fotbalul oferă meciuri ale vieţii. Sunt partide de fotbal care transcend lumea sportului. Întâmplările fotbalului sunt nişte poveşti frumoase. Finalele de cupă mondială Italia-Brazilia, semifinala de Cupă Mondială Italia-Germania 1970 din Mexic, semifinala

Franţa-Germania din 1982, o serie de meciuri Real Madrid-Manchester United, toate sunt partide realmente istorice."

Sentimentul antimicrobist poate fi comparat cu cel rasist, crede Aurora Liiceanu. "Dacă te duci pe stradă şi faci un chestionar, o să ţi se spună că România are o imagine proastă în Italia din cauza rromilor. Asta mobilizează ostilitatea faţă de grupul respectiv. La fel este şi la fotbal." În Brazilia există grupuri aproape "fasciste", în care bărbaţii declară clar: "O femeie trebuie să înţeleagă că întâi e echipa şi apoi ea." "O asemenea ideologie extrem de inflexibilă şi primitivă lezează un sentiment general."

Mingea de 35

Pentru majoritatea microbiştilor şi jucătorilor, fotbalul a început de la mingea de cârpă sau de păr, sau, mai recent, de la mingile de cauciuc de 23 (de lei) sau 35, cumpărate de la librărie sau de la Auto-Moto-Velo-Sport. Care se spărgeau uşor.

Prima amintire despre fotbal a pianistului Dan Grigore este legată de "mingea simplă de cârpă sau de păr, mingea de cauciuc albastru, la colţul străzii, cu copii de vârsta mea". Muzicianul păstrează încă în suflet dragostea pentru echipa Rapid, devenită puţin anacronică. "Rapidul era haiducul campionatului României, lua de la bogaţi şi dădea la săraci, juca de amorul artei.

La început, era mai important să dea o pasă frumoasă decât să câştige cu orice preţ un joc. Traiectoria echipei repeta traiectoria mea artistică, umană. Eram un student sărac, nerecunoscut, mi se puneau tot felul de piedici. Succesele ei (echipei - n.r.) erau şi ale mele şi, invers, succesele mele le consideram a fi şi ale Rapidului. Acum, eu sunt un om împlinit, iar Rapidul a avut o traiectorie lăudabilă pentru tot fotbalul românesc."

Şi Alexandru Arşinel a început să joace fotbal cu mingi din cârpe sau din păr de cal, la Dolhasca. Mai târziu, la Iaşi, s-a înscris la clubul Progresul şi a jucat apoi la juniori la Ştiinţa Medicinei. "Eram bunişor. Marcam goluri, până când am început să practic facultatea. Am rămas cu microbul inoculat în mine."

În 1986, la Sevilla, când Steaua a obţinut cea mai mare performanţă din istoria fotbalului românesc, câştigând Cupa Campionilor Europeni, Arşinel era şef de galerie. "Fiind un permanent spectator la meciurile de fotbal, m-am erijat deodată - fiind şi un actor mai popular - şi am devenit strigătorul principal la Sevilla", îşi aminteşte actorul.

Helmut Duckadam, portarul care a apărat toate cele patru lovituri de departajare din respectiva finală cu FC Barcelona, nu a realizat la momentul respectiv cât de mare era performanţa atunci. "Acum, când văd o finală de Cupa Campionilor şi văd cum se bucură învingătorii, parcă îmi pare rău că nu m-am bucurat mai mult."

Duckadam a debutat în echipa comunei sale natale Semlac din judeţul Arad, la 14 ani. "Mi s-a dat încredere să joc, dar la primul meci am luat opt goluri", îşi aminteşte el.

Fostul jucători Cornel Dinu spune că a început să joace fotbal în curtea casei, la 3-4 ani. "Prima amintire precisă este atunci când aveam 6 ani, în 1954, şi părinţii mei ascultau la radio, paradoxal, în limba maghiară, finala Campionatului Mondial de atunci între marea echipă a Ungariei şi Germania federală." Arbitrul Alexandru Tudor îşi aminteşte "meciul în care Dobrin a câştigat singur campionatul", iar Gică Popescu a avut prima performanţă fotbalistică când era elev şi "Şcoala Generală nr. 1 bătea Şcoala Generală nr. 2".

240 de milioane de oameni

- joacă fotbal în peste 200 de ţări din toată lumea

Violenţa în jurul stradioanelor nu e un lucru nou. Pe la 1890, ziarele englezeşti comentau intrigate scene nemaivăzute: domni în costum şi ţilindru care se băteau pe peronul gării după ce ieşeau de la meci.
Traian Ungureanu, jurnalist

Scurtă istorie a fotbalului mondial

Oamenilor le place să dea cu piciorul în minge de 4.000 de ani încoace. Cea mai timpurie formă de joc pentru care există dovezi ştiinţifice este un exerciţiu dintr-un manual militar din China secolului al doilea sau al treilea î.Hr. Strămoşul fotbalului din dinastia Han se numea Tsu' Chu şi consta în lovirea unei mingii de piele umplută cu pene şi păr printr-o gaură de 30-40 de centimetri lărgime.

O altă formă a jocului, originară tot din Orientul Îndepărtat, este Kemari, din Japonia, care a început cu 500-600 de ani mai târziu, dar mai este jucat şi în ziua de azi: jucătorii stăteau într-un cerc şi trebuiau să-şi paseze unul altuia mingea într-un spaţiu destul de restrâns, fără ca aceasta să atingă pământul.

Fotbalul modern provine din Marea Britanie. Jocul, care a înflorit în insulele britanice din secolul al VIII-lea până în secolul al XIX-lea, avea multe versiuni regionale, transformate în fotbalul şi rugby-ul moderne. Fotbalul primitiv era dezorganizat, violent, spontan şi se juca adesea de un număr nedefinit de jucători.

Uneori, meciurile luau forma unor concursuri între sate întregi, pe străzi şi în pieţe, peste câmpuri, garduri şi pâraie. Uneori, lovirea mingii era exclusă din cauza mărimii şi greutăţii acesteia, iar loviturile de picior erau rezervate pentru eliminarea oponenţilor. Jocul avea reguli foarte vagi. De exemplu, potrivit unui vechi manual din Workington, Anglia, orice mijloc putea fi folosit pentru a duce mingea la ţintă, cu excepţia crimei.

Interzis fără succes de dinastii întregi de regi britanici, fotbalul a crescut în popularitate, printre altele şi datorită unui joc similar din Italia Renaşterii, jucat mai ales în Florenţa şi la Veneţia, "calcio", care era mult mai organizat. Introdus în şcolile publice engleze în secolul al XIX-lea, jocul a câştigat încrederea autorităţilor.

Regulile de bază ale jocului au fost stabilite în 1963. Răspândirea globală a fotbalului s-a datorat în principal influenţei britanice în colonii. FIFA (Federation Internationale de Football Association), înfiinţată în 1904 la Paris, avea, în 1912, 21 de membri, iar în 1930, anul primei Cupe Mondiale din Uruguay, unde a fost prezentă şi România, ajunsese la 41.

După al Doilea Război Mondial, numărul membrilor a ajuns la 73, iar popularitatea fotbalului a continuat să crească. Astfel, la sfârşitul anului trecut, FIFA avea 208 ţări membre din toată lumea.

"Suntem departe de fotbalul adevărat"

Cred că fotbalul este în general oglinda lumii în care trăim. Ceea ce se întâmplă în fotbal se reflectă şi în întreaga noastră societate. Din păcate, atmosfera de astăzi de pe stadioanele de fotbal s-a deteriorat foarte mult, ceea ce auzi şi ceea ce vezi nu prea te mai îndeamnă să mergi pe stadion, ci să stai acasă şi să priveşti la televizor.

În privinţa calităţii campionatului nostru, cred că posturilor noastre de televiziune - glumesc, desigur - ar trebui să li se interzică transmiterea meciurilor din campionatele Angliei, Spaniei, Italiei, pentru că ne dăm seama că la noi se joacă altceva, ceva care nu seamănă cu fotbalul modern. Şi Liga Campionilor demonstrează cât de departe suntem de fotbalul adevărat.

Cred că noi mai mult vorbim fotbalul decât îl jucăm. În multe emisiuni de televiziune se ajunge la acuzaţii, insulte, calomnii între conducătorii echipelor de fotbal. Afirmaţiile lor belicoase, de genul "Câştigăm sau murim", se transmit până la suporteri, care se încaieră între ei fără să-i mai intereseze ce se întâmplă pe terenul de fotbal.

După revoluţie, libertatea a permis ca spectatorii să dea frâu liber vorbelor şi au început timid, dar ferm, violenţele verbale. Aşa s-a instaurat o teroare care a speriat conducerile cluburilor. Dându-li-se nas, galeriile s-au lansat în manifestări huliganice, au început să se încaiere între ele, să producă dezastre pe stadioane, rupând scaunele cu un vandalism demn de epoca de piatră, să distrugă vagoanele de tren cu care merg în deplasări, să distrugă magazine, tonete, tarabe, devenind o teroare pentru oamenii civilizaţi şi paşnici.

Tot violenţă sunt şi înşelătoriile la care asistăm şi vom mai asista sub formă de rezultate trucate. Tot violenţă este şi corupţia jucătorilor şi a arbitrilor. Tot violenţă este şi cursa furioasă în care unii se lasă târâţi pentru a obţine cu orice preţ o victorie fără glorie. Vezi cazurile bricheta, valiza şi altele câte or mai fi şi de care încă n-am aflat.

Mahalaua a intrat în fotbalul românesc, etalându-şi mizeria sub reflectoarele unei mass-media avide de sânge şi de jeg. Pentru că vedem în mass-media, de la finanţatorii îmbrăcaţi din cap până-n picioare în Versace sau Armani şi până la ultimul spectator de la peluză, cum toţi înjură ca la uşa cortului, unii se pălmuiesc, alţii se îmbrâncesc, alţii se bat, într-un cuvânt, se dau în spectacol, iar cei care ar trebui să ia atitudine se complac în această mocirlă, preferând mai degrabă să închidă ochii decât să sancţioneze astfel de acte reprobabile.

Este şi motivul pentru care m-am îndepărtat în urmă cu 16 ani de fotbalul românesc şi mă autofelicit pentru această hotărâre, pentru că numai fotbalul construit pe principii morale merită să existe. (Cristian Ţopescu)

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite