De câţi bebeluşi morţi avem nevoie ca să înţelegem cum arată un stat eşuat?

Nu sunt mamă, dar am făcut un exerciţiu contrafactual şi masochist de empatie, poate cel mai dureros şi fragilizant din câte există: mi-am imaginat că aş fi mama unuia dintre cei trei bebeluşi morţi în urma complicaţiei sindromului hemolitic uremic.

Sigur, distanţa comodă a contrafactualului mi-a bemolat oarecum furia, însă nu suficient încât să nu mă întreb dacă nu cumva trăim o penitenţă colectivă, dacă nu am participat şi participăm în continuare prin lipsa inadmisibilă de reacţie la astfel de drame, dacă nu şi noi suntem, poate, într-o măsură mai mică, dar nici nu mai contează nuanţele, vinovaţi că trei copii şi-au pierdut viaţa din cele mai stupid-scandaloase cauze: incompetenţă, precipitare, neghiobie.

De trei zile, discutăm logoreic despre evacuarea unei televiziuni. Senatul României, acest for decizional asociat în memoria noastră recentă, inclusiv cu practici deliro-mistice ale miruitului pe tâmple de corupţi, instituţie total decredibilizată, l-a chemat pe premierul Dacian Cioloş pentru a da explicaţii privire la acţiunea ANAF în cazul Antena 3. Nu discut aici decizia unui personaj atât de flamboyant ca domnul Călin Popescu-Tăriceanu, biografia lui politică e suficientă ca să-i fie ghilotină. Însă relevată mi se pare aici inerţia parlamentarilor care abia azi, cu jumătate e gură, pe şoptite, cu sfioşenie feciorelnică aproape, s-au gândit să se poziţioneze în vreun fel. Relevantă mi se pare apatia societăţii civile, probabil extenuată deja de episodul Colectiv şi care, profilactic, tace consistent acum. Întrebarea cinică, pe care mi-o asum integral cu tot cu sadismul şi inepţia ei, este următoarea: de la câte morţi în sus trebuie să avem o reacţie? Trei sunt prea puţine?

Din 4 februarie, ziua în care primul copil s-a stins din viaţă sub ochii neputincioşi ai medicilor incapabili să dea o explicaţie părinţilor şi să le spună ce l-a ucis pe micuţ, la Marie Curie au mai fost internaţi copii diagnosticaţi cu sindromul hemolitic uremic; şase dintre aceştia se află internaţi la Nefrologie şi patru la Terapie Intensivă. În cadrul conferinţei de presă, Mihaela Bălgrădean, şeful Secţiei de nefrologie de la Spitalul „Marie Curie“, a declarat că doi copii internaţi la secţia de nefrologie „vor pleca acasă, cu o situaţie net ameliorată, ei nu au necesitat dializă“ şi că ceilalţi copii vor fi atent monitorizaţi, cu atât mai mult cu cât există riscul unor sechele „după perioadele de invaliditate pe care le-a presupus terapia intensivă, deoarece vorbim de copii care au fost intubaţi (…). Sechelele se leagă nu numai de funcţia renală care poate fi compromisă sau parţial compromisă, unii dintre ei, care suferă de o boală de rinichi progresivă, pot avea nevoie de dializă pe tot parcursul vieţii. Există riscuri în ceea ce va da în final rezultat pe boală pulmonară, pe activitatea motorie, pe activitatea sistemului nervos central, pentru că pe de-o parte este boala care afectează aceste organe, iar pe de altă parte sunt mijloacele  terapeutice extreme de invazive care pot contribui la gravitatea bolii.“ Sună a Colectiv redivivus, nu?

Nu sunt încă mamă. Ştiu, însă, că simt o formă de vină pentru propria-mi neputinţă, dublată de teama de incapacitatea violentă a unor semeni de-ai mei care decid, ne reprezintă, sunt aleşi, de a înţelege ireparabilul.

Doar pentru că de data asta destinul, hazardul, circumstanţialul au făcut să nu fie vorba despre copiii noştri nu are trebui să ne înfurie mai puţin. Să ne liniştească, nicidecum. Să ne facă, după o mica destabilizare a fiinţei, să intrăm iar în amnezia confortabilă şi să uităm că în România se moare stupid. De ce resurse intelectuale şi emoţionale ai nevoie ca să reacţionezi când citeşti rândurile scrise de tatăl unuia dintre bebeluşi, un părinte care alege să publice pe Facebook, dintr-un ultim gest de disperare şi traumă, poze cu fetiţa lui de aproape un an luptând să supravieţuiască. Alături de poze, există acest mesaj: „Aşa arată copilul meu în timp ce reprezentanţii autorităţilor nu fac nimic”.

Nu îmi voi continua gândul, pentru că sună revanşard, neconţinut şi isteric, dar dacă aş fi mama unuia dintre copiii morţi…