Curtea Constituţională, sergentul de serviciu al PSD

Loviturile asupra unei Justiţii presupus independente au început odată cu procesul şi execuţia dictatorilor Nicolae şi Elena Ceauşescu. În timpul stareţului comunist Iliescu, au continuat fără fisură.

Miercuri, 13 iulie, Curtea Constituţională a dat verdict negativ legii votate recent de parlament care prevede reducerea de la zece la şapte ani a vechimii minime obligatorii pentru ca un procuror să poată fi angajat la DNA sau la DIICOT. În motivarea deciziei,  CCR susţine că procurorii celor două parchete nu pot avea o vechime mai mică de zece ani, ei trebuind să fie asimilaţi, prin această condiţie, procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceeaşi condiţie trebuie aplicată şi în cazul judecătorilor.

Sesizarea Curţii pentru controlul constituţionalităţii legii în vigoare a venit din partea secţiilor reunite ale ÎCCJ, ai căror judecători au votat în unanimitate sesizarea CCR. Nu e limpede de ce Instanţa Supremă a recurs la această haiducie pe terenul Justiţiei, în situaţia în care atât DNA, cât şi DIICOT au un deficit de procurori de 40%. S-a ajuns la această situaţie şi din cauza pensionărilor masive din cele două parchete, procurorii alegând să beneficieze de pensiile speciale, temându-se că puterea politică ar putea să le anuleze, aşa cum ameninţă de la începutul guvernării. S-au îmbulzit să prindă ultimul tren, deşi e previzibil că vor mai fi şi altele, având în vedere interesele obscure atât ale coaliţiei de la guvernare, cât şi ale opoziţiei PSD.

Unele speculaţii din presă, cum că judecătorii Curţii Supreme s-ar simţi ofensaţi să judece dosare întocmite de procurori cu o vechime mai mică de zece ani, nu stau în picioare. Un rechizitoriu fără fisură venit de la DNA sau de la DIICOT poate fi susţinut în instanţă la fel de bine de către procurorul de caz cu şapte ani vechime ca şi de unul cu zece ani de stagiu în procuratură. Sau poate chiar mai bine. Sunt multe aspecte care pot da, de multe ori, câştig de cauză celui dintâi. Sigur că experienţa contează. Dar cine sau ce decide că experienţa unui procuror cu mai mulţi ani de practică îl face mai eficient, mai profesionist decât pe altul căruia îi lipsesc trei ani pentru a trece pragul la DNA sau la DIICOT? Experienţa a cărei unitate de măsură e timpul de multe ori se reduce doar la ştatul de plată, la fluturaşul de salariu cu multe zerouri.

„Întăriţi-vă Statul“

De ce un profesor în pragul pensionării ar fi în chip obligatoriu mai bun decât unul cu doar opt-zece ani de stagiu în învăţământ? Sunt cu adevărat mai grave pierderea libertăţii unui condamnat sau, dimpotrivă, câştigarea libertăţii unui corupt care scapă basma curată decât nenorocirea unor generaţii de copii de către profesori fără har care aşteaptă pensionarea? Este aceasta o comparaţie nepotrivită? Eu cred că nu. Adevărul nu îl poate stabili decât examinarea profesională periodică. Dar nu este cazul. Acest instrument nu este folosit în România. Nici în primul şi nici în al doilea exemplu, precum nici în multe alte instituţii şi organisme ale statului precum poliţia, administraţia, lumea inflaţionistă a funcţionarilor care ţin de scaune de la angajare până la pensie iar competenţele profesionale nu sunt cântărite decât la concursurile de ocupare a posturilor. De multe ori, şi acestea trucate. După aceea, Dumnezeu cu mila.

Cazul fostei şefe a DIICOT Alina Bica, cu o carte de vizită în magistratură impresionantă, este relevant în ceea ce priveşte faptul că vechimea în procuratură nu face doi bani dacă magistratul are buzunare cusute sub robă pentru a primi mita. Bica a fost condamnată la 4 ani de închisoare cu executare pentru favorizarea infractorului în dosarul lui Ovidiu Tender. După un sejur prelungit în Costa Rica împreună cu Elena Udrea, fosta şefă a DIICOT a fost reţinută şi arestată în Italia, unde se află şi acum, în baza unui mandat european emis de autorităţile române.

Un infractor de calibru a făcut în urmă cu mai mulţi ani, înaintea condamnării la închisoare pentru înşelătorie şi evaziune fiscală, următoarea declaraţie în faţa presei referitoare la breşele din sistemul juridic: „Întăriţi-vă Statul!“. Din păcate, infractorul a avut dreptate. Portiţele de scăpare din Codul Penal şi din Codul de Procedură Penală sunt la îndemâna corupţilor, a traficanţilor de carne vie, a violatorilor. De parcă ar fi fost votate cu dedicaţie.

DNA fără Kövesi nu mai e ce-a fost

Activitatea DNA a scăzut drastic după plecarea în 2019 a Laurei Codruţa Kövesi din fruntea parchetului anticorupţie, fiind aleasă procuror şef european. În ultimii trei ani de mandat, DNA a trimis în judecată peste 3000 de infractori, majoritatea fiind condamnaţi definitiv. Dar prejudiciile de sute de milioane de euro au fost recuperate doar într-o mică măsură de ANAF.

Printre infractorii de „rang“ înalt a fost arestat şi condamnat definitiv la trei ani şi şase luni de închisoare şi fostul şef al PSD şi al caracatiţei corupţiei din România Liviu Nicolae Dragnea, în dosarul angajărilor fictive. N-aş fi sigur că, dacă DNA nu ar fi fost condusă la vremea respectivă de Kövesi, Dragnea ar fi intrat pe poarta penitenciarului Rahova (după ispăşirea a două treimi din pedeapsă şi după trei cereri de liberare condiţionată, Liviu Nicolae Dragnea a fost lăsat la vatră, la a treia încercare, joi, 15 iulie, de către o comisie de la penitenciarul din Giurgiu. Se ştie că respectivul penitenciar este mana cerească a condamnaţilor care se cer acasă înainte de termen.)

Loviturile asupra unei Justiţii presupus independente au început odată cu procesul şi execuţia dictatorilor Nicolae şi Elena Ceauşescu. În timpul stareţului comunist Iliescu au continuat fără fisură, în special prin şantajul magistraţilor legat de trecutul pătat al acestora. Episoadele sunt greu de cuprins într-o carte albă a Justiţiei politizate. Stenogramele PSD sunt unul din capitolele cele mai relevante. Un dezgheţ semnificativ l-am înregistrat în primul mandat al lui Traian Băsescu, pentru ca în cel de-al doilea mandat fostul preşedinte să îngroape securea războiului cu corupţia, părăsit sau/şi şantajat de serviciile secrete.

După plecarea fostului preşedinte de la Cotroceni, Liviu Nicolae Dragnea şi Florin Iordache au pus din nou mâna pe Justiţie – Ordonanţa 13 înainte de al treilea cântat al cocoşilor, legi cu dedicaţie, modificarea codurilor penale în favoarea infractorilor şi multe altele. S-a adeverit ceea ce Dan Voiculescu proclama după victoria în alegeri a PSD în 2012: „Am câştigat alegerile, dar nu şi puterea, până când nu vom avea şi Justiţia“.

Un preşedinte pentru neliniştea noastră

Loviturile au venit una după alta: sentinţele completelor de trei şi cinci judecători de la Înalta Curte pentru infractorii acuzaţi de corupţie au fost declarate neconstituţionale de către CCR, cu motivarea că judecătorii nu sunt specializaţi să judece acte de corupţie; interceptările SRI au fost interzise ca probe în cursul anchetelor procurorilor; a fost înfiinţată Secţia specială pentru cercetarea magistraţilor, în scopul intimidării procurorilor şi judecătorilor incomozi. Sunt doar câteva exemple care indică fără drept de apel că avem un stat slab.

Acelaşi lucru îl putem spune despre preşedintele Iohannis în ceea ce priveşte implicarea în problemele legate de Justiţie. La începutul primului mandat, în 2014, Klaus Iohannis declara că în cel mult doi ani „vom scăpa de MCV“. Au trecut de atunci, „pas cu pas“, şapte ani de monitorizare a Comisiei Europene, cu rapoarte anuale mai mult sau mai puţin defavorabile. În 9 mai 2019, înaintea Summitului de la Sibiu, preşedintele declara într-o conferinţă de presă: „Pot să vă spun că peste puţin timp vom fi în Schengen şi vom scăpa şi de MCV“. Au trecut de atunci doi ani. Pentru bioritmul lui Iohanis, „puţin timp“ se poate traduce în decenii. Sau în secole.

CCR, paznic la stâna pesedistă

Marea problemă a politizării Justiţiei ţine de statutul Curţii Constituţionale de a fi stat în stat, însă cu voie de la stăpânirea politică. CCR este pesedizată încă de la naştere. Câinele de pază al legii fundamentale s-a dovedit şi se dovedeşte a fi mereu cu glonţul pe ţeavă, aşteptînd ordinele pesediste. Reformarea drastică a CCR nu poate fi posibilă decât prin modificarea Constituţiei. Iar acest demers poate fi iniţiat de preşedinte la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor sau de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe şi în municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături.

Problema e că iniţiativa trebuie votată de 2/3 din numărul total al deputaţilor şi senatorilor iar coaliţia de guvernământ abia dacă îşi poate asigura majoritatea simplă în parlament. Merită însă încercat, măcar pentru aprecierea publică a subiecţilor.

Dacă nu se găsesc 500.000 de compatrioţi care să-şi asume o astfel de iniţiativă, dacă preşedintele tace, zarurile au fost de mult aruncate. În pustiu.

George Arun - Deutsche Welle