Nu am crezut că după #colectiv mă va mai atinge ceva prea curând. Nu am crezut că ceva va merita să iau din timpul copilului meu, ca să scriu. Copilul meu, Ilinca. O cheamă la fel ca pe fiica jurnalistului Dan Tapalagă, pe care tu, Oana Stancu, ai ales, în mod conştient, cu calitatea asumată de jurnalist si cea de facto, de mamă, s-o foloseşti murdar, abject chiar, într-o murdară şi efemeră luptă politică.

Ieri am fost revoltată, aşa cum a fost tot news feed-ul meu de Facebook. Dar am decis să nu scriu nimic. Ce mă revoltă astăzi este că news feed-ul meu de Facebook a tăcut aproape de tot. Mai puţin aceşti copii minunaţi, la fel de minunaţi precum cei care au pierit în #colectiv. Şi nu mai pot să tac.

Ani de zile am petrecut nopţi în cluburi insalubre si obscure precum #colectiv. Pentru o ştire. Pentru că, da, Oana Stancu, asta înseamna jurnalismul, să mergi pe teren, să lucrezi 12 ore pe zi (sau noapte), să ai două sau trei zile libere pe lună. Ani de zile am fost la evenimente la care nu se întâmpla nimic, în speranţa că ar fi ieşit de acolo o ştire. De care aş fi fost mândră să apară în ziar. Chiar şi pe un domeniu atât de infam, de blamat (dar citit de toţi „sub plapumă“), precum e „Mondenul“. Apoi am „crescut“. Am fost la ediţii internaţionale Eurovision, am făcut interviuri cu unii dintre câştigători, am fost la alte evenimente internaţionale, la conferinţe de presă cu Rihanna, Depeche Mode, P Diddy şi Justin Timberlake, am făcut interviuri cu BUG Mafia, Pet Shop Boys si Carlos Santana, am relatat de la concertele Rolling Stones sau Roger Waters. Toate s-au „văzut“ în „Evenimentul zilei“, apoi în „Adevărul“ (unele dintre ele pot fi văzute doar în ediţia de print, căci, da, sunt din acea epocă a presei). Şi am fost mândră, Oana Stancu!

Peste 20 de ani, sunt convinsă, oamenii îşi vor aminti de Rihanna, nu de Traian Băsescu. Poate şi pentru că e mai frumoasă (da, paradoxal, mai pot să glumesc).

Şi-apoi, acum câteva luni, a venit minunea din viaţa mea. Ilinca! După o „luptă“ pe care n-o voi împărtăşi aici. Dumnezeu mi-a dat-o, deşi cu greu. Timp de 9 luni am făcut injecţii în burtă (şi alte tratamente costisitoare şi epuizante) şi timp de 7 luni din aceste 9 luni am venit la muncă. Şi, nu, niciun coleg nu mi-a ridicat statuie. Mihai Gâdea te-a pus pe un piedestal, în schimb. Seful tau (chiar THE BIG BOSS, să fim clari, aflat acum la puşcărie), ţi-a telefonat. Eu l-am avut alături pe soţul meu şi un doctor minunat. Şi, mai presus de orice, pe Dumnezeu. Pe mine nu m-a sunat şefu'. Si nici n-o să-ţi vorbesc acum despre numărul de mutaţii genetice din corpul meu, nici despre dozajul zilnic de Clexane, nici cât îmi punea mie viaţa în pericol acea sarcină şi nici cât de riscant era pentru bebeluş. Timp de 7 luni am scris, am fost pe teren, am făcut live-uri. Ba chiar am rescris comunicate de PR primite pe mail, cu bucurie chiar, ca să le dau cititorilor informaţii noi. Poate irelevante, pentru majoritatea. Dar poate o mare bucurie pentru măcar 10% din ei.

Cu Dan Tapalagă am fost colegă la „Evenimentul zilei“. Nu l-am simpatizat niciodată, pentru că mi se părea uşor arogant, şi nici nu am interacţionat prea mult. Deloc, chiar, după ce n-am mai fost colegi. Dar asta nu-i descalifică absolut deloc editorialele şi argumentele pertinente. Însă atunci când ai ales să te iei de Ilinca lui, te-ai luat şi de Ilinca mea. De sutele de Ilinci din ţara asta. De milioanele de copii din ţara asta. Care trebuie salvati şi feriti de informaţiile nocive (nu toate) venite de la Antena 3. De manipulare şi spălare pe creier. Dar dacă tu, ca mamă, Oana Stancu, după ce ai luptat cu trombofilia, după ce ai luptat pentru a aduce pe lume un copil, poţi trăi împăcată cu ceea ce ai scris despre copilul altcuiva, cu ceea ce faci zilnic, în numele jurnalismului şi al dreptăţii, atunci chiar că e crucea pe care trebuie s-o porţi.  

„Dacă mi-ar folosi copilul într-o luptă politică mizerabilă, eu, tovarăşei Oana Stancu de la A3, i-aş rupe puţin capul. E incredibil la ce s-a ajuns“. Asta a scris, ieri, cineva din lista mea de Facebook. O fostă jurnalistă. O actuală mamă. Şi sunt foooooaaaaarte multe mame în ţara asta, Oana Stancu.

Ştii şi tu, tardiv, că nimic nu justifică ceea ce ai scris. E păcat, pentru că eşti mamă. E păcat că încă un bulgăre de noroi infestat se aruncă înspre trustul Intact, care nu înseamnă doar Antena 3. Trustul Intact unde lucrează şi oameni oneşti şi frumoşi, care nu apar niciodată „pe sticlă“. Mai ştii şi că foarte mulţi vor uita. Dar nu toţi. Şi, mai ales, nu tu! Dacă ai avea o epifanie, o ultimă urmă de decenţă şi moralitate, Oana Stancu, ţi-ai cere iertare. În faţa lui Dumnezeu şi a copilului tău.