De ce nu ne-a vrut Clinton în NATO, în 1997. Emil Constantinescu: „Nu am fost dezamăgit. Obţinusem mai mult decât se putea spera“

De ce
nu ne-a vrut Clinton 
în NATO, în 1997. Emil Constantinescu: „Nu am fost dezamăgit. Obţinusem mai mult decât se putea spera“

Pe 11 iulie 1997, în Piaţa Universităţii, Emil Constantinescu şi Bill Clinton au anunţat Parteneriatul Strategic România-SUA FOTO AP

În 1997, România bătea ferm la poarta NATO, însă preşedintele american Bill Clinton îi tăia elanul, respingând categoric includerea în Alianţă. Primii ani ai tranziţiei fuseseră anevoioşi, iar foştii comunişti încă trăgeau sforile către Rusia, aşa că neîncrederea cu care eram priviţi de Occident era justificată, mărturiseşte preşedintele Emil Constantinescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Clinton a descoperit că toate sunt iertate în România“, „Românii l-au ovaţionat pe Clinton, în ciuda faptului că nu i-a primit în NATO“, titrau, pe 12 iulie 1997, două dintre cele mai mari ziare din Statele Unite, „Washington Post“ şi „Los Angeles Times“. 

Cu o zi în urmă, zeci de mii de oameni s-au strâns în Piaţa Universităţii din Bucureşti pentru a-l întâmpina pe preşedintele american Bill Clinton, omul care tocmai se opusese cu fermitate includerii României în grupul ţărilor invitate să adere la Organizaţia Nord-Atlantică. Entuziasmul care a umplut străzile Bucureştiului a fost chiar mai mare decât cel arătat liderului american în Polonia, care fusese chemată să se alăture Alianţei, împreună cu Ungaria şi Cehia.

„Ne dorim mai mult de la SUA decât Coca-Cola şi ţigări“

Oricât ar fi de paradoxal, pentru români – care încă se dezmeticeau după ce scăpaseră din chingile comunismului – vizita liderului american, primul care păşea pe pământ românesc după căderea regimului dictatorial, era un moment simbolic. Erau, în sfârşit, văzuţi şi ascultaţi de Occident, la care tânjeau de atât timp. Onoarea de a mai face un pas către lumea dezvoltată lăsa în umbră dezamăgirea amânării. „Credem că odată cu această vizită lumea îşi va da seama că existăm şi că suntem o ţară frumoasă“, declara o studentă pentru „Los  Angeles Times“. Existau însă şi perspective mai individualiste. De pildă, Ion Diaconescu, preşedintele PNŢCD, declara: „Mă duc, cum să nu mă duc? Îl văd şi eu pe el, mă vede şi el pe mine…“. Însă printre oamenii de rând, dezamăgirea îşi făcuse loc. „Ne dorim mai mult de la America decât Coca-Cola şi ţigări“, spunea un tânăr pentru „Washington Post“.

Bill Clinton dădea asigurări că America e dispusă să ofere mai mult, însă, o dată în plus, românilor li se spunea că trebuie să facă eforturi şi să aibă răbdare. „Salut dorinţa fierbinte a României de a contribui mai mult la securitatea europeană şi de a întări continentul european. Şi eu doresc împlinirea acestui deziderat. Şi vă spun astăzi: continuaţi pe această direcţie. Uşa NATO este şi va rămâne deschisă, iar noi vă vom ajuta să treceţi prin ea. România este unul dintre cei mai puternici candidaţi. Dacă păstraţi direcţia şi vă manifestaţi iubirea pentru libertate pe care o vedem astăzi aici, nu va exista un candidat mai puternic. Păstraţi direcţia! Păstraţi direcţia! Viitorul este al vostru!“, i-a îndemnat liderul american pe români.

Ca o consolare pentru eşecul aderării, Clinton, flancat de preşedintele român Emil Constantinescu, a anunţat intrarea într-o nouă eră a relaţiilor bilaterale, aceea a Parteneriatului Strategic între România şi SUA. „Nu am fost dezamăgit, pentru că obţinusem mai mult decât se putea spera. Parteneriatul Strategic e mai important pentru garantarea integrităţii teritoriale a României decât calitatea de membru al NATO. Dacă o ţară membră e atacată, conform Articolului 5, e nevoie de aprobarea parlamentelor tuturor statelor membre pentru o reacţie împotriva agresorului. În schimb, reacţia americană depinde doar de decizia Casei Albe. Riposta poate apărea în ore sau minute. Diferenţa e fundamentală“, mărturiseşte, pentru „Weekend Adevărul“, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

Peste 150.000 de români s-au strâns în Piaţa Universităţii pentru a-l saluta pe Bill Clinton FOTO AP

„Franţa s-a bătut până în ultima clipă pentru România“

Înaintea Summitului de la Madrid, de pe 8 iulie 1997, România avea mari speranţe că va intra în primul val de lărgire a Alianţei Nord-Atlantice. Avea toate motivele. Puterea şi Opoziţia făcuseră front comun pentru a pleda pentru cauza aderării – un consens rar întâlnit pe scena politică românească. La nivel diplomatic, preşedintele Constantinescu ducea tratative cu vecinii şi cu marii jucători externi. Într-o întrevedere tête-à-tête, îi câştigase simpatia Cancelarului german Helmut Kohl, iar preşedintele Turciei îi trimisese o scrisoare în care promitea susţinerea fără rezerve a României. Optimismul era alimentat şi de faptul că nouă dintre cei 16 aliaţi militau în favoarea noastră – chiar dacă NATO punea preţ pe unanimitate, aveam totuşi un sprijin majoritar.

În ziua meciului, „Franţa s-a bătut până în ultima clipă pentru România“, după cum scria cotidianul „Adevărul“. Luând cuvântul la Summitul de la Madrid, preşedintele Jacques Chirac s-a pronunţat fervent în favoarea României şi a subliniat că excluderea ei ar putea submina credibilitatea Alianţei. „Se ştie că subiectul «România» a creat tensiuni între Jacques Chirac şi Bill Clinton la Madrid, iar Helmut Kohl a oferit soluţia de compromis: România va fi prima nominalizată pentru cel de-al doilea val al extinderii NATO. Bill Clinton a menţionat: «Din nefericire, după sfârşitul Războiului Rece, România a petrecut şapte ani pe linia de start. Între 1989 şi 1996, economia a stagnat. Chiar dacă, în 1997, românii au început să facă ceea ce trebuie, nu făcuseră aceste lucruri suficient de mult timp»“, spune Constantinescu.

În noiembrie 1996, când am devenit preşedinte, România nu era luată în considerare pentru primul val de extindere a NATO. În acel moment, România nu avea niciun prieten. Era greu de imaginat că vom putea recupera în doar şapte luni ceea ce ar fi trebuit să se facă în şapte ani, dar era important să lansăm un semnal politic puternic – «Da, România doreşte să facă parte din NATO şi renunţă la dublul limbaj şi la politica duplicitară».

Emil Constantinescu, preşedintele României în perioada 1996-2000

România, prinsă între Moscova şi Occident

Într-adevăr, în ultimii doi ani, România făcuse eforturi să demonstreze că alesese drumul democraţiei şi al economiei de piaţă. Semnarea tratatelor de cooperare cu Ucraina şi Ungaria – Tratatul de la Timişoara din 16 septembrie 1996, respectiv Tratatul de la Constanţa din 2 iunie 1997 – asigurau o vecinătate paşnică, iar România juca un rol important în consolidarea flancului sudic şi a coeziunii geografice a Alianţei, precum şi în stabilitatea Europei Centrale şi de Est.

„În noiembrie 1996, când am devenit preşedinte, România nu era luată în considerare pentru primul val de extindere a NATO. În acel moment, România nu avea niciun prieten. Era greu de imaginat că vom putea recupera în doar şapte luni ceea ce ar fi trebuit să se facă în şapte ani, dar era important să lansăm un semnal politic puternic – «Da, România doreşte să facă parte din NATO şi renunţă la dublul limbaj şi la politica duplicitară» –, iar ofensiva diplomatică pe care am declanşat-o după câştigarea alegerilor avea acest obiectiv imediat. Şi, în plus, recuperarea decalajului dintre România, pe de o parte, Cehia, Polonia şi Ungaria, pe de alta, cele trei ţări favorite pentru primul val“, explică fostul preşedinte.

Chiar dacă în primii ani ai tranziţiei am oscilat între Moscova şi Occident, tatonarea drumului către NATO a început încă din 1990, când premierul Petre Roman i-a transmis o invitaţie secretarului general al Alianţei, Manfred Worner, şi i-a propus acreditarea unui ambasador român la NATO. În octombrie 1991, preşedintele Ion Iliescu i-a trimis lui Worner un mesaj în care afirma disponibilitatea României de a se angaja într-o cooperare strânsă cu NATO. Iar din 1994, eforturile diplomatice ale României s-au intensificat şi s-au concentrat pe risipirea îndoielilor privind orientarea pro-vestică a ţării şi pe câştigarea sprijinului american pentru admiterea în NATO în prima rundă.

Pe 26 ianuarie 1994, România era prima ţară din fostul bloc comunist care se alătura Parteneriatului pentru Pace, program de cooperare bilaterală între NATO şi ţările partenere, adaptat la situaţiile şi nevoile specifice ale fiecărui stat în parte. Un alt moment important s-a petrecut pe 21 iunie 1995, când liderii partidelor parlamentare au lansat Declaraţia de la Snagov, prin care trasau strategia pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană, cerere care a fost depusă chiar a doua zi.

Nimic din toate astea n-a contat suficient de mult, căci România, alături de Slovenia, a fost prima sub linia roşie la Madrid, cu promisiunea că aderarea se va rediscuta în 1999. Un înalt oficial spaniol din NATO prefaţase deznodământul: „Vor fi numai trei noi membri, pentru că aşa doresc SUA, şi ceea ce ele doresc obţin întotdeauna“.

Decizia mea de a susţine trei ţări în începerea negocierilor de aderare anul acesta a fost luată după o analiză atentă. Decizia mea nu este un refuz al aspiraţiilor NATO ale României şi nici al României. România se află pe calea cea bună şi eu rămân profund impresionat de realizările recente ale ţării dumneavoastră.

Bill Clinton, într-o scrisoare din 15 iunie 1997

Adevărul neîndulcit

Oficial, Administraţia Clinton a explicat atunci că a blocat aderarea României la NATO din cauza costurilor foarte mari legate de o extindere mai serioasă a Alianţei, dar şi pentru că reformele politice şi economice româneşti acceleraseră doar în ultimele şapte luni, după ce foştii comunişti fuseseră Aşadar, România mai avea nevoie de timp. O politeţe dictată de funcţii, căci în spatele uşilor închise motivele au fost mult mai pragmatice, iar viziunile, mai neîndulcite: România era încă o ţară din lumea a treia şi nu avea stofă de membru cu drepturi depline al NATO. În plus, nici economia şi nici sistemul militar nu erau pregătite să suporte toate implicaţiile apartenenţei la Alianţă.

„Apreciez foarte mult progresul enorm pe care l-a făcut România sub conducerea dumneavoastră curajoasă şi înţeleaptă. Cunosc, de asemenea, foarte bine şi respect dorinţa puternică a ţării dumneavoastră de a fi una dintre ţările invitate să înceapă negocierile de aderare la Summitul NATO de la Madrid de luna viitoare. Decizia mea de a susţine trei ţări în începerea negocierilor de aderare anul acesta a fost luată după o analiză atentă. Vă rog să-mi permiteţi să clarific faptul că decizia mea nu este un refuz al aspiraţiilor NATO ale României şi nici al României. România se află pe calea cea bună şi eu rămân profund impresionat de realizările recente ale ţării dumneavoastră: accelerarea reformelor economice în România; breşa remarcabilă în relaţiile cu vecinii, Ungaria şi Ucraina; orientarea istorică a României către comunitatea etnică maghiară; contribuţia României la securitatea europeană prin contribuţia sa la Forţa Multilaterală de Protecţie din Albania“, se arăta într-o scrisoare semnată de Clinton şi adresară lui Constatinescu, din 15 iunie 1997.

Emil Constantinescu recunoaşte că lumea occidentală privea cu neîncredere regimul politic de la Bucureşti – şi avea şi de ce –, descriind perioada 1990-1996 drept „un tablou înfricoşător“, în care România era în continuare obedientă faţă de Moscova. Cu alte cuvinte, aderarea României la NATO a fost contestată din toate punctele de vedere – politic, economic şi militar. În termeni politici, s-au ridicat întrebări privind măsura în care se putea considera că democraţia s-a impus cu adevărat în România, potrivit unei analize publicate pe site-ul nato.int. Pe lângă experienţa foarte scurtă ca stat liber, se punea şi problema dacă tranziţia putea fi făcută cu succes, având în vedere paşii ezitanţi ai politicienilor în primii ani de democraţie, perioadă în care România a fost cu un picior în Est şi cu unul în Vest din cauza vechilor comunişti deghizaţi în „noua clasă politică“. 

Profesionişti, dar săraci

Din punct de vedere economic, performanţele României erau privite cu neîncredere şi aveau efect de domino, ridicau alte probleme. Instabilitatea economică putea pune în pericol ordinea democratică? Concret, nivelul investiţiilor străine şi venitul pe cap de locuitor erau considerabil mai mici în comparaţie cu ale celor trei state admise în Alianţă în acel an. Progrese se făceau, ce-i drept, însă erau lente. De altfel, chiar înaintea respingerii de la Madrid, Ambasadorul american în România, Alfred Moses, declara: „În ce priveşte România, întrebarea vizează reforma economică. A fost consolidată sau mai are nevoie de timp?“.

În cele din urmă, în pofida laudelor pentru performanţele militare ale României din partea mai multor state, încă existau rezerve cu privire la competenţa forţelor armate ale ţării. În comparaţie cu alte state aspirante la NATO, fondurile care mergeau spre Apărare erau reduse. Chiar şi aşa, aveam o armată completă – terestră, aeriană şi navală. În ciuda acestor aspecte, multe state membre NATO au fost reticente la gândul că ar putea cheltui resurse suplimentare importante pentru a ajuta un stat care încă era foarte departe – şi geografic, şi în ce priveşte îndeplinirea criteriilor de aderare. Acest factor a fost decisiv pentru ţări ca Marea Britanie, Norvegia, Danemarca şi, cel mai important, pentru SUA. I-au pus piedică României în prima tentativă de a face saltul în Occident.

    
 

Cronica unei aderări anunţate

 
„Scena a fost una de confuzie. Erau rapoarte despre aeronave neidentificate, care nu răspundeau şi care zburau spre Bruxelles (n.r. – unde e sediul NATO), deşi nu era clar cât de sigure erau informaţiile. Într-adevăr, s-a luat decizia de a evacua tot personalul neesenţial. Ar trebui să se întâlnească Consiliul Nord-Atlantic şi dacă e aşa, unde? S-a hotărât ca Ambasadorii să se întâlnească informal în acea seară, în biroul Secretarului General. Avea să aibă loc o întâlnire formală a Consiliului a doua zi. În afara biroului Secretarului General, i-am întâlnit pe Burns (n.r. – R. Nicholas Burns, Ambasadorul american la NATO) şi pe Ambasadorul canadian David Wright. Ambasadorul Burns vorbea despre posibilele estimări ale victimelor – cu miile şi probabil cel mai mare număr, într-o singură zi, de la Bătălia de la Antietam, din timpul Războiului Civil American. Ambasadorul Wright, care era şi decanul Consiliului, l-a asigurat de sprijinul tuturor Aliaţilor. «La naiba, asta e o Alianţă», i-a zis. «Avem Articolul 5». Aceea a fost prima referire la Articolul 5 pe care am auzit-o în acea zi şi imediat a atins o coardă sensibilă“, relata Edgar Buckley, secretar general adjunct pentru planificare şi operaţiuni de apărare, pentru site-ul nato.int, momentul în care la sediul NATO au ajuns ştirile privind atacul terorist din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite.
 
La mai puţin de 24 de ore de la atacuri, pentru prima şi singura dată în istoria NATO, a fost invocat Articolul 5 – punctul central din Tratatul de la Washington, care prevede clauza apărării reciproce. Episodul a marcat o schimbare profundă a alianţei de securitate colectivă: misiunea sa principală avea să fie, de acum înainte, apărarea împotriva terorismului internaţional şi a reţelelor criminale. În anul următor, toate acestea aveau să fie asumate formal, la Summitul de la Praga. Tot atunci, s-a hotărât şi o extindere a Alianţei spre Europa de Est, chestiune care fusese promisă anterior.
 
O întrebare grăbită
 
Înainte de acest moment, procesul de aderare al României la NATO accelerase. Deşi mai avea de lucru la reformele cerute de organizaţie, România îşi arătase loialitatea faţă de SUA şi faţă de Aliaţi după Războiul din Kosovo. În 1999, nu numai că a participat la nou-înfiinţata forţă de menţinere a păcii KFOR, dar a şi blocat survolarea spaţiului aerian de către avioanele ruseşti cu destinaţia Priştina.
 
Orişicât, în timp ce în cabinetele oficialilor de la Bucureşti se lucra încă la îndeplinirea criteriilor de aderare, în vara lui 2001, preşedintele SUA George W. Bush spunea, într-o întâlnire cu studenţii Universităţii din Varşovia: „Toate noile democraţii ale Europei, de la Marea Baltică la Marea Neargă şi tot ce este între ele, ar trebui să aibă aceeaşi şansă la securitate şi libertate. Cred în apartenenţa la NATO a tuturor democraţiilor Europei care o caută şi care sunt pregătite să împartă responsabilităţile pe care le aduce NATO. Întrebarea «când?» poate fi încă în dezbatere în cadrul NATO; dar întrebarea «dacă» nu ar trebui să fie. După cum intenţionăm să lărgim NATO, nicio naţiune nu ar trebui să fie folosită ca pion în agendele altora. Nu vom renunţa la soarta popoarelor libere ale Europei“.
 
Bush evoca spiritul politicii uşilor deschise, care a fost adoptată în 1997, la Summitul de la Madrid. Totuşi, atacurile de la 11 septembrie au mai estompat din întrebarea «când» şi au grăbit procesul de extindere a Alianţei. În noiembrie 2001, Camera Reprezentanţilor de la Washington hotăra că lărgirea NATO avea să aibă loc în 2002, la Praga, şi îi acorda României 11,5 milioane de dolari pentru reforma armatei. Preşedintele Ion Iliescu răspundea politicos: „Presedintele Bush, pentru prima dată, a vorbit despre ideea unei lărgiri în general, deci eliminarea variantei zero şi menţiunea chiar a lărgirii cu state de la Baltica până la Marea Neagră. Camera Reprezentanţilor vine şi confirmă acest lucru, susţinerea acestei idei, de lărgire cu şapte ţări candidate, şi inclusiv acordarea acestor sume statelor candidate, inclusiv Romaniei“.
 
Alianţă, dar şi coaliţie
 
O altă problemă care s-a desfăşurat în paralel cu eforturile românilor de aderare a fost însăşi problema Articolului 5. În 2001, când America a invocat Articolul 5, fiecare stat membru trebuia să analizeze şi să hotărască dacă şi ce fel de ajutor îi va acorda. Articolul 5 nu obliga la un ajutor militar şi sprijinul acordat putea depinde de resursele fiecărui stat membru. Aşa că una dintre cele mai vizibile măsuri care au urmat invocării articolului a fost mutarea în SUA, din Germania şi Anglia, a sistemului AWACS (Airborne Warning and Control System), o flotă de aeronave Boeing cu radare ce pot supraveghea spaţiul aerian. Au existat alte câteva măsuri de protecţie care au fost oferite Statelor Unite de membrii NATO, însă lupta cu terorismul, aşa cum era văzută la Washington, nu se desfăşura în acest cadru.
 
Pe 23 noiembrie 2002, preşedintele american George Bush a venit în vizită în România, pentru a sărbători aderarea ţării la NATO. A fost întâmpinat de preşedintele Ion Iliescu FOTO: Mediafax/ Cătălina Filip
 
Statele Unite au considerat că trebuie să ia problema în propriile mâini. Chiar în decembrie 2001, secretarul de stat Colin Powell declara presei: „După cum ştiţi, Articolul 5 nu spune că toată Alianţa trebuie să răspundă colectiv. Fiecare membru al Alianţei decide cum va contribui la cerinţele sau angajamentele invocării Articolului 5. (...) Dar cred că contribuţiile reale şi înţelegerile care vor fi făcute vor fi între liderul «coaliţiei celor dispuşi» (în engleză – coalition of the willing) şi fiecare ţară care oferă capacităţi, pentru că nu vor fi doar oferte NATO, vor fi oferte de la multe alte naţiuni din lume şi, de asemenea, va fi aici şi un rol al ONU“.
 
Viziunea globală a SUA şi necesitatea de a avea o alianţă mai mare, mai puternică şi mai dispusă să se angajeze în lupta cu terorismul s-a văzut în toamna lui 2002. În zilele de 21 şi 22 noiembrie, la Praga, NATO a hotărât extinderea masivă, cu şapte state: cele trei state baltice, România, Bulgaria, Slovenia şi Slovacia. Tot atunci, preşedintele Bush declara: „Dacă preşedintele irakian Saddam Hussein alege să nu se dezarmeze, atunci SUA vor conduce o coaliţie a celor dispuşi (coalition of the willing) să-l dezarmeze“. Acesta era începutul unei noi istorii a NATO, dar şi a României.

 

Ion M. Ioniţă, jurnalist şi analist politic:
„Armata a fost prima instituţie care s-a reformat la standarde occidentale“

Explicaţiile pentru care am ratat nominalizarea de aderare la NATO în 1997 sunt simple, spune Ion M. Ioniţă: democraţia şi economia erau şubrede, după o tranziţie lungă, plină de sincope. România nu era pregătită să adere la Alianţă, în ciuda tuturor eforturilor depuse de regimul Constantinescu. Totuşi, acest episod a fost mai degrabă unul pozitiv: a întărit şi dorinţa românilor de a fi parte la securitatea colectivă, de a se integra în Occident, dar şi disponibilitatea vesticilor de a susţine acest proces. După 1997 au avut loc schimbări esenţiale, iar armata a fost modernizată după criteriile cerute de NATO, fiind, de altfel, prima instituţie care s-a reformat.

„Weekend Adevărul“: S-a spus adesea, că, alături de aderarea la UE, obiectivul de a fi membri NATO a fost singura direcţie comună a tuturor partidelor de guvernământ şi din Opoziţie. Dar cât de interesaţi erau românii de acest subiect în anii tranziţiei?
Ion M. Ioniţă: A fost, fără nicio îndoială, cel mai important proiect al României după căderea comunismului, proiect reuşit datorită susţinerii extraordinare de care a beneficiat din partea socie-tăţii româneşti. Toate cercetările sociologice din epocă au arătat că imensa majoritate a românilor, aproape 90%, îşi dorea ca ţara să se integreze în Occident, în NATO şi în ceea ce avea să devină Uniunea Europeană. Această orientare a rămas valabilă până în ziua de azi, când România se situează în Uniunea Europeană între ţările cele mai pro-europene şi mai pro-americane. Fără această presiune venită din partea societăţii, liderii aflaţi la putere la începutul anilor ’90 n-ar fi urmat această cale. Să nu uităm de tratatul încheiat cu URSS cu câteva luni înainte de prăbuşirea Uniunii Sovietice prin care România rămânea, practic, în sfera de influenţă a Moscovei. În 1995, preşedintele Ion Iliescu şi liderii partidelor parlamentare semnau Declaraţia de la Snagov prin care afirmau că aderarea la Uniunea Europenă este obiectiv strategic naţional susţinut de forţele politice şi sociale ale ţării. Evident, nu toţi semnatarii erau atât de pro-occidentali şi iubitori ai democraţiei pe cât se declarau, unii activând în anii următori chiar împotrivă. Dar nicio forţă politică nu-şi permitea să fie în mod public, asumat, împotriva voinţei exprimate de societatea românească. Votul din 1996 a demonstrat voinţa electoratului, care a adus la putere o coaliţie pro-europeană condusă de preşedintele Emil Constantinescu. Această guvernare a avut de pus în aplicare reformele necesare pentru ca obiectivul din Declaraţia de la Snagov să devină realizabil. În 1999, România primeşte din partea Uniunii Europene invitaţia oficială de începere a negocierilor de aderare. Drumul spre Uniunea Europeană trecea mai înainte pe la NATO.

Reformele pornite în 1990 au îngheţat. Regimul Iliescu a rămas blocat în post-comunism şi într-o viziune etatistă asupra economiei. Deficitul de democraţie, violenţa mineriadelor şi lipsa reformelor economice au scos România din rândul statelor foste socialiste de la care se putea spera la o tranziţie de succes.

„România a stagnat până în 1996“

În 1997, la Madrid, NATO hotăra două lucruri majore: Cehia, Ungaria şi Polonia erau invitate să devină membre, în timp ce România rata acest tren, iar cu Rusia se semna „Actul fondator“, ce însemna o colaborare între cele două forţe, vechi rivale.
La Madrid se mai ia şi o a treia decizie extrem de importantă, anume adoptarea de către Alianţă a politicii uşilor deschise. Este o hotărâre istorică prin care se asigură continuarea lărgirii NATO cu toate statele care îşi doresc şi îndeplinesc criteriile necesare.

De ce se afla România în urma celorlalte trei state foste comuniste?
În primul rând, pentru că, în toate cele trei state, căderea comunismului a adus la putere forţe pro-occidentale care au pus în aplicare foarte rapid reforme de transformare democratică a societăţii şi de trecere la economia capitalistă. În aceste ţări tranziţia a fost scurtă şi în 1997 fusese de mult depăşită. România a stagnat până în 1996. Reformele pornite în 1990 au îngheţat. Regimul Iliescu a rămas blocat în post-comunism şi într-o viziune etatistă asupra economiei. Deficitul de democraţie, violenţa mineriadelor şi lipsa reformelor economice au scos România din rândul statelor foste socialiste de la care se putea spera la o tranziţie de succes. În mod realist, România nu era pregătită în 1997 să primească invitaţia de aderare la NATO, chiar dacă noul regim Constantinescu a făcut eforturi extraordinare de a recupera decalajele şi chiar a obţinut un sprijin politic important la Summitul de la Madrid.

Faptul că NATO considera că e nevoie de o apropiere de Rusia a avut vreun impact în decizia de a amâna extinderea spre Est?
Rusia s-a opus lărgirii NATO în toate etapele ei, dar nu a reuşit să împiedice acest proces, nici în 1997, nici când au urmat alte valuri de aderare. Cauzele admiterii numai a trei state în 1997 sunt cu totul altele, mai ales că nu numai România nu a fost invitată.

În presa vremii se scria că Franţa şi Germania ne-au susţinut la Madrid, dar SUA au fost de neînduplecat. Am avut, într-adevăr, aliaţi atât de puternici în cele două state? Şi ce îngrijorări avea SUA, dincolo de argumentele oficiale?
Franţa, prin preşedintele Jaques Chirac, ne-a susţinut puternic. America nu a fost de acord din motivele legate de gradul de pregătire al României, dar şi din cauza politicii interne. Preşedintele Bill Clinton se temea că Senatul nu va ratifica o lărgire prea extinsă din cauza cheltuielilor necesare apărării noilor state. Dar preşedintele Clinton a avut o altă viziune, pe care a demonstrat-o la vizita la Bucureşti, după Summitul de la Madrid.

„1997 nu a fost un eşec, ci doar o amânare“

Să revenim la politica internă: până în 1996, România a fost condusă de fostul FSN – diplomaţia fiind exercitată de oameni politici ca Iliescu, Roman, Meleşcanu, Năstase. Eşecul aderării s-a produs însă în mandatul lui Emil Constantinescu. Acum putem analiza cine a fost de vină, de fapt?
Eşecul, dacă folosim termenul de eşec, este al administraţiei de până la schimbarea din 1996. Într-un an de zile, noua guvernare nu avea cum să recupereze decalajele pe drumul reformelor apărute în perioada 1990-1996. Situaţia economică şi socială preluată în 1996 era dramatică: o Românie aflată în pericolul de a intra în încetare de plăţi. De altfel, o ultimă tentativă a forţelor conservatoare de blocare a parcursului occidental al României s-a produs în 1999, când a avut loc o nouă mineriadă, de fapt, o tentativă de răsturnare a regimului Constantinescu. În perspectiva timpului, 1997 nu a fost un eşec, ci doar o amânare, România fiind definită atunci ca primul candidat în cadrul următorului val de aderare, ceea ce s-a realizat.

Nu am fost adoptaţi în NATO, ci am fost acceptaţi ca membri care contribuie la securitatea colectivă, mai ales în contextul de după 11 septembrie 2001, când preşedintele George Bush a realizat importanţa noilor aliaţi.

Tocmai, având în vedere şi Mineriada din februarie 1999, ce s-a schimbat până în 2002, când am primit invitaţia de aderare?
Am amintit despre Mineriada din 1999, ca o tentativă de lovitură de stat împotriva regimului Constantinescu. Aşa a fost perceput fenomenul şi în Europa, care a invitat România să adere la Uniunea Europeană în acelaşi an. A nu se face o confuzie! Mineriadele au fost organizate de  regimul Iliescu-FSN împotriva Opoziţiei democratice şi împotriva propriului guvern Petre Roman, în momentul în care Iliescu şi Roman nu s-au mai înţeles. Atunci Puterea a chemat minerii împotriva opozanţilor. În 1999, Mineriada a fost organizată de forţe anti-occidentale, aflate în Opoziţie, împotriva preşedintelui Constantinescu care angajase România puternic pe calea aderării la NATO şi la Uniunea Europeană.

Cât a contat atacul terorist din 11 septembrie 2001 în a-i convinge pe americani să lărgească Alianţa în anul următor şi cât a fost, de fapt, progresul înregistrat de România? Cu alte cuvinte, am fost adoptaţi în NATO sau am fost acceptaţi?
România a făcut progrese mari după 1997. Armata a fost prima instituţie care s-a reformat la standarde occidentale. România şi-a dovedit angajamentul prin participarea la misiuni de pace. Crucială a fost atitudinea României în timpul conflictului din Kosovo, când a permis avioanelor  NATO să survoleze spaţiul aerian românesc şi a interzis acest lucru avioanelor ruseşti. Tot în 1999, România a aprobat participarea la forţele KFOR din Kosovo, dovedindu-se un furnizor de securitate. După atacurile din 11 septembrie 2001, România s-a alăturat Statelor Unite în războiul contra terorismului. Nu am fost adoptaţi în NATO, ci am fost acceptaţi ca membri care contribuie la securitatea colectivă, mai ales în contextul de după 11 septembrie, când preşedintele George Bush a realizat importanţa noilor aliaţi.


Emil Constantinescu, fost preşedinte al României:
Demersurile nu au fost slugarnice. Nu am cerşit admiterea, dimpotrivă, am susţinut mereu că NATO are nevoie de România

FOTO: Mediafax

Emil Constantinescu pune respingerea aderării României la NATO din 1997 pe seama atitudinii duplicitare a unor politicieni din vechea gardă faţă de Occident, dar şi a reformelor care întârziau să apară şi a deciziilor iresponsabile luate de unele guverne. Fostul preşedinte oferă detalii despre munca de convingere pe care a dus-o în acele câteva luni până la Summitul de la Madrid, susţinând că, în momentul în care a preluat frâiele ţării, România nu avea niciun prieten şi nici nu era luată în considerare pentru o aderare la Alianţă. Constantinescu subliniază că nu a fost dezamăgit de amânarea aderării şi spune că a obţinut mai mult decât putea spera: Parteneriatul Strategic dintre România şi SUA, despre care afirmă că nu a fost „un premiu de consolare“, ci un pilon al garantării integrităţii şi suveranităţii României. 

„Weekend Adevărul“: Domnule Constantinescu, privind în urmă, cine a fost de vină pentru amânarea aderării României la NATO din 1997?
Emil Constantinescu: Pentru a vorbi despre ce s-a întâmplat în timpul mandatului meu în privinţa aderării la NATO ar fi potrivit să prezentăm întregul context al perioadei anterioare, ce relevă o atitudine duplicitară, care are de altfel o lungă tradiţie în politica externă românească. Să ne reamintim, aşadar, că, în aprilie 1991, Ion Iliescu semna la Kremlin un tratat de prietenie cu URSS, care îi dădea dreptul Moscovei să se pronunţe în privinţa alianţelor României. În vara aceluiaşi an, Manfred Wörner, Secretarul General al NATO, era invitat la Bucureşti. Venise, ascultase declaraţiile oficialilor şi plecase neîncrezător, după cum mi-a mărturisit el însuşi câţiva ani mai târziu, când am fost primit la Cartierul General al NATO de la Bruxelles. Neîncrederea lui Manfred Wörner era întemeiată. În timp ce în Polonia, Cehia şi Ungaria ajungeau la putere anticomuniştii Lech Wałęsa, Václav Havel şi Árpád Göncz, preşedintele ales al României era Ion Iliescu, fost secretar cu propaganda al CC al PCR, ministru şi prim-secretar al Consiliului Judeţean, mai întâi la Iaşi şi apoi la Timişoara. În primele structuri de conducere post-decembriste, toate poziţiile-cheie au fost ocupate de persoane care deţinuseră funcţii importante în regimul comunist.

Ulterior, fostul preşedinte Ion Iliescu s-a pronunţat de mai multe ori public în favoarea aderării la NATO. 
Să ne reamintim că, în ianuarie 1994, la Summitul de la Bruxelles care a aprobat iniţiativa SUA privind constituirea Parteneriatului pentru Pace, o poartă spre Alianţa Nord-Atlantică, Ion Iliescu declara: „Ţin să reafirm, şi cu acest prilej, interesul constant al României de a deveni membru al NATO“. Apoi, la 1 martie 1994, într-un interviu acordat CNN International, la întrebarea: „Doriţi o alianţă cu NATO sau o relaţie strânsă de securitate cu Rusia?“, răspundea: „Urmărim ambele posibilităţi“. În august 1994, în faţa unei delegaţii NATO care vizita Bucureştiul, ministrul Apărării, generalul Nicolae Spiroiu, afirma că România doreşte să devină membru al Alianţei Nord-Atlantice, dar în aceeaşi perioadă, şeful Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Dumitru Cioflină, declara, la întoarcerea dintr-o vizită la Moscova, că „România nu poate avea relaţii mai strânse cu NATO decât cu Federaţia Rusă“. O acţiune prin care Ion Iliescu încerca să apropie şi mai mult România de Federaţia Rusă a fost convenţia româno-rusă pentru legături criptate telefonice şi telegrafice internaţionale, care urma să-i conecteze prin linii speciale pe preşedintele României, prim-ministrul, ministrul Afacerilor Externe, adjuncţii ministrului de Externe, directorii Direcţiilor Europa şi America de Nord, directorul Direcţiei Ţări Vecine din MAE, ministrul Apărării, şeful Marelui Stat Major cu omologii lor de la Moscova, pe care am anulat-o când am devenit preşedinte. În aprilie 1996, am intervenit în numele CDR printr-o declaraţie pentru a stopa o nouă tentativă a lui Ion Iliescu de a semna un tratat cu Federaţia Rusă, în aceiaşi termeni şi cu aceleaşi consecinţe precum cel semnat în 1991. La 16 mai 1996, în timpul unei vizite oficiale la Belgrad, Ion Iliescu semna Tratatul de prietenie, colaborare şi bună vecinătate româno-iugoslav. Preşedintele României, ţară a cărei populaţie, potrivit sondajelor de opinie, dorea în proporţie de 98% să adere la NATO, devenea aliatul lui Slobodan Miloşevici, ultimul dictator al Europei şi „inamicul numărul unu“ al Alianţei Nord-Atlantice în acel moment. 

Am citit opinii potrivit cărora semnarea Tratatului cu Ucraina a fost un act de trădare naţională. Autorii lor nu înţeleg sau se prefac că nu înţeleg că fără acest tratat drumul României spre NATO se bloca. Tratatul asigura toate drepturile minorităţii româneşti din Ucraina. El crea posibilitatea soluţionării la Curtea de la Haga a delimitării platoului continental al Mării Negre. Am obţinut personal garanţii că Insula Şerpilor va fi demilitarizată.

Ce au avut Polonia, Ungaria şi Cehia şi n-am avut noi

Aşadar, această pendulare între comunism şi democraţie ne-a diminuat şansele.
Simplificând, aderarea la NATO era condiţionată de răspunsurile la întrebările: „Ce pot oferi statele candidate pentru asigurarea securităţii Alianţei?“, „În ce măsură doctrinele de apărare şi structurile armatei sunt compatibile cu cele ale Alianţei?“, „Statele candidate au probleme etnice şi divergenţe teritoriale?“ Tot ce am întreprins în plan politic, economic şi diplomatic până în ajunul Summitului NATO de la Madrid a urmărit să ofere răspunsuri cât mai convingătoare pentru aceste trei întrebări. Am citit opinii potrivit cărora semnarea Tratatului cu Ucraina a fost un act de trădare naţională. Autorii lor nu înţeleg sau se prefac că nu înţeleg că fără acest tratat drumul României spre NATO se bloca. Tratatul asigura toate drepturile minorităţii româneşti din Ucraina, după modelul drepturilor minorităţii maghiare din România. El crea posibilitatea soluţionării la Curtea de la Haga a delimitării platoului continental al Mării Negre. Am obţinut personal garanţii că Insula Şerpilor va fi demilitarizată. În timpul mandatului meu am vegheat ca drepturile românilor din Ucraina să fie respectate, am înfiinţat burse pentru românii din Ucraina şi am susţinut asociaţiile civice şi culturale ale românilor din Bucovina. Ulterior, m-am deplasat personal la Cernăuţi pentru a întări acest sprijin.

Concret, care au fost principalele dezavantaje ale României, în faţa unor ţări precum Polonia, Ungaria, Cehia? 
Pentru a afla care au fost dezavantajele, vă invit să privim împreună tabloul numit „România în perioada 1990-1996“. Este înfricoşător. Reformele programate de Cabinetul Roman (1990-1991) – deschiderea pieţei interbancare, convertibilitatea monedei naţionale şi unificarea cursului de schimb – au fost anulate prin căderea Guvernului în urma Mineriadei din 25-26 septembrie 1991. Relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Consiliul Europei erau blocate. Politica Guvernului Stolojan (1991-1992) a condus la scăderea cu 8,8% a Produsului Intern Brut, devalorizarea monedei naţionale şi o inflaţie de aproape 300%. În timpul guvernării Văcăroiu, inflaţia a fost de 220%. Deşi pieţele CAER nu mai existau, Guvernul Văcăroiu (1992-1996) şi-a propus în mod absurd să revigoreze producţia industrială, fără o restructurare prealabilă. Industrii neperformante au fost scutite de plata obligaţiilor financiare faţă de furnizori, bănci şi bugetul asigurărilor de stat. Cursul leului s-a triplat, deficitul bugetar a atins o valoare de aproape 1,5 miliarde de dolari. Preţul scăzut de livrare a energiei electrice şi a produselor energetice, menţinut în mod artificial, a condus la situaţia din 1995, când România nu mai avea bani suficienţi pentru importuri de petrol şi gaze naturale. Rezerva valutară a ţării a fost secătuită şi s-a recurs la contractarea unor împrumuturi externe cu dobânzi mari şi scadenţe, în anii 1997-1999. La sfârşitul lui 1996, rezervele valutare ale României erau de 560 de milioane de dolari. Despre neîncrederea lumii occidentale în regimul politic de la Bucureşti am vorbit deja.

„România nu avea niciun prieten“

Aţi avut multe discuţii cu lideri străini pentru a pleda cauza României. Care au fost argumentele dumneavoastră? 
Demersurile noastre diplomatice nu au fost slugarnice. Nu am cerşit admiterea în Alianţa Nord-Atlantică, dimpotrivă, am susţinut mereu că NATO are nevoie de România. Am subliniat că o extindere a NATO care să nu cuprindă România la intersecţia flancului sudic cu cel estic este fără sens din punct de vedere strategico-militar. Am declarat, de fiecare dată, că NATO nu reprezintă pentru România o alianţă în jurul unor rachete sau tancuri, ci o alianţă în jurul unor valori: democraţie, economie de piaţă, înţelegere interetnică şi intereligioasă, o cultură solidă. Revenind, prima dintre întâlniri a avut loc pe 3 decembrie 1996, la patru zile de la depunerea jurământului, cu vicepreşedintele american Al Gore. O întâlnire crucială, în perspectiva Summitului NATO de la Madrid, pentru că în acel moment România nu avea niciun prieten. Tratatul cu Ungaria, semnat în septembrie la Timişoara, fusese îngropat după declaraţiile furibunde ale lui Ion Iliescu din campania electorală. Bulgaria, condusă de democratul Jeliu Jelev, n-avea niciun motiv să strângă relaţiile cu România neocomunistului Ion Iliescu. Tratatul cu Iugoslavia ultimului dictator din Europa, Slobodan Milošević, făcuse o impresie deosebit de proastă în lumea occidentală. La fel şi obedienţa continuă faţă de Moscova, mascată, dar autentică. Relaţiile cu Ucraina erau mai tensionate ca oricând. Înainte de a pleca spre Lisabona primisem o informare de la SIE despre intenţia ucraineană de a prezenta România la OSCE drept un stat imperialist şi revanşard, cu invocarea diferendelor privind Bucovina de Nord şi Insula Şerpilor. Trebuia să dejoc rapid această tentativă ca să putem intra în cărţile pentru primul val de extindere a NATO.

Cum l-aţi convins pe Al Gore?
Am început prin a-i spune că informaţiile pe care le are despre România nu mai sunt actuale. De câteva zile situaţia se schimbase. I-am prezentat apoi care sunt intenţiile mele pentru crearea unui climat de cooperare între ţările din Europa Centrală şi de Est, concretizate ulterior prin trilateralele România-Polonia-Ucraina, România-Republica Moldova-Ucraina, România-Bulgaria-Turcia, România-Bulgaria-Grecia. Când l-am anunţat că următoarea mea întâlnire va fi cu Leonid Kucima, a devenit foarte interesat. Ucraina a ocupat mereu un loc important în agenda politicii externe americane. L-am informat că îi voi propune preşedintelui Kucima, în condiţiile în care recunoaşterea statalităţii este problema critică a Ucrainei, încheierea rapidă a unui tratat, cu garantarea respectării drepturilor minorităţii române din Ucraina la nivelul standardelor europene şi a acceptării arbitrajului Curţii Supreme de Justiţie de la Haga în problema delimitării graniţei pe platoul continental al Mării Negre. I-am mai spus că România va face tot ce este posibil, şi chiar imposibil, pentru a se alătura celor trei ţări selecţionate de Congresul american pentru primul val de extindere a NATO şi că îmi asum, alături de viitorul guvern CDR-USD-UDMR, cele mai dure măsuri de reformă politică, economică şi socială, indiferent de preţul politic care va trebui plătit. La 28 ianuarie 1997, Malcom Rifkind, ministrul de Externe britanic, venea la Bucureşti pentru a evalua situaţia din România şi argumentele ţării noastre pentru integrarea în NATO şi Uniunea Europeană. O zi mai târziu l-am primit la Palatul Cotroceni pe congresmenul american Tom Lantos. Mai vizitase România în aprilie 1996, la invitaţia lui Adrian Năstase, preşedintele Camerei Deputaţilor, şi declarase ferm: „În NATO nu este loc pentru guverne la care participă extremiştii!“. La sfârşitul întâlnirii noastre a declarat că va sprijini aderarea României la NATO. A urmat vizita mea la Cartierul General al NATO de la Bruxelles. După convorbiri, Secretarul General Javier Solana a declarat că România s-a făcut remarcată prin schimbările democratice din ultima vreme şi s-a înscris pe drumul corect pentru integrarea în NATO. De la Bruxelles am plecat spre Paris. După o oră de discuţii la Palatul Élysée, Jacques Chirac declara ziariştilor că Franţa va susţine „în forţă“ admiterea în NATO pentru care va încerca să obţină şi acordul celorlalte ţări membre. La sfârşitul lunii aprilie, în vizită la Bucureşti, Klaus Kinkel, vicecancelar şi ministru de Externe al Germaniei, declara că ţara sa susţine integrarea României în NATO. Şase zile mai târziu, preşedintele Consiliului de Miniştri al Italiei, Romano Prodi, anunţa sprijinul irevocabil al Italiei pentru admiterea României în primul val de extindere a NATO şi acţiuni concrete, alături de Franţa, pentru a-i convinge pe ceilalţi aliaţi. La sfârşitul lui mai 1997, la Sintra, Portugalia, a avut loc reuniunea miniştrilor de Externe din ţărilor membre NATO şi a celor din ţările candidate. La Sintra, singurii care erau împotriva admiterii României în primul val al extinderii Alianţei au fost americanii. În memoriile sale, referindu-se la vizita lui Bill Clinton la Bucureşti, Madeleine Albright recunoştea: „Dacă Polonia a fost minunată, România a fost incredibilă. Decizia preşedintelui de a merge acolo prezenta unele riscuri. România ar fi putut reacţiona cu ostilitate la decizia NATO. În schimb, mulţimile erau chiar mai mari şi mai entuziaste decât în Polonia. Ne-au făcut pe toţi să ne simţim vinovaţi. Ştiam că urmasem raţionamentul corect pentru moment, dar speram cu tărie că România avea să adere cât mai curând“.

Emil Constantinescu şi Bill Clinton, fericiţi că au bătut palma FOTO Mediafax

Cele trei scenarii care n-au fost să fie

Ce aţi simţit în momentul în care a devenit oficial faptul că România mai are de aşteptat? Aţi fost dezamăgit? 
Nu am fost dezamăgit, pentru că obţinusem mai mult decât se putea spera. După Summitul NATO de la Madrid, mass-media şi analiştii politici au lansat trei scenarii posibile privind viitorul României şi niciunul dintre ele nu s-a confirmat.

Care au fost acestea?
Un prim scenariu se referea la procesul de reconciliere româno-maghiară şi s-a considerat că el va fi pus în discuţie după ce Ungaria a fost admisă în NATO, iar România nu. Nu s-a întâmplat aşa, în ciuda campaniei electorale din ţara vecină, care ar fi putut readuce în prim-plan subiecte fierbinţi. Să ne reamintim că în noiembrie 1996, Ion Iliescu dinamita relaţiile româno-maghiare şi, implicit, şansele României de a accede în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, printr-o acuzaţie complet falsă şi iresponsabilă: „Emil Constantinescu vrea să vândă ungurilor Transilvania“.

Dar situaţia minorităţilor maghiare s-a deteriorat atunci?
Nu, deşi, într-adevăr, aşa se anticipase. Criza din coaliţia guvernamentală, demisia Guvernului Victor Ciorbea şi învestirea Guvernului Radu Vasile nu au adus schimbări în relaţia cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România. La 15 martie 1998, când minoritatea maghiară aniversa 150 de ani de la Revoluţia din 1848, cu arborarea de drapele şi cântece patriotice ungureşti, nu a existat niciun incident interetnic, chiar dacă pentru români momentul istoric celebrat are o semnificaţie diametral opusă. Însă majoritatea a respectat sărbătoarea minorităţii.

Se anticipa şi că România va reveni în sfera de influenţă rusă.
Chiar dacă pentru Federaţia Rusă o asemenea variantă se înscria perfect în strategia geopolitică a Kremlinului, nevoia lui Boris Elţîn, aproape disperată, de recunoaştere şi ajutor economic occidental, impunea o atitudine vizibil neagresivă faţă de România.

 În primele şapte luni ale anului 1997, România a reuşit să-şi construiască un sistem de arhitectură de securitate regională bazat pe acordurile trilaterale România-Polonia-Ucraina, România-Republica Moldova-Ucraina, România-Bulgaria-Turcia, România-Bulgaria-Grecia şi să aibă relaţii stabile şi sigure cu toţi vecinii, inclusiv cu Serbia. În acel moment, România se număra printre puţinele ţări din Europa Centrală şi de Sud-Est care nu avea probleme cu niciunul dintre vecinii săi sau cu statele din zonă. 

Care era al treilea scenariu post-Madrid?
Era unul care încadra România într-o zonă gri, lipsită de securitate, care îi va pune în pericol integritatea şi stabilitatea. Nici acest lucru nu s-a întâmplat. În primele şapte luni ale anului 1997, România a reuşit să-şi construiască un sistem de arhitectură de securitate regională, o noutate din punctul de vedere al tradiţiilor istorice în Balcani, bazat pe acordurile trilaterale România-Polonia-Ucraina, România-Republica Moldova-Ucraina, România-Bulgaria-Turcia, România-Bulgaria-Grecia şi să aibă relaţii stabile şi sigure cu toţi vecinii, inclusiv cu Serbia. În acel moment, România se număra printre puţinele ţări din Europa Centrală şi de Sud-Est care nu avea probleme cu niciunul dintre vecinii săi sau cu statele din zonă. 

Cum a ajutat acest sistem cauza integrării României în NATO?
După Summitul de la Madrid, preşedintele Kucima declara că Ucraina nu se opune integrării României în NATO, iar după câteva luni trecea la un pas mai important şi ajungea la o altă formulare: „Pentru Ucraina este pozitivă integrarea României în NATO“. Aceeaşi susţinere a venit şi din partea Republicii Moldova, prin vocea preşedintelui Petru Lucinschi, şi a ceva mai îndepărtatei Georgia, prin vocea preşedintelui Eduard Şevarnadze, fost ministru de Externe al URSS în era Gorbaciov. Ţările membre NATO din regiune, Grecia şi Turcia, au susţinut puternic candidatura României, iar cele trei ţări favorite la primul val al extinderii – Cehia, Polonia şi Ungaria – s-au comportat faţă de România ca nişte parteneri, nicidecum ca nişte adversari. Bulgaria s-a alăturat României în drumul spre NATO, într-o colaborare bilaterală extrem de strânsă. Dar, dincolo de toate acestea, cel mai important câştig al „campaniei pentru NATO“ pe care am susţinut-o în primele opt luni ale mandatului meu prezidenţial a fost lansarea Parteneriatului Strategic cu SUA.

Nu a fost o „vizită de consolare“!

FOTO Arhiva personală Emil Constantinescu

În 1997, Bill Clinton a efectuat aşa-numita „vizită de consolare“ în România. Care a fost atmosfera în acea zi, în Piaţa Universităţii? Cum l-aţi simţit pe liderul american, cum s-au purtat discuţiile dincolo de lumina reflectoarelor? 
Atmosfera din Piaţa Universităţii în acea zi, 11 iulie 1997, a fost uluitoare pentru preşedintele american şi oficialii care l-au însoţit la Bucureşti. Îmi reaminteşte acest lucru de fiecare dată când ne revedem. Discuţiile de la Palatul Cotroceni, între patru ochi, au prilejuit un schimb profund şi cald de opinii asupra situaţiei politice şi militare regionale. Sintagma „vizită de consolare“ este greşită şi constat că această greşeală nu a fost corectată nici până astăzi. Bill Clinton a venit la Bucureşti, pe 11 iulie 1997, pentru lansarea Parteneriatului Strategic România-SUA, mai important pentru garantarea integrităţii teritoriale a ţării noastre decât calitatea de membru al NATO.

Cât de important a fost rolul Parteneriatului Strategic în demersurile următoare, care au dus, în cele din urmă, la aderare?
Cât de mare a fost rolul Parteneriatului Strategic s-a văzut în iunie 1999, imediat după încheierea războiului din Iugoslavia, pe parcursul căruia România s-a comportat ca un membru de facto al NATO. După semnarea Acordului de Pace de la Kumanovo, înainte ca trupele NATO autorizate de ONU să ajungă în Kosovo, două sute de militari ruşi, sosiţi în cursul nopţii cu autocamioanele din Bosnia, au ocupat aeroportul din Priştina. Zece avioane ruseşti care transportau trupe erau pregătite să decoleze pentru a le oferi întăriri soldaţilor din Priştina şi pentru a ocupa nordul provinciei. Când Statul Major al Armatei ruse a cerut autorizaţia de a survola România, am stabilit împreună cu şeful Statului Major al Armatei române, generalul Constantin Degeratu, care a avut un rol esenţial în acel moment, o serie de interdicţii precizând că, dacă ele nu sunt respectate, autorizaţia va fi anulată. În final, autorizaţia de survol a fost anulată şi ruşii ne-au respectat decizia. O citez din nou pe Madeleine Albright care spune în memoriile sale: „Decizia de a se opune Moscovei valida strategia noastră de extindere a NATO, demonstra rolul important pe care statele central-europene îl puteau juca în consolidarea securităţii internaţionale şi a calmat o criză care ar fi putut cauza ceea ce nici Războiul Rece nu reuşise – lupte directe între trupele NATO şi cele ruse“.

Când am aprobat, în 1999, primirea avioanelor civile sârbe în România, pentru a evita distrugerea lor de către bombardamentele aviaţiei americane, nu am cerut aprobarea SUA, i-am anunţat doar despre hotărârea pe care am luat-o. În spiritul aceleaşi idei, i-am cerut Secretarului General al NATO Javier Solana să nu bombardeze Belgradul în noaptea de Paşti, pentru a respecta credinţa ortodocşilor sârbi. Aceasta poate fi o lecţie a relaţiilor internaţionale construite pe baza respectului, interesului şi demnităţii ambelor părţi. 

Cum de aţi luat această hotărâre riscantă, totuşi?
Am avut în vedere că Rusia va lua în considerare că anterior acordasem drept de survol avioanelor americane şi că va ţine cont de Parteneriatul Strategic cu Statele Unite. După două săptămâni, la Forumul Economic de la Salzburg, prim-ministrul rus Serghei Stepaşin mi-a făcut o vizită în apartamentul meu de la hotel şi mi-a cerut scuze pentru acel episod – în faţa presei române, care nu a înţeles despre ce era vorba – pentru că nu făcusem public incidentul şi oficialii de la Moscova au apreciat asta. A fost un moment istoric major, un act politic prin care Federaţia Rusă recunoştea rolul şi importanţa României, partener strategic al Statelor Unite, care atunci – poate şi acum – nu a fost înţeles în esenţa lui. Parteneriatul Strategic a fost construit de preşedintele Clinton şi de mine pe baza intereselor ambilor parteneri, dar mai ales pe baza respectului şi demnităţii.

Ne puteţi da un exemplu concret?
Când am aprobat, în 1999, împreună cu generalul Degeratu, primirea avioanelor civile sârbe în România, pentru a evita distrugerea lor de către bombardamentele aviaţiei americane, nu am cerut aprobarea SUA, i-am anunţat doar despre hotărârea pe care am luat-o. În spiritul aceleaşi idei, i-am cerut Secretarului General al NATO Javier Solana să nu bombardeze Belgradul în noaptea de Paşti, pentru a respecta credinţa ortodocşilor sârbi. În 2000, americanii au înţeles când, cu o zi înaintea întâlnirii Comisiei comune pentru Parteneriatul Strategic de la Washington, am decis să nu votăm o rezoluţie introdusă de ei la Geneva împotriva Chinei, care ne asigurase un sprijin financiar în perioada dificilă a reformelor economice. Aceasta poate fi o lecţie a relaţiilor internaţionale construite pe baza respectului, interesului şi demnităţii ambelor părţi. 

Aşadar, Parteneriatul Strategic şi vizita preşedintelui Bill Clinton nu au fost nişte premii de consolare, aşa cum s-a vehiculat?
Dacă în 1997 nu s-a înţeles importanţa lansării Parteneriatului Strategic cu SUA, poate fi scuzabil. Poate chiar şi în 1999. Dar după 23 de ani de când acesta garantează integritatea şi suveranitatea României într-o zonă minată de conflicte potenţiale, e greu de acceptat. Principalele acţiuni pe plan politic şi militar ale României în ultimele două decenii s-au bazat pe acest parteneriat. Nu subestimez importanţa NATO ca o alianţă bazată pe valori în ceea ce priveşte construcţia şi menţinerea unei societăţi democratice, dar dacă nici atunci când Ucraina a fost invadată de Rusia nu s-a înţeles că Parteneriatul Strategic cu SUA şi nu NATO asigură integritatea României şi tratăm lansarea parteneriatului în 1997 ca „o vizită de consolare“, eu nu mai am nimic de adăugat.

Citeşte şi:

Cum ne-am împrietenit cu SUA: Diplomatul român care a ştiut să vorbească pe limba americanilor

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările