Cum se traduce „OHI“?

După votul de ieri catastrofiştii anunţă ruperea puzzle-ului european. Dar premisa unei Europe bipolare – scindată economic, demografic şi cultural între Nord şi Sud – nu este de azi, de ieri. Ea explică cel mai bine ce se întâmplă astăzi în Grecia. Fisura dintre o Europă nordică „sustenabilă” şi o Europă sudică „necompetitivă” trebuie închisă, sau Europa „unită” va înceta sa mai existe. Pentru această ruptură au zis grecii „nu”.

Conflictul Nord-Sud există şi a existat în toate zonele planetei, în toate epocile şi în toate societăţile. Războiul civil nord-american rămâne una dintre cele mai cunoscute manifestări ale acestui gen de ruptură geo-politică. La nivel global datele statistice demonstrează continuitatea acestei realităţi – în ţările din Nordul planetei trăieşte un sfert din populaţie, care consumă mai mult de patru cincimi din averea lumii.

Şi în Europa sciziunea există. Unii descriu separaţia dintre Nord şi Sud ca pe o „schismă” culturală şi spirituală. Ţările septentrionului (după cei şapte boi de la plugul Carului Mic), ar fi ţările „muncitoare şi harnice”, în timp ce ţările din Sud ar aparţine „puturoşilor” care stau toată ziua la soare, fără să facă nimic. Şi mai grav este atunci când separaţiei i se adaugă o componentă religioasă. Grave este când linia de demarcaţie între Nord şi Sud urmează o linie de separaţie mai veche, constituită pe un fundament ecleziastic. În Uniunea Europeană statele industriale ale Nordului sunt preponderent protestante, în timp ce ţările din Sud sunt predominant catolice şi ortodoxe. Prin urmare ruptura pare să fie la nivelul gândirii şi al sufletului.

Tocmai de aici decurge unul dintre miturile cele mai pernicioase ale lumii noastre. Ficţiunea nocivă, atât de des vehiculată, este aceea că „nordicii” sunt băieţii buni ai Europei. Ei îşi plătesc taxele, muncesc de dimineaţa până seara şi economisesc. În timp ce sudiştii sunt nişte leneşi, care se gândesc numai la timpul liber şi la păcălirea fiscului. Iarăşi statisticile ne arată că lucrurile nu stau chiar aşa.

Conform datelor OECD, anul trecut un muncitor german a lucrat în medie aproximativ 1.400 de ore pe an, în timp ce un muncitor grec a lucrat 2.034 de ore, pentru un salariu la jumătate - 26.063 faţă de 42.121. De unde vine dezechilibrul? Evident, în principal este vorba şi de productivitatea muncii. Aşa cum arăta Paul Krugman în remarcabila serie de articole din New York Times, problema Greciei este cauzată de o combinaţie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt daţi de raportul dintre cheltuieli şi creşterea economic. Prăbuşirea nivelului de trai din 2008 până în 2013 în Grecia este corelată cu scăderea de 6-7% a PIB-ului – în timp ce Germania şi-a păstrat o creştere de 2-3%.

Dar adevărata catastrofă este aplicarea unor standarde „nordice” asupra unor economii „sudice”. Acestea sunt generatoarele dramei la care asistăm. Simplu spus, nivelul preţurilor este la plafoane „nordice”, dar cuplat cu cheltuieli similare cu cele ale ţărilor cu populaţii mici, duce la scăderea competitivităţii generale.

Prin urmare, politicile monetare concepte la Frankfurt pentru cheltuielile făcute la Tesalonic sunt unul dintre factorii decisivi care au împins Grecia spre „nu”. De fapt toate ţările din Sud, numite şi ţările GIPS (Grecia, Italia, Portugalia şi Spania) sunt într-o situaţie asemănătoare. Unii descriu în mod dispreţuitor această parte a continentului drept „centura măslinelor” (cu varianta peiorativă „măslinie”), care include Portugalia, Sudul Spaniei şi al Italiei şi Grecia ca pe exemple de incompetenţă. Numai nu se spune şi că aici este şi cel mai înalt nivel de sărăcie din zona euro (peste 25%). Iar problemele sunt şi mai cumplită dacă privim nivelul de speranţă economică din aceste ţări – peste 50% din tinerii spanioli şi greci sunt şomeri, ceea ce îi împinge înspre poziţii sociale degradante. Ce puteau să voteze aceşti oameni?

Nu este vorba că popoarele obişnuite cu frigul şi austeritatea ar face politici sociale mai bune decât grupurile umane care trăiesc în regiunile sudice. Germania cheltuie 25% din PIB pentru costuri de politici sociale, în timp ce Grecia încearcă acelaşi lucru. Numai că rezultatele nu au cum să fie similare pentru că indicatorii economici nu sunt aceiaşi – şi nu datorită incompetenţei grecilor, ci pentru datorită unor realităţi economice. Aceste ţări sudice au indicatori negativi la principalele categorii: deficite bugetare, rată a şomajului, producţie industrială. Cercul vicios decurge de la sine şi este simplu de înţeles – guvernele cheltuie mai mulţi bani pentru a putea susţine politici sociale egale cu cele din ţările „sustenabile”, costurile vieţii sunt la nivelul unor economii mai puternice, prin urmare rezultă un dezechilibru major. De altfel unii au propus chiar existenţa unui „euro nordic” şi a unui „euro sudic” - ca soluţie financiară pentru această separaţie evidentă culturală şi spirituală. Dar nu transpunerea monetară a geografiilor politice ar rezolva problemele cu care se confruntă Europa occidentală (Uniunea monetară).

Dacă ar exista o astfel de soluţie, atunci ne-am întoarce la proiectul nazist al Comunităţii Economice Europene, descris de preşedintele Reichsbank, Walter Funk. Marile distorsiuni economice ale continentului sunt nişte realităţi care trebuie schimbate printr-un efort de dezvoltare. Aşa cum arăta un alt lider politic german, cancelarul Willy Brandt, care a stabilit că paralela 30 drept linia Brandt, care separă ţările dezvoltate de ţările ne-dezvoltate, pentru a reduce diferenţele dintre aceste zone este nevoie de investiţii care să susţină aceste regiuni.

Trebuie să acceptăm că revoluţia industrială produce în continuare efecte majore. Iar dacă la dezechilibrele economice adăugăm problemele demografice - ţările din Sud au o populaţie cumulată de peste 200 de milioane de locuitori, faţă de jumătate cât au ţările din Nord – situaţia este cu adevărat imposibil de rezolvat.

Soluţia nu este ca Grecia să devină şezlongul de vară al nordicilor. E relevant că, dacă 53% dintre germani sunt în favoarea unui „grexit”, în timp ce doar 33% dintre francezi susţin un astfel, în acelaşi timp în 2013 din cei aproape 17 milioane de turişti în Grecia, care au contribuit cu aproape 11, 5 miliarde de euro la bugetul ţării (adică peste 16%) cei mai mulţi (adică 13,6%) sunt germani. Economia greacă nu este sustenabilă pentru că sectorul terţiar (al serviciilor) deţine în produsul intern brut al Greciei aproape 80%. Grecia vrea să fie egală cu toate celelalte ţări din Uniunea din care face parte.

Altfel, dacă liderii de azi ai Europei nu reuşesc să găsească o soluţie la această problemă cultural-geo-politică, proiectul european riscă să rămână un puzzle prost asamblat.