De ce Augustin Lazăr a primit totuşi premiul Grupului pentru Dialog Social? Din disperare!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Nu mă interesează motivaţia pe care au avut-o în vedere membrii Grupului pentru Dialog Social atunci când l-au desemnat pe Augustin Lazăr – câştigător al respectivului premiu, ci motivaţia avută în vedere atunci când – în ciuda contestărilor şi a dezvăluirilor legate de activitatea de procuror comunist a domnului Lazăr – au insistat şi au continuat cu decernarea premiului respectiv.

Or, această ultimă motivaţie o explic în termenii disperării. Este un gest disperat al „nucleului dur-elitist“ al Grupului pentru Dialog Social, disperarea de a apăra o paradigmă de gândire, un model, un clişeu – cum vreţi să-i spuneţi – care a fost perpetuat de către reprezentanţii elitismului „cultural“ românesc. Acest clişeu – instalat, graţie acestor domni, în minţile românilor, sporindu-le dispreţul şi ura de sine – suna aşa: în România nu a existat disidenţă! Pentru a-şi justifica propria lor laşitate – intelectualii „elitişti“ ai neamului românesc – au acreditat şi au răspândit ideea că singura formă de disidenţă românească în timpul terorii comuniste – a fost aşa-numita „rezistenţă prin cultură“. Cu alte cuvinte, laşitatea şi oportunismul acestor intelectuali români au fost nu doar justificate, ci, mai mult, botezate şi transfigurate în aşa fel încât – în condiţiile absenţei totale a oricărei forme de disidenţă – „rezistenţa prin cultură“ însemna aproape o formă de eroism!

Or, dezvăluirile legate de activitatea procurorului Augustin Lazăr – din timpul regimului comunist – scoate la iveală o realitate cu totul inconvenabilă pentru propagatorii acestei paradigme: a existat disidenţă, a existat luptă anticomunistă – chiar în timpul domniei lui Ceauşescu, chiar mult înainte de sfârşitul anilor 80 – şi, ce să vezi?!, majoritatea acestor disidenţi proveneau din „plebe“, din „clasa muncitoare“, din rândul „ştirbilor“ şi nu din rândul „cailor de rasă“ educaţi la Heidelberg. Ops! Eroismul acestor „exemplare“ ale speciei – cum îi plăcea lui Noica să-i numească pe cei mulţi – este cu atât mai de neînţeles pentru elitiştii noştri, căci ei sunt cei „fără de glas“, cei lipsiţi de importanţă, cei despre care – chiar dacă sunt bătuţi, torturaţi şi omorâţi în temniţele comuniste – nu va şti nimeni de ei pentru că nu înseamnă nimic şi pentru că nu au puterea Verbului, pentru că nu au Cuvânt. Vorbele, dar nici strigătele, nici ţipetele, nici urlete lor nu vor fi auzite – pentru că ei nu ştiu să se strecoare, şopârleşte, cu o limbă despicată şi ambiguă, pe scena publică, a culturii „înalte“ – ca să provoace juisări în mintea pervertită a cititorului român, educată să guste volutele şi arabescurile oportunismului intelectualului român.

Înţelegând acest mecanism – primitiv de altfel – de apărare a elitiştilor în faţa acuzelor ce li se pot aduce cu privire la tăcerea lor vinovată, acuze ce pot merge până la aceea de colaboraţionism pasiv – şi anume negarea oricărei disidenţe anticomuniste în timpul lui Ceauşescu, alta decât răsuflata „rezistenţă prin cultură“ – nu pot totuşi să înţeleg cum s-a împăcat „elita“ intelectuală cu consecinţa gravă, aproape criminală, a acestei idei propagate cu o asemenea obstinaţie în spaţiul public: absolvirea Securităţii comuniste ceauşiste de acuza de poliţie politică! Căci dacă nu a existat disidenţă, ci doar „rezistenţă prin cultură“ (formată din publicarea de cărţi, vizite la Păltiniş şi burse la Heidelberg), rezultă că... securitatea română din vremea lui Ceauşescu nu avea obiectul muncii – în calitatea ei de poliţie politică – şoma sau, cel mult, aromea ascultând turnătoriile invidioase ale unor scriitori legate de prestaţiile altor scriitori.

În acest sens – nu pot să nu constat că există o perfectă simbioză – evident involuntară – între securitate şi „elita“ intelectuală românească. Securitatea română s-a ales cu o imagine aproape impecabilă în urma propagandei „elitei“ privitoare la „rezistenţa prin cultură“ şi absenţa disidenţei anti-ceauşiste. De aceea a şi putut să-şi continue nestingherită activitatea după revoluţie, sub simpaticul nume de SRI, să acapareze puterea economică a României şi, astăzi, să controleze – economic, politic şi juridic  – România. „Elita“ intelectuală nu poate fi acuzată de laşitate şi oportunism – ci dimpotrivă poate fi considerată chiar „eroică“ prin rezistenţa prin cultură, iar Securitatea ceauşistă –  poate fi considerată doar un oficiu de urechişti şi un birou de înregistrare a maşinilor de scris...

Scandalul legat de Augustin Lazăr răstoarnă această perspectivă: a existat disidenţă în sensul cel mai pur şi cel mai dur! Chiar dacă nu a venit – aşa cum ne-am fi aşteptat, aşa cum ar fi fost de dorit – din partea obrajilor subţiri, ci – cel mai mult – din partea „tălpii“ ţării, a „proletariatului“, a clasei muncitoare, a „ştirbilor“... Scandalul legat de Augustin Lazăr – ne-a adus aminte şi că „miner“ – nu înseamnă doar „mineriadă“, ci şi greva minerilor din 1977, că „muncitor“ nu înseamnă „votantul lui Dragnea“, ci cel care a ieşit în stradă la Braşov în 1987, că au existat oameni simpli, neştiuţi de nimeni, nesalvaţi, iată, nici măcar de memoria publică, care au avut curaj, care au protestat şi care au suferit, plătind mulţi dintre ei chiar cu preţul vieţii.

Această Răsturnare de paradigmă – intelectualii „elitişti“ nu pot să o accepte. Cu câteva notabile excepţii – membrii GDS au rămas fermi pe poziţie, pentru că a accepta că procurorul Lazăr a contribuit la represaliile împotriva disidenţei anti-ceauşiste înseamnă a admite că aceasta, disidenţa, a existat. Înseamnă de asemenea a admite că „elitele“ au tăcut şi că „rezistenţa prin cultură“ este doar un alt nume pentru laşitate şi oportunism.[1] Înseamnă a admite că onoarea, demnitatea, verticalitatea şi umanitatea – nu sunt subiecte rezervate „minţilor“ cultivate, educate, „talentaţilor“ – aşa cum aceeaşi „elită“ ne dresează în continuare să credem. Înseamnă a admite că democraţia – nu este ceva desuet, depăşit, mort: o „teză“ cu care „elita neosecuristă“ şi „elita intelectuală“ a ţării sunt, iarăşi, într-un perfect acord, teză ambalată frumos sub numele de „meritocraţie“ şi de „stat de drept“.


[1] Trebuie amintite excepţiile absolut remarcabile de la „masa“ intelectuală a tăcerii. Prin actele lor de curaj, minimalizate sau trecute cu vederea de elitişti, următoarele personalităţi şi grupuri culturale au salvat onoarea intelectualului român: Paul Goma, Nicolae Breban, grupul de la Iaşi condus de Liviu Antonesei, Doina Cornea, Mircea Dinescu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite