Cum să scoţi ungurii din casă de 1 decembrie?

Puţini ştiu că la sfârşitul anului 1918 a avut loc şi marea adunare a secuilor şi maghiarilor din Ardeal la Cluj/Kolozsvár, iar aceştia au votat pentru autonomia Ardealului în cadrul Ungariei. Maghiarii, ca şi românii adunaţi la Alba Iulia, au invocat celebrul drept de autoguvernare a popoarelor, declarat de preşedintele american Woodrow Wilson pentru a rezolva disputele etnonaţionale din Europa.

Problema era una singură: Ardealul nu era un teritoriu omogen. După principiul wilsonian, toate popoarele conlocuitoare erau îndreptăţite, dar aplicarea simultană era imposibilă din cauza populaţiei mixte. Până la urmă, tactica (şi puţin noroc) au decis disputa în favoarea românilor. Deşi erau majoritari per ansamblu, mai puţin în oraşe şi anumite regiuni, Ardealul nu era mai românesc decât unguresc, secuiesc sau săsesc, dar soarta şi istoria i-a favorizat pe primii. Românii ardeleni care s-au adunat la Alba Iulia erau conştienţi de această realitate, motiv pentru care şi-au asumat o atitudine generoasă faţă de popoarele conlocuitoare, cu speranţa de a câştiga şi încrederea aliaţilor victorioşi în război.

În concret, marea adunare naţională a adoptat prin strigare următoarele principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român:

„Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.”

Pe lângă această promisiune esenţială, cei adunaţi au mai aprobat un şir de drepturi şi libertăţi fundamentale: votul egal şi universal, presa liberă, egalitatea şi libertatea confesională, precum şi cea de asociere, de întrunire, de conştiinţă şi de exprimare. Adică nici vorbă de cotropire sau revanşă faţă de dominaţia maghiară, ci construirea unui stat modern şi multinaţional a fost voinţa românilor din Ardeal. Păcat că nu s-a pus în aplicare decât parţial... Punând deoparte complicatele evoluţii juridice ale secolului trecut, propun să comparăm conţinutul rezoluţiunii şi sistemul românesc actual în protecţia minorităţilor, ca să înţelegeţi de ce nu sunt mulţumiţi maghiarii cu ce au acum. De fapt, două aspecte cruciale fac diferenţa.

Modul de exprimare din 1918 presupune recunoaşterea comunităţilor minoritare ca subiecte politice distincte şi înzestrarea lor cu drepturi colective printre care şi dreptul la autoguvernare (sau autonomie, cum vreţi). În schimb, minoritarii de azi nu au decât drepturi individuale, iar măsura în care acestea pot fi exercitate depinde de diverse criterii şi condiţii juridice (de exemplu, pragul de 20%). În România de astăzi, un maghiar oarecare va putea fi judecat şi administrat „prin indivizi din sînul său” doar dacă trăieşte într-o zonă majoritar ungurească sau dacă nimereşte un funcţionar maghiar, din coincidenţă. Or, un sistem de protecţia minorităţilor bazat pe spiritul Rezoluţiunii trebuie să excludă sau să reducă rolul hazardului din ecuaţie.

De asemenea, punctul citat din rezoluţiune presupune o reprezentare politică proporţională cu numărul populaţiei. În schimb, dacă UDMR nu ar participa la alegeri ca orice alt actor politic, statul ar asigura un singur loc în parlament pentru comunitatea maghiară, ceea ce nu ar fi deloc proporţional. La fel, participarea la guvernare nu este asigurată de drept, aşa cum s-a promis la Alba Iulia, ci este rezultatul negocierilor cu majoritatea parlamentară ceea ce conduce la prea multe compromisuri politice.

Astfel, din punct de vedere teoretic şi la nivel de principii, maghiarii ar avea toate motivele să se bucure de această dată pentru că oferta voluntară a românilor ardeleni depăşea orice aşteptare în condiţiile în care Ungaria a pierdut războiul. Dar pentru că promisiunile n-au prins o formă juridică în noul stat român, ba dimpotrivă, s-a pornit o politică de asimilare a populaţiei mixte, maghiarii au toate motivele să nu sărbătorească. Sunt multe narative pentru care maghiarii nu vor să ia parte din sărbătoare (românii au luat Ardealul, e ziua etnicilor români, ne-au contropit ulterior etc.), dar 1 decembrie 1918 a intrat în istorie ca un moment istoric ratat. Săracii saşi degeaba au sprijinit Marea Unire, tot şi-au pierdut autonomia lor îndrăgită ce funcţiona bine, mersi, timp de secole. Absenţa maghiarilor de la parade poate fi justificată, deci, ca o formă de protest faţă de neaplicarea rezoluţiunii de către Regatul României.

Pentru ca maghiarii şi secuii, adică cei care au mai rămas ca popor de sine-stătător, să poată sărbători ziua statului în mod sincer alături de români, iar statul român să se poată lăuda ca un model de urmat în protecţia minorităţilor, ar fi de dorit schimbarea paradigmei juridice, adică extinderea drepturilor la nivel colectiv şi tratarea comunităţii maghiare ca un factor constitutiv al statului, recunoscută ca o co-naţiune egală în drepturi. Populaţia de 1,2 milioane pare suficientă în condiţiile în care alte popoare de asemenea mărime pot avea statul lor (v. Estonia). Acest pas ar fi dovada de maturitate a României şi cheia loializării maghiarimii.

Articol scris de SZILÁGYI István alias BurePişta, juristu’ blogului MaghiaRomânia. Conţinutul articolului nu reflectă opinia întregii echipe de blog.