Articol preluat din Dilema Veche

Problema era că „evidenţele“ se băteau cap în cap: eram confruntaţi cu adevăruri definitive, suverane, care însă nu se prea potriveau între ele. Toţi ştiau, dar fiecare ştia altceva. A existat, totuşi, o formă de consens: „scenariile“ prevalau asupra faptelor, cetăţenii români n-au prea avut legătură cu revoluţia (jocurile fiind făcute de „terorişti“ străini, de oculta mondială, de iredentiştii maghiari, de spionii ruşi, de serviciile secrete locale şi planetare). Şi, de fapt, nu a fost o „revoluţie“, ci o lovitură de stat, care n-a adus cu sine nici o schimbare politică radicală, ci doar o manevră subversivă de înlocuire a unui eşantion de politruci cu altul. În rest, totul a rămas neschimbat! Concluzia (tristă, totuşi) este că românii n‑au participat la evenimentele din decembrie ’89 ca eroi, ca voci ale nemulţumirii generale, ci ca fraieri, manipulaţi de tot soiul de organizaţii şi interese impure, ca victime (inocente) ale unui elan revoluţionar contrafăcut. Nu sînt singurul (din ţară, dar şi din străinătate) care socoteşte acest mod de a „demitiza“ istoria drept nedrept, grosolan şi schimonositor. A spus‑o, între alţii, şi un cunoscut om de stînga maghiar (Gáspár Miklós Tamás): românii au înclinaţia toxică de a se autoflagela. Ne-a reuşit o revoltă fondatoare, o schimbare radicală de paradigmă politică şi existenţială, iar noi ne grăbim, cu o voluptate suspectă, să o demolăm. „A se slăbi! N-a fost nimic! Ne‑am făcut‑o cu mîna altora! Unde mai pui că viaţa noastră a rămas la fel, dacă nu cumva a ajuns mai rea decît înainte!“ Încet-încet, Ceauşescu e deplîns ca o victimă politică, judecată sumar şi abuziv într-un proces nedrept, pus la cale de conspiratori lacomi.

Nu voi intra acum în detaliile acestor teorii, întrebîndu-i, de pildă, pe „specialişti“ ce cred despre „corectitudinea“ proceselor şi execuţiilor din timpul Revoluţiei Franceze (comemorată festiv, la ea acasă, ca sărbătoare naţională), nu voi întreba nici cum ar fi trebuit să arate lucrurile, într-o versiune realist legitimă: să se fi format pe loc un guvern cu oamenii din stradă? Să fi fost numit prompt Corneliu Coposu (despre care „poporul“ nu ştia pe atunci nimic) în funcţia de preşedinte? Să se fi suspendat orice formă de guvernare pînă la organizarea unor alegeri libere? Desigur, nu s‑a optat pentru soluţiile cele mai bune, s‑au făcut greşeli, ar fi existat variante mai inteligente de ieşire din criză, n-am fost pregătiţi pentru „cadoul“ pe care l-am primit din partea contextului geopolitic favorabil, din partea „norocului“ autohton, din partea curajoşilor care au ieşit în stradă. Şi, mai ales, n-am avut o  minimă „pre-istorie“ a saltului spre mai bine: n-am avut Primăvara de la Praga, Solidaritatea poloneză, Dubcek, Havel, Michnik etc.

Imaginea mea despre revoluţie e mai simplă şi, pentru iubitorii de complexităţi subtile, dezamăgitoare. Luaţi pe nepregătite, am alunecat rapid într-o generală confuzie. Nici armata, nici Securitatea, nici nomenclatura mai veche sau mai nouă, nici populaţia majoritară n‑au avut, pînă în 25-26 decembrie, o imagine clară a ceea ce se întîmpla. Am scăpat de Ceauşescu? Dar dacă revine? Dacă regimul îşi recuperează autoritatea şi trece la represiune? Să tragem sau să nu tragem? Şi dacă tragem, în cine să tragem ca să nu plătim scump în cazul unei restauraţii? Un amestec nebulos de dezordine ierarhică, laşitate instituţională, bîlbîială decizională a dus, pentru zile întregi, la haos, ipoteze şi informaţii false, scenarii fanteziste, nesiguranţă comportamentală. E fundalul pe care s-au dovedit eficiente „explicaţii“ aflate tradiţional la îndemînă: străinii, conspiraţii intrapartinice, terorişti ceauşişti, servicii secrete din vecini şi de aiurea, „loviluţie“. Despre românii care au ieşit în stradă în Bucureşti şi în alte oraşe, despre sacrificiul răzvrătiţilor, despre evoluţia inconturnabilă a lucrurilor în Europa Medie şi de Est, pe scurt despre şansa istorică ce ni s-a dat, oricît părea de implauzibilă – nu prea vorbim. Toţi „analiştii“, „martorii“ bine mediatizaţi, marii deţinători de secrete nu par să aibă decît o singură preocupare: să arate cît sînt de deştepţi (de vreme ce, spre deosebire de ceilalţi, „s-au prins“) şi să se pună în valoare, să iasă bine la judecata din urmă, ca participanţi activi la miracol: lor le datorăm marea schimbare. Au pus umărul, au slujit patria, au înţeles…

În ceea ce mă priveşte, voi povesti, în cîteva articole următoare, cum am trăit eu „evenimentele“. Eram „consemnat“ în satul Tescani, la vreo treizeci de kilometri de Bacău, ca bibliotecar al „aşezămîntului“ „George Enescu“. Fără familie, fără dreptul de a părăsi locul, dar bucuros să fiu pe mîna unui director admirabil omeneşte: Alexandru Popovici. Cultivat, plin de umor, discret şi solidar. De-a lungul lunii decembrie, îmi petreceam serile ascultînd Europa Liberă, pentru a afla noutăţi despre spectaculoasele cutremure politice din fostele ţări comuniste. Ascultam chiar şi emisiuni care se repetau în cursul zilei, în speranţa că vor apărea ştiri noi. Sincer vorbind, nu credeam că „vîrtejul“ ne va putea atinge şi pe noi. Or, deodată, pe 22 decembrie, la amiază (12, 12 şi ceva), pe ecranul televizorului de la cantina instituţiei au apărut Dinescu şi Caramitru, în cunoscutul episod cu „Dictatorul a fugit! Am învins!“. Întîmplător, tocmai intraseră în sală doi ţărani din sat care aduceau, uneori, ouă sau lapte pentru bucătărie.Văzînd, stupefiaţi, scena, amîndoi au căzut în genunchi şi au început să se închine. Pentru mine, scena aceasta este, pînă astăzi, emblema revoluţiei. Singuratică, tăcută, plină de recunoştinţă, ireversibilă. Toate speculaţiile pe care le-am tot auzit ulterior au rămas, prin contrast, de o zgomotoasă paloare. Balast „istoriografic“ sau gazetăresc încercînd să împestriţeze tonul pur al experienţei trăite. Revin cu povestea săptămîna viitoare.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro