Analiză realizată de Cristian Barna, Cosmin Dugan*

Pe de o parte suntem interesaţi să analizăm conţinutul cognitiv-emoţional al informaţiilor mediatice despre acest conflict şi imaginea pe care o oferă publicului autohton precum şi modul în care temele de reflecţie europene despre criza din estul Ucrainei sunt reflectate in media naţională. În acest sens, ne propunem sa identificăm principalele teme de discuţie, audienţa ţintită, metodele ziaristice utilizate şi impactul potenţial asupra opiniilor audienţei.

Material şi metodă

Protocolul de cercetare a presupus monitorizarea presei româneşti în perioada august 2014 - august 2015 (interval de timp care corespunde şi unei escalări a conflictului armat) cu accent pe identificarea materialelor mediatice (ştiri, reportaje, editoriale publicate în mediul electronic în limba română, engleză şi franceză) care au facut referire la criza din estul Ucrainei, precum şi declaraţii oficiale şi publice ale autorităţilor sau personalităţilor politice româneşti. Aceste materiale au stat la baza elaborării unei hărţi cognitiv-afective a modului în care acest conflict a fost reprezentat in media românească în intervalul de timp studiat şi a materialelor conexe de analiză.

Ne asumăm limitele acestui studiu – a fost evaluat doar conţinutul narativ (nu şi audio, video sau grafic), acoperirea mediatică nu este completă (nu au fost incluse surse din media socială – facebook, twitter, bloguri), însă au fost selectate cele mai importante surse mediatice, eşantionul ales fiind reprezentativ din punct de vedere al credibilităţii şi audienţei. Cu toate că am utilizat mai multe tehnici şi metode cantitative, am preferat ca rezultatele finale să fie sub forma unor evaluări predominant calitative. Cu toate aceste limitări ale designului studiului, considerăm ca au fost atinse obiectivele propuse şi că rezultatele sunt obiective si perfectibile.

Rezultatele obţinute

În funcţie de audienţa ţintită, canalul de distribuţie, genul publicistic utilizat, conceptele cognitive şi valenţele afective identificate (tipul emoţiilor, intensitatea) am identificat şase planuri narative de interes, care permit realizarea unei imagini a modului în care conflictul din estul Europei a fost redat mediatic în presa românească.

1. Acţiunile cu care este asociată Federaţia Rusă în criza din estul Ucrainei

În primul rând există un consens cvasi-generalizat asupra implicării militare directe a Federaţiei Ruse în conflictul din estul Ucrainei, fapt evidenţiat atât in plan narativ, cât şi prin utilizarea foarte redusă a informaţiilor provenite din surse jurnalistice ruseşti (mai puţin de 5% din totalul surselor menţionate în scop informativ). În special sursele ruseşti provenite din conglomeratul mediatic aservit Kremlinului sunt menţionate (şi denunţate) ca fiind anti-surse, componente ale conflictului informaţional declanşat împotriva noilor autorităţi ucrainiene şi cu scopul de a masca acţiunile militare ofensive ale Federaţiei Ruse în zona Donbas. Conţinutul incredibil, de natură să afecteze emoţional publicul, ofensiv şi polarizant, utilizarea repetată a surselor false sau anonime, precum şi tehnicile părtinitoare de prezentare (utilizarea ucronismelor, a scenariilor alternative, conţinutului conspiraţionist, folosirea stereotipurilor şi a conceptelor simplificate, repetiţia constantă, distorsionarea semantică, metonimia, autochestionarea, utilizarea jargonului si argoului) au fost de natură să auto-decredibilizeze aceste surse în faţa publicului românesc. Acestor surse de dezinformare sistematică li s-au opus cele provenite din statele UE sau SUA – surse media multiple, credibile care au demonstrat şi detaliat acţiunile regimului Putin în sud-estul Ucrainei şi în Crimeea în timp real sau au anticipat evoluţiile viitoare. Trebuie menţionat şi faptul că un rol deosebit în conturarea imaginii conflictului din Ucraina îl joacă şi contextul istoric semnificativ, datorat vecinităţii României cu Rusia şi dosarul istoric al Basarabiei.

De altfel, acest ultim aspect a reprezentat o provocare pentru publicul românesc; cu toate acestea majoritatea materialelor de presă (peste 3/4) utilizate în studiu utilizează prezentul drept cadru temporal dominant, realizând o separare dintre dosarul al relaţiilor române-ruse şi evitând colportarea unor scenarii prospective nefondate sau unilaterale (whishful-thinking). Având în vedere complexitatea relaţiilor istorice româno-ruse şi sentimentul predominant negativ al românilor generat de o serie de aspecte istorice, invocarea unor evenimente din trecut (recent sau îndepărtat – Revoluţia Română, relaţiile româno-sovietice din anii ’40-’50 şi după 1968, ocuparea Basarabiei, războiul informativ al URSS împotriva României din perioada interbelică, etc) ar fi generat o intensificare a emoţiilor negative faţă de Federaţia Rusă concomitent cu accentuarea surselor de eroare cognitiv-emoţională (bias-uri) în prezent. Atunci când aspectele istorice au fost inevitabile, a fost utilizat în general un stil informativ, cu predominanţa elementelor cognitive şi a faptelor probate. S-a evitat astfel suprapunerea unor teme istorice „sensibile” în cadrul discursului mediatic despre criza din Ucraina, aspect care a avut în vedere şi poziţia reţinută, dar asertivă, a României în cadrul acestei crize. O reţinere similară o întâlnim atunci cand sunt dezbătute scenariile prospective în cadrul acestei crize; stilul este unul narativ şi mai degrabă neutru, accentul fiind pus pe potenţialele dezvoltări politico-economice şi de securitate pentru România şi Uniunea Europeană.

Intensa campanie de manipulare mediatică desfăşurată în Federaţia Rusă a determinat o intensă polarizare cognitivă şi afectivă a publicului. 

Aşa cum reiese din hărţile cognitiv-afective (Fig. 2), rezultă că discursul din presa românească despre evenimentele din Ucraina se situează sub semnul polarizării cognitive pe un fundal emoţional temperat şi echilibrat. Cu toate că majoritatea opiniilor sunt negative la adresa implicării Federaţiei Ruse în criza din Ucraina, totuşi stilul abordat este unul informativ, tehnic, logic, nefiind însoţit de o cheie emoţională negativă apriori; de altfel acest ultim aspect este inconstant observat în analiza noastră. În mod predominant, sunt invocate argumente de ordin juridic, militar, economic etc. de către surse legitime (utilizarea surselor deschise şi a referinţelor bibliografice, experţi în domeniile de referinţă, declaraţii ale oficialilor români, europeni sau euro-atlantici) punându-se accent de explicarea situaţiei din Ucraina şi potenţialul impact asupra României. Se realizează astfel o imagine echilibrată a evenimentelor despre care nu se poate afirma că reprezintă „adevărul”, însă este mult mai credibilă în comparaţie cu mesajele propagandistice ruseşti (care frecvent frizează fantasticul şi patologicul).

În contrast, intensa campanie de manipulare mediatică desfăşurată în Federaţia Rusă a determinat o intensă polarizare cognitivă şi afectivă a publicului. Astfel, conform unui sondaj publicat în februarie 2015 de către Centrul independent Levada circa 71% dintre cetăţenii ruşi prezintă o atitudine negativă faţă de ţările europene şi 81% au afirmat că au o opinie proastă şi foarte proastă la adresa SUA[1]. Fără a reprezenta o surpriză, evoluţia cotelor de aprobare a politicii putiniste în Ucraina sunt cvasi-identice cu cele ale evoluţiei sentimentelor anti-occidentale şi anti-americane.


FOTO freeimages.com

2. Percepţia, la nivelul mess-mediei româneşti, a efectelor negative exercitate în Ucraina datorate implicării directe sau indirecte ale Federaţiei Ruse (caz particular – agresiunea informaţională)

Agresiunea militară coordonată de forţele ruseşti în estul Ucrainei este redată ca fiind credibilă sau cel putin plauzibilă în media românească, fiind descrise multiplele faţete sub care aceasta s-a manifestat (militară, politică, economică, informaţională) precum şi consecinţele de rigoare (Fig. 3). În special a fost detaliat războiul hibrid, tip de confruntare cunoscut, însă a cărui complexitate şi execuţie aproape impecabilă a creat o reflexie legitimă privind posibilitatea şi consecinţele unei astfel de agresiuni la adresa României. Atât evenimentele din timpul Revoluţiei române, cât şi o serie de incidente din ultimii 25 de ani au demonstrat vulnerabilitatea populaţiei la astfel de agresiuni informaţionale, atunci când sunt bine planificate şi executate şi prezintă un sprijin din partea unor facţiuni interne.

În acest sens, există suficiente motive de îngrijorare, fiind identificare şi o serie de vulnerabilităţi care pot facilita transmiterea mesajelor de propagandă către unele segmente de populaţie. Ca metodă predilectă menţionăm legitimarea, credibilizarea şi colportarea în spaţiul mediatic a informaţiilor provenite din surse ruseşti care pot fi inserate într-un punct de vedere referitor la un context politic autohton. Din nefericire, un impact şi mai grav îl are preluarea metodelor de rotten-jurnalism de tip kompromat (ţintele fiind în special factori politico-militari de decizie, corporaţii internaţionale), care se alimentează cu informaţii plauzibile preluate din surse externe aflate sub controlul sau influenţa conglomeratului mediatic al Kremlinului.

Pot fi identificate şi o serie de audienţe vulnerabile la propaganda rusească, motivele fiind multiple şi uneori paradoxale, cu toate că doar un numar foarte redus de persoane se identifică cu mesajele propagandistice.

Vladimir Putin, în calitatea sa de „campion” şi apărător al valorilor Bisericii Ruse este principalul beneficiar al puterii de atracţie a ortodoxiei slave.

Unul din cele mai importante segmente este reprezentat de canalul creştin-ortodox, care face apel la fraternitatea creştină, fiind invocate valori ortodoxe şi o istorie comună, precum şi reacţii identitare similare (unele tradiţii similare, naţionalism, izolationism, protejarea în faţa valului de imigranţi din Siria şi Magreb). Ideea unităţii spaţiului ortodox (Moscova – „a treia Romă”) reprezintă un vechi şi puternic instrument de propagandă al Kremlinului, utilizat cu precadere în fostul spaţiu sovietic după 1992, ca vector al „unităţii slave” şi instrument de propagandă anti-capitalistă şi mai ales, anti-corporatistă. Valorile liberale europene şi secularismul reprezintă şi ele subiecte intens dezbatute în cadrul ortodoxiei răsăritene, mesajele conducătorilor bisericii ruse instigând explicit şi implicit la discriminare şi intoleranţa faţă de minorităţile sexuale, rasială sau religioasă, poziţie populistă care îşi găseşte suficienţi susţinători şi în ţările Europei estice. Un alt pol de atracţie al ortodoxismului slav valorificat în plan propagandistic este misticismul, care îşi găseşte susţinători printre credincioşii habotnici, idealişti, utopici. De altfel, Vladimir Putin, în calitatea sa de „campion” şi apărător al valorilor Bisericii Ruse este principalul beneficiar al puterii de atracţie a ortodoxiei slave.

Un alt segment de audienţă vulnerabil la propaganda Kremlinului este reprezentat de mişcările anti-sistem, grupate de obicei în forme coagulate ale societăţii civile, în special ONG-uri foarte active în spaţiul virtual şi cel public, în căutare permanentă de expunere media şi implicare în agenda publică. Camuflate sub forma unor platforme care dezbat subiecte de interes public (cel mai frecvent în cheie etică), precum dezvoltarea socială şi economică, drepturile omului, drepturile minorităţilor, ecologie şi energia alternativă, se regăsesc „clasicele” subiecte de propagandă rusească, moştenite din perioada sovietică, cel mai relevant registru fiind cel anti-occidental. Într-o formă adaptată realităţilor geopolitice actuale, sloganul „yankee go home” (sau mai bine spus – „don’t come back”) revine în forţă în propaganda putinistă, ţinta reprezentând-o în special prezenţa militară a SUA în Europa sub forma scutului anti-rachetă. Afectarea intereselor economice (corporatiste) occidentale, în special în domeniul energetic (mai ales cel al extracţiei şi prelucrării hidrocarburilor, „specialitate” rusească şi element de forţă al strategiei politice a Kremlinului în relaţiile cu Europa) a reprezentat o prioritate, fiind secondat doar de retorica împotriva TTIP. Multe din ONG-urile de mediu din România au preluat agenda de lucru a unor organizaţii similare din Europa de Vest, care in anii ’90 au fost puternic infiltrate de marxiştii dezamăgiţi sau rămaşi fără finanţare ca urmare a disoluţiei URSS, astfel că reflectă (cel mai adesea involuntar) şi unele din abordările anti-sistem şi anti-americane de sorginte neo-marxistă. În contextul migraţiilor masive determinate de conflictul desfăşurat în Siria propaganda rusă a stimulat promovarea unei agende naţionaliste şi xenofobe sub acoperirea preocupărilor pentru drepturile omului şi a minorităţilor precum şi interesul pentru resuscitarea unor curente politice istorice naţionaliste sau revanşarde şi instrumentalizarea lor în contextul actual. Tehnicile utilizate reflectă orientarea către o audienţă formată din tineri, prin utilizarea unor abordări utopice sau mesianice (dreptatea şi adevărul absolut, viziune teleologică, respingerea trecutului), polarizarea mesajului („cine nu este cu noi este împotriva noastră”, judecată inflexibilă de tip „alb sau negru”), invocarea principiului acţiunii preventive (trasarea unei „misiuni” a generaţiei) – solicitarea implicării în acţiuni majore pornind de la premise neverificate dar cu un impact major în prezent.

Un segment aparte îl reprezintă nostalgicii, foşti comunişti care s-au bucurat de privilegii deosebite sau au fost privaţi de unele beneficii după înlăturarea comunismului. 

O altă categorie vulnerabilă este reprezentată de mişcările anarhiste, nihiliste, radicale, aflate cel mai adesea în siajul miscărilor anti-sistem şi reprezentând un bazin de recrutare pentru acestea. Deşi nesemnificative numeric, amestecul de idealism, superficialitate, xenofobie, intoleranţă, violenţă, demagogie, marginalizare socială şi economică, confuzionism politic şi nevoia de a contesta orice forma de autoritate oferă un teren fertil pentru ideile similare colportate prin mesaje propagandistice. În special ideea că orice mijloc de a destabiliza sistemul este acceptabil moral poate contribui la preluarea unor teme şi exploatarea acestora în scopul generării de proteste şi confruntări sociale.

Un segment aparte îl reprezintă nostalgicii, foşti comunişti care s-au bucurat de privilegii deosebite sau au fost privaţi de unele beneficii după înlăturarea comunismului. Chiar dacă majoritatea sunt pensionari, au încă un potenţial de colportare a mesajelor în segmentul social pe care îl reprezintă. Evocarea „trecutului grandios”, a „marilor realizări”, seducţia „dictatorului iluminat”, a „societăţii controlate”, care pentru mulţi se confundă cu o perioadă idealizată a propriei tinereţi, contribuie la amplificarea percepţiei decadenţei prezentului şi lipsei de viitori dezirabili. Cu toate că împărtăşesc o parte din registrul de opinii diseminate de propaganda rusească (anti-occidentalism, anti-euroatlantism, ultraconservatorismul etc.), caracterul naţionalist şi profund anti-sovietic al comunismului românesc (spre deosebire de cel existent în ţările membre URSS) generează un sentiment mai degrabă ambivalent şi demobilizator.


FOTO shutterstock.com

3. Percepţia potenţialelor consecinţe nefavorabile ale crizei din estul Ucrainei şi impactul regional al acestora

Proximitatea geografică, interesele României în zonă precum şi implicarea Federaţiei Ruse ca agresor au generat o serie de întrebări legitime în rândul societăţii româneşti privitoare la eventuale scenarii în care România ar putea sa fie implicată. Consecinţele acestor scenarii sunt de interes pentru români, aspect relevat şi de conţinutul articolelor, editorialelor şi comentariilor din mass-media (Fig. 4, 5). La o analiză superficială putem distinge câteva scenarii majore – scenarii bazate pe similitudini cu situaţia de criză din estul Ucrainei, similitudini cu situaţii conflictuale dintre Rusia (URSS) şi România, scenarii bazate pe alte conflicte în care a participat Rusia, scenarii preluate din mass-media occidentală şi în mai mică măsură ce rusă sau filo-rusă şi scenarii centrate pe obiective de interes al României în Zona Lărgită a Mării Negre. Toate aceste scenarii au un numitor comun – menţionarea integrării în structurile europene şi euro-atlantice, aspect considerat pozitiv, generator de securitate şi garanţii.

De altfel, o Românie aflată în afara acestor structuri este considerată o „umbră” a Ucrainei de astăzi, un scenariu similar fiind considerat ca fiind foarte probabil în absenţa garanţiilor de securitate actuale. Aceste observaţii sunt susţinute şi de un sondaj la INSCOP din februarie 2015, conform căruia 64,4% dintre români considerau că situaţia conflictuală din Ucraina este periculoasă pentru România, în timp ce 17.9% dintre cei intervievaţi afirmau contrariul, restul neputând să formuleze un raspuns viabil[2]. În contrast, un studiu similar realizat în Republica Moldova, ţara vecină şi de interes strategic pentru România, care nu este membră UE sau NATO, a evidenţiat faptul că în cazul în care conflictul armat dintre Ucraina şi Rusia s-ar extinde pe teritoriul acestei ţări 28% dintre cetăţeni ar opta pentru a nu face nimic, 10% vor păraăi ţara şi doar 21 % sunt dispuşi să lupte[3]. Acest exemplu demonstrează că în lipsa unor garanţii reale de securitate, o ţară de mici dimensiuni, fosta republică a URSS, va colapsa înainte ca o ofensivă militară să aibă loc. Reversul acestui scenariu îl regăsim în cazul Estoniei şi Letoniei, ţări puternic sprijinite în cursul crizei ucrainiene de ţările UE si NATO (în special SUA), care au rezistat în mod curajos ameninţărilor şi provocărilor ruseşti.

Mai bine de 2/3 din populaţia adultă consideră că sunt necesare alocări suplimentare de fonduri pentru apărare şi că se impune accelerarea dotării cu materiale a armatei şi a profesionalizării personalului la standarde înalte.

Consecinţa acestei îngrijorări legitime o regăsim în atitudinea preventivă manifestată în principal prin dorinţa de a nu provoca inutil Federaţia Rusă, de a-i subestima puterea militară convenţională (alături de cea nucleară) sau disponibilitatea pentru ofensivă şi de a întări capacitatea defensivă a armatei române, precum şi obţinerea unor garanţii suplimentare de securitate din partea NATO (în special SUA). Astfel, mai bine de 2/3 din populaţia adultă consideră că sunt necesare alocări suplimentare de fonduri pentru apărare şi că se impune accelerarea dotării cu materiale a armatei şi a profesionalizării personalului la standarde înalte. Cu toate acestea, îndelungata experienţă de vecin, direct sau în proximitate, cu Rusia îi determină pe români să adopte o atitudine precaută, menită să nu afecteze şi mai mult relaţiile bilaterale, păstrând însă o poziţie asertivă faţă de cazul intereselor regionale percepute ca vitale şi în cazul Republicii Moldova.

Percepţia mediatică a intereselor româneşti în Ucraina este una amorfă, fiind dominată de lipsa unui parcurs concret şi garantat, instabilitatea politică, militară şi economică şi comportamentul impredictibil al Kremlinului şi uneori, al Kievului. Initiaţivele economice şi politice bilaterale de anvergură redusă desfăşurate de la destrămarea URSS, precum şi o serie de dosare bilaterale dificile (arbitrajul de la Haga privind Insula Şerpilor, eşecul combinatului de la Krivoi Rog, tratamentul comunităţilor de români din Ucraina, poziţia faţă de Republica Moldova, criminalitatea transfrontalieră, afaceri de spionaj militar) au facut ca opinia faţa de noile autorităţi de la Kiev să fie mai degrabă precaută şi lipsită de ambiţii majore pe termen scurt. O serie de momente recente mai tensionate, dominate de colportarea în spaţiul mediatic a unor ştiri false, precum propunerea Rusiei de a împărţi Ucraina (Bucovina, teritoriu smuls prin rapt de către URSS la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, urmând să revină României), „ameninţarea” că România se pregăteşte să ocupe Bucovina cu forţa sau percepţia că populaţia de etnie română a fost tratată într-un mod discriminator în cadrul procesului de încorporare militară au subliniat nevoia restartării relaţiilor bilaterale în noul context creat de îndepărtarea de Rusia.


Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse FOTO EPA

4. Nucleul confruntaţional – identificarea taberelor, raporturile dintre acestea şi nivelul de implicare în contextul conflictului

În aproape toate cazurile Federaţia Rusă este identificată ca fiind responsabilă pentru agresiunea din Ucraina şi unul din polii nucleului confruntaţional (Fig. 6). O particularitate a imaginii mediatice proiectată în special de către presa din Federaţia Rusă şi ale cărei reflexii sunt preluate şi în media occidentală (inclusiv cea românească) este imaginea liderului. Acest aspect nu reprezintă o noutate, idealizarea liderului reprezentând un reflex al societăţii ruseşti încă din perioada imperială, cu atât mai necesar în perioada de criză sau transformare rapidă, sofisticatului aparat de propagandă al Kremlinului revenindu-i sarcina de a diversifica, amplifica şi adapta elementele de cult al personalităţii la contextul actual. Analiza evoluţiei imaginii lui Putin în calitate de conducător al statului rus reflectă modificările de fond ale politicii sale – de la un reformator raţional al statului şi al economiei la un ideolog preocupat de locul său în istorie. Propaganda rusă a prezentat ample materiale care îl prezintă pe Preşedintele Putin ca un simbol al masculinităţii şi puterii, arhetip al liderului providenţial, totuşi tangibil, prin imaginea sa „soft”, de cetăţean-model, „Vova al nostru”. Cu toate că imaginea sa atent construită a fost reflectată şi în presa românească, întâlnim totuşi o atitudine sceptică, uneori cu nuanţe de ridicol, provenită probabil din experienţa cultului personalităţii din comunism si din desensibilizarea treptată după 25 de ani de libertate a presei. De altfel, Putin pare sa devină captivul propriei imagini atât de atent confecţionate, care după standardele occidentale este una rigidă, aproape patologică, lipsită de empatie şi autenticitate, robotizată. De altfel, publicul occidental reprezenta o audienţă secundară, destinatarul principal fiind electorul (şi contribuabilul) rus.

Statele Unite sunt percepute ca reprezentând polul diametral opus, singura forţă care prezintă capacitatea de a se opune efectiv agresiunii militare ruseşti, deşi handicapul distanţei geografice devine evident (percepţie pozitivă > 90%). În fapt, imaginea mediatică a SUA în presa românească este mai puternic asociată cu aspiraţiile şi dorinţele românilor, decât cu realitatea accesibilă presei (care de altfel rareori a avut prilejul de a lua parte la întâlniri restrânse la vârf). Modalitatea neliniară a conflictului, dublată de lipsa unor informări exacte, la care s-au adăugat şi efectele conflictului informaţional rusesc au contribuit la aparenta imagine de „slăbiciune” a SUA în plan militar, percepută ca fiind captiva unor mecanisme birocratice si legislative (în comparaţie cu lidershipul „fluid” putinist pe parcursul crizei).

Criza ucraineană a întărit opinia românilor despre importanţa aderării la Uniunea Europeană şi NATO, aceste entităţi fiind percepute ca principalii garanţi ai securităţii naţionale şi dezvoltării economice si societale.

Această expectativă a fost însă compensată de garanţiile de securitate tangibile oferite statelor aflate în proximitatea Federaţiei Ruse (Estonia, Letonia), ameninţate de un război hibrid, precum şi de măsurile NATO care au generat un sentiment suplimentar de protecţie. De o imagine pozitivă în presa românească s-au bucurat şi alte state membre NATO si UE implicate în identificarea unor soluţii în criza ucraineană – Polonia (percepţie pozitivă de 82 %), Germania (66%), Franţa (72%), Marea Britanie (73%), Turcia (56%), considerate drept generatori de securitate. De o imagine mediatică pozitivă s-a bucurat si scutul antirachetă de la Deveselu (81%), cu toate că a fost menţionat explicit în mai multe declaraţii ale oficialilor din Federaţia Rusă, aspect preluat şi comentat pe larg în presa românească. O serie de clarificări ale MAE român, conform cărora scutul reprezintă o facilitate militară a SUA aflată pe teritoriul naţional, care prezintă un rol strict defensiv pentru statele membre NATO, precum şi numeroasele declaraţii de susţinere ale oficialilor politici şi militari americani au contribuit la impunerea percepţiei pozitive, de generator de securitate şi catalizator al relaţiilor euro-atlantice.

Criza ucraineană a întărit opinia românilor despre importanţa aderării la Uniunea Europeană şi NATO, aceste entităţi fiind percepute ca principalii garanţi ai securităţii naţionale şi dezvoltării economice si societale. Această opţiune este în mod constant identificată şi în sondajele de opinie din perioada respectivă; astfel, în cadrul unui sondaj al IRES realizat în luna martie 2014, 67% dintre respondenţi sunt încrezători că NATO va apăra România în cazul unei agresiuni ruseşti faţă de 21% care susţin contrariul[4]. În cadrul altui sondaj, realizat de INSCOP în luna mai 2015, 57% dintre români consideră că în contextul declaraţiilor unor oficiali ruşi faţă de mai multe state est-europene (inclusiv România), cea mai bună opţiune a ţării noastre este aceea de a îşi coordona reacţiile cu aliaţii din NATO şi UE, în timp ce 23,2% cred că ar fi mai potrivit ca România să ignore declaraţiile/ ameninţările, în timp ce 8% cred că ar trebui să i se răspundă Rusiei în aceiaşi termeni. Acelaşi sondaj confirmă faptul că în faţa unei eventuale ameninţări de securitate principalul aliat al României este SUA (45,9%), pe următoarele locuri fiind situate Germania (16,7%) şi Franţa (4,9%), Marea Britanie (1,6%). Ţările vecine României, deşi membre NATO, sunt investite doar de o extrem de mică parte a românilor cu calitatea de aliat principal în cazul unei ameninţări de securitate – Polonia (0,6%), Ungaria (0,4%), Bulgaria (0,3%), astfel că singurele opţiuni valide cantitativ sunt SUA, Germania şi la limită, Franţa. Conform directorului de programe al INSCOP Research, Dl. Darie Cristea:

„Procentul mare al celor care merg pe ideea unei reacţii coerente cu aliaţii occidentali indică şi o încredere consolidată în apartenenţa României la spaţiul de securitate si civilizaţie occidental. Aceasta este practic principala garanţie de securitate a României în percepţia publică”[5].

În mod surprinzător, un sondaj efectuat de institutul american Pew Research Center în Statele Unite ale Americii, Canada, Franţa, Germania, Italia, Polonia, Spania şi Marea Britanie în perioada 6 aprilie-15 mai 2015, pe un eşantion de 11.116 persoane, a relevat faptul că o intervenţie militară în ajutorul unui aliat NATO atacat de Rusia se bucură de o susţinere din partea a  56% dintre americani, 53% dintre canadieni, 49% dintre englezi, 48% în Spania şi Polonia, 47% în Franţa, 40% în Italia şi 38% în Germania[6]. Practic numai publicul din Statele Unite şi Canada susţin în majoritate o intervenţie militară în sprijinul unui aliat NATO, în timp ce la polul opus se află publicul german. Observăm astfel o complementaritate între statele NATO dispuse să ofere ajutor militar (transatlantic) şi percepţia în publicul românesc a potenţialilor aliaţi în cazul unei agresiuni militare ruseşti. De altfel, în ambele cercetări menţionate (mediatică şi sociologică) observăm o convergenţă a opiniilor referitoare la calitatea de aliat principal atribuită SUA şi în extensie, NATO. Astfel, conform Dl. Remus Stefureac, director INSCOP „...parteneriatul strategic dintre SUA şi România cu componenta sa militară dominantă, dar şi multitudinea de semnale publice din ultimul an cu privire la întărirea cooperării româno-americane pe dimensiunea securităţii naţionale au alimentat cu siguranţă opţiunile unei populaţii care are oricum cele mai consistente opţiuni pro-americane din întreaga regiune”[7].

5. Elementele de presiune occidentale în criza ucraineană – percepţie, valoare, utilitate

Imaginea mediatică a răspunsului comunităţii occidentale la agresiunea rusească din estul Ucrainei este dominată de frustrarea lentorii relative cu care au fost impuse sancţiunile, considerate ca fiind insuficiente şi lipsite de o eficienţă reală. Asimetria sancţiunilor (economice, financiare, politice), în comparaţie cu aparenta eficienţă a campaniei militare ruseşti, camuflată mediatic de razboiul informaţional sau desfăşurată prin intermediul terţilor (luptători „donbasieni” rusofili) a contribuit la dezvoltarea sentimentului de aparenta slăbiciune în cadrul principalilor aliaţi NATO. Efectele embargoului economic rusesc impus printre alte ţări şi României şi republicii Moldova a accentuat percepţia lipsei de identificare a instrumentelor de presiune eficiente care să reprezinte o carte relevantă în cadrul negocierilor. Modificarea politicii de export a hidrocarburilor ruseşti şi într-o măsură mai redusă embargoul alimentar au generat o serie de scenarii dezbatute pe larg în mass-media, adăugând o notă de tensiune suplimentară. Cu toate aceste neajunsuri, evoluţia ulterioară a conflictului a demonstrat impactul decisiv al măsurilor impuse Federaţiei Ruse, precum şi determinarea comunităţii internaţionale de a rezista şantajului rusesc.

Identificăm în cadrul presei româneşti predilecţia pentru identificarea unor soluţii diplomatice care să reprezinte baza pe care se poate construi un nou aranjament de securitate regional care să respecte interesele actorilor şi să permită desfăşurarea de negocieri în absenţa unor constrângeri. România a preferat să abordeze aceste aspecte din punctul de vedere al dreptului internaţional, existând numeroase apeluri ale oficialităţilor referitoare la o rezolvare la masa negocierilor. Răspunsurile părţii române la unele afirmaţii provocatoare sau cu caracter vădit incriminator emise de unele oficialităţi ruse au demonstrat reţinere şi responsabilitate şi au contribuit la consolidarea punctelor de vedere în cadrul alianţei euro-atlantice.

Concluzii

Studiul imaginii mediatice a conflictului ucrainean este în măsură să ofere câteva elemente importante pentru crizele viitoare. În primul rand, posibilitatea unei agresiuni informaţionale de tipul şi anvergura celei realizate în Ucraina este improbabilă în România, însă nu imposibilă într-o formă modificată. În cazul României lipsesc o serie de elemente esenţiale care să permită reproducerea, chiar şi la o scară mai redusă, a tipului de război informaţional observat în Ucraina – lipsa unei populaţii semnificative rusofone sau filo-ruse, faptul că România nu a fost membră a URSS si CSI, nuanţele comunismului românesc – naţionalist şi profund anti-sovietic, independenţa economică şi financiară faţă de Kremlin, absenţa unei graniţe comune cu Rusia, reformarea profundă a sectoarelor de apărare şi informaţii şi mai ales, aderarea la NATO si UE. Criza ucraineană a demonstrat că efectele dominării spaţiului mental, al „psihosferei”, într-o perioadă de criză, într-un stat slab, adânc penetrat de agenţi de influenţă, poate avea consecinţe devastatoare asupra capacităţii de rezilienţă şi strategiei politico-militare. În mod particular conflictul informaţional merită analizat în calitatea sa de armă non-letală destinată degradării capacitaţii cognitiv-afective a populaţiei şi în mod particular, componentele războiului neocortical, care au drept ţintă factorii decizionali politico-militari. Ţintele par sa fie reprezentate de distrugerea imaginii externe a statului agresat, dizolvarea capacităţii de guvernare, bulversarea scenei politice, instigarea la nesupunere socială, stimularea separatismelor.

Fără îndoială, nu poate fi omis rolul mass-mediei autohtone în cadrul unui conflict informaţional, în calitatea sa de mediu de propagare utilizat în cadrul operaţiunilor psihologice ale adversarilor sau cu scop defensiv. Suplimentar, sinergia dintre conflictul informaţional şi cel cibernetic amplifică efectele agresiunii psihologice, prin demonstrarea omniprezenţei agresorului – linia frontului este în mintea fiecăruri individ, atras fără voie înspre o realitate înfricoşătoare („S-ar putea să nu te intereseze războiulînsă războiul este interesat de tine” - Trotky). Imaginea conflictului devine heraldul sau, un avatar care poate fi manipulat, amplificat, exportat, etc utilizând infrastructura electronică a globalizării; imaginea prevalează asupra unei realităţi cu actori gri (ale caror fapte şi interese sunt dificil, dacă nu imposibil de explicat în media); conflictul din spaţiul imagologic permite fiecărui actor atât exprimarea mesajului partizan (propriei versiuni) cât şi retuşarea profilului moral în special în faţa propriei audienţe şi a celei globale.

În acelaşi timp, propaganda reprezintă şi un mediu de comunicare (distorsionat cognitiv şi afectiv, dar care poate fi decodat de toate părţile implicate), studiul acestuia reprezentând un demers util în cadrul înţelegerii intenţiilor şi dorinţelor părţii adverse. Acest aspect subliniază nevoia dezvoltării unor mijloace de analiză automate ale conţinutului online capabile să analizeze în timp real întreg spectrul de date emis de o ţintă (mass-media, media oficială, media socială), cu un accent aparte pe componenta afectivă a comunicării (affective computing). Subliniem importanţa identificării celor mai performanţi indicatori (online şi offline) care sa permită o evaluare amplă şi rapidă a stării emoţionale a populaţiei supuse unui stress informaţional concertat şi  prelungit. Identificarea elementelor de vulnerabilitate individuală şi societală în cazul războiului informaţional (profilul grupurilor de risc) şi a mecanismelor neuropsihologice responsabile de comportamente deviante şi nefaste induse (radicalizare, accentuarea tendinţelor sociopate, suicid, dependenţa de substanţe psihotrope) sau a celor de coping (care oferă rezistenţă) reprezintă un demers cu caracter preventiv şi defensiv. Considerăm că o atenţie suplimentară trebuie oferită studierii efectelor (tip, intensitate, durată) neuro-psihologice induse de agresiunea informaţională, precum şi posibilităţile de evoluţie către generaţii viitoare ale acestei forme de conflict (variante, capacităţi necesare, finalitate, spin-off-uri), rolul şi aplicabilitatea în cadrul NATO, identificarea metodelor de prevenire, contracarare, obţinere a superiorităţii în câmpul ciber-informaţional. Evenimentele recente au demonstrat că, deşi a fost privită ca o echivalentă minoră a unui conflict militar, agresiunea informaţională trebuie inclusă în cadrul strategiilor militare şi în politicile de securitate.

Un alt punct de interes este cel al imaginii actorilor din acest conflict şi al modului în care este afectată percepţia asupra evenimentelor şi în special asupra scenariilor prospective. Pentru români acestă criză a subliniat nevoia augmentării capacităţii naţionale de apărare dar şi implicaţiile practice ale aderării la structurile de securitate euro-atlantice. În mod particular, s-a întărit percepţia că Statele Unite reprezintă principalul garant de securitate al României, în special în perioadele de criză generate de Federaţia Rusă. De asemenea, a fost identificată o puternică necesitate de coordonare a agendelor de securitate dintre România şi Polonia (considerată drept principalul şi cel mai important aliat din ţările foste comuniste), ambele state găzduind pe teritoriul naţional componente ale scutului anti-rachetă. Timpii de reacţie mai îndelungaţi, menajarea aparent nejustificată a unor acţiuni ale Federaţiei Ruse, precum şi poziţiile nuanţate sau chiar ambivalente ale unor state UE (Germania, Franţa) în etapele iniţiale ale acestei crize au întărit scepticismul românilor faţă de garanţiile de securitate care pot fi oferite de Uniunea Europeană, în special ţărilor care au aderat în perioada post-bipolară. Acest scepticism a fost întărit de poziţiile adoptate de unele state europene în contextul intervenţiei militare a Rusiei în Siria şi mai ales, în criza refugiaţilor. În ciuda imprevizibilităţii şi lipsei de consens observată în perioada de criză majoră în instituţiile europene, România consideră spaţiul european ca reprezentând principalul motor al stabilităţii economice şi dezvoltării societale.

Criza ucraineană a reprezentat un veritabil „model-fantomă” al unui scenariu similar care ar fi implicat România, existând antecedente ale unor planuri similare, din fericire nedefinitivate. 

Imaginea mediatică a Ucrainei rămâne una complexă, multifateţată pentru români, fiind asociată cu sinuoasele evoluţii ale relaţiilor bilaterale. Acum un sfert de secol, graniţa Ucrainei reprezenta pentru România o sursă de îngrijorare, în calitatea sa de componentă a URSS şi potenţial spaţiu de lansare a unei agresiuni (similare?). Calitatea sa percepută de stat-satelit al Federaţiei Ruse în cadrul CSI şi o lungă serie de dosare dificile care au trebuit să fie gestionate după dobândirea independenţei Ucrainei au determinat ca reacţia emoţională în cadrul publicului românesc să fie estompată, existând mai degrabă o expectativă în vederea resetării relaţiilor bilaterale. Pentru audienţa autohtonă criza din Ucraina a fost percepută şi prin perspectiva scenariului alternativ în care URSS nu s-ar fi destrămat şi ar fi continuat să existe o graniţa comună, cel mai probabil în cadrul „lagărului socialist”. Criza ucraineană a reprezentat astfel un veritabil „model-fantomă” al unui scenariu similar care ar fi implicat România, existând antecedente ale unor planuri similare, din fericire nedefinitivate. Similitudinile „maidanului” kievean cu Revoluţia română au atins o altă notă afectivă negativă pentru români, atât prin pierderile de vieţi omeneşti cât şi prin faptul că a reprezentat începutul unui lung şi dificil drum de „tranziţie”, care a avut un puternic impact asupra calităţii vieţii şi organizării societăţii. Cu toate acestea, la capătul acestui complicat proces de tranziţie, România a reuşit să se integreze în structurile europene şi euro-atlantice şi se regăseşte astăzi în postura de a fi „vecinul european” pentru două state foste sovietice, Moldova şi Ucraina. Această percepţie, a faliei existente dintre estul reformat şi integrat fluxurilor globaliste şi cel aflat încă în siajul mirajului post-sovietic, este evidenţiată frecvent în mass-media şi reprezintă un motiv de reflecţie de ambele părţi ale graniţelor.  

Considerăm că în calitatea lor de state foste membre ale lagărului comunist, actualmente membre NATO şi UE şi ţări-gazdă ale elementelor scutului anti-rachetă, care continuă să identifice tentativele neo-imperialiste ruseşti ca reprezentând principala ameninţare militară la adresa securităţii naţionale, România şi Polonia au obligaţia de a participa la transformarea mediului de securitate european în sensul identificării celor mai bune politici destinate descurajării iniţiativelor de destabilizare de către Federaţia Rusă.

*Cristian Barna este profesor asociat la Masterul de Studii de Securitate al Facultăţii de Sociologie a Universităţii din Bucureşti

Cosmin Dugan este absolvent al masterului de Studii de Securitate şi expert al Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN)

Anexă

Surse mediatice româneşti: Agerpres, Adevarul, Cotidianul, Evenimentul Zilei, Gândul, Jurnalul naţional, România liberă.

După selectarea materialelor de interes, conceptele cheie au fost identificate cu ajutorul motoarelor de meta-cautare si clusterizare (Carrot2, Yippy, iBoogie - internet) şi programul KH Coder (în cazul unor materiale selectate). Identificarea conexiunilor dintre conceptele-cheie cognitive a fost facilitată de utilizarea programului Tropes. Analiza conexiunilor şi a intensităţii emoţionale existente în naraţiunile studiate a fost realizată atât prin utilizarea unor programe specializate (Sentiment analisys online, TexSIE) cât şi prin utilizarea unei metode empirice, care a presupus evaluarea pe baza cercului emoţiilor a lui Putchik pe o scală de la [(-5) la 5]. Astfel au putut să fie incluse în analiză şi materialele fotografice şi video care însoţeau naraţiunea, în special în cazurile în care reprezenta o componentă intrinsecă a mesajului propagandistic rusesc. Aceste operaţii ne-au permis elaborarea unei baze de date care au fost operaţionalizate sub forma unei hărţi cognitiv-afective utilizând programul Empathica[8]. Cartografierea cognitiv-afectivă este un instrument de cercetare calitativ utilizat pentru identificarea, vizualizarea şi analiza percepţiilor şi credinţelor (opiniilor). Hărţile cognitiv-afective (cognitive-affective map - CAM) sunt reprezentate în general sub forma unei diagrame sau reţea care pun în evidenţă „nu numai structura conceptuală a percepţiilor ci şi valoarea şi intensitatea lor afectivă, permiţând o apreciere a valorilor pozitive şi negative care sunt asociate unui scop sau concept[9].

Metodele utilizate în analiza noastră:

  • Analiza discursului – utilizată pentru discursurile oficiale
  • Analiza conţinutului – în cazul materialelor mediatice
  • Analiza hărţilor cognitiv-afective – atât individual, în special în cazul propagandei ruseşti cât şi comparativ (convergenţa sau divergenţa, ex. România, SUA, UE, Ucraina).


Fig. 1 - Legenda:

1. Ovale – utilizate pentru reprezentarea elementelor emoţionale pozitive.
2. Hexagone – reprezentări emoţionale negative. 
3. Rectangles – reprezentări emoţionale neutre sau ambivalente. 
4. Grosimea liniilor de contur (3 dimensiuni) – intensitatea relativă a valorilor pozitive sau negative. 
5. Linii neîntrerupte – elemente care se susţin reciproc (coerente emoţional) 
6. Linii întrerupte – elemente incompatibile (divergenţa emoţională).
7. Grosimea liniilor de legatură (3 dimensiuni) – intensitatea relaţiilor dintre conceptele conectate.
 

Fiecare nod al reţelei poate fi ulterior transformat într-o sub-reţea care să permită detalierea conceptului şi realizarea unei analize mai amănunţite şi individualizate. Principalele discursuri dominate, distinse pe baza analizei conceptelor utilizate, valenţelor afective, intensităţii afective şi publicului-ţintă sunt reprezentate sub forma unor reţele funcţionale dezvoltate în jurul unei idei centrale (coerenţa cognitivă) situat într-un mediu emoţional omogen (coerenţa emoţională).

Fig. 2 CAM reprezentând percepţia conflictului ucrainian în mass-media românească.

Aşa cum se poate observa din analiza CAM rezultată ca urmare a monitorizării mass-mediei din România în perioada august 2014 - septembrie 2015, percepţia conflictului se află sub semnul polarizării cognitive situat într-un mediu afectiv relativ echilibrat şi temperat. Cu toate că aproape toate opiniile identificate se împotrivesc modalităţii în care Federaţia Rusă a ales sa se implice în criza ucraineană, stilul general rămâne unul informativ, tehnic, logic şi nu regăsim o atitudine negativă presetată în raport cu subiectul. În general se preferă abordarea diverselor subiecte prin prisma argumentelor legale, militare sau a teoriilor de securitate, economice, sociologice etc, enunţate de surse cunoscute şi legitime. Cu toate ca această versiune nu poate fi considerată un „adevăr” absolut, reprezintă o versiune mult mai echilibrată, ponderată şi credibilă (în cheie autohtonă). Remarcăm, fără a specula, şi sincronizarea punctelor de vedere prezentate în mass-media românească cu cele prezentate în aceeaşi perioadă în media europeană şi americană.

O altă caracteristică o reprezintă utilizarea timpului prezent în majoritatea articolelor din media românească, altfel spus o încercare reuşită de separare a contextului actual de dosarul relaţiilor istorice dintre Rusia şi România, precum şi abţinerea de la o serie de speculaţii prospective unilaterale care ar aduce prejudicii de imagine Federaţiei Ruse. În încercarea de a reduce sursele de eroare (biasurile) care ar putea contribui la accentuarea polarizării cognitive în rândul audienţei autohtone sau ar putea servi ca precondiţionare afectivă negativă, atunci când au fost invocate aspecte de natură istorică, s-a preferat utilizarea unui stil general şi informativ în care au predominat elementele cognitive.


Fig. 3 Percepţii ale acţiunilor atribuite Federaţiei Ruse în conflictul din estul Ucrainei.


Fig. 4 Percepţii ale consecinţelor negative din Ucraina ca rezultat al agresiunii ruseşti.


Fig. 5 Reprezentări mediatice ale scenariilor negative posibile din criza ucrainiană ca rezultat direct sau indirect al agresiunii ruseşti.



Fig. 6 Nucleele confruntaţionale rezultate din validarea reciprocă a adversarilor în criza din estul Ucrainei.



Fig. 7 Portretizarea mediatică a aliaţilor României ca rezultat al implicării internaţionale în rezolvarea crizei ucrainiene.


Fig. 8 Percepţia mediatică a sancţiunilor şi limitărilor impuse Federaţiei Ruse de către SUA şi UE, care au avut un efect pozitiv asupra evoluţiei crizei ucrainiene.

Din mass-media românească am izolat cinci discursuri dominante:

  • o percepţie pozitivă puternică (aliaţi – NATO, Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Germania, Polonia, Turcia, Republica Moldova, Bulgaria, etc sau subiecte de interes – baza de la Deveselu)
  • o percepţie negativă asociată cu acţiunile atribuite direct sau indirect implicării Federaţiei Ruse în conflict (rebelii donbasieni, republica Donbas, planul NovoRossia, doborârea cursei aviatice MH-17 etc.)
  • o percepţie negativă dublată de empatie privind consecinţele nefaste ale conflictului asupra statului şi populaţiei ucrainiene (pierderea de vieţi omeneşti, criza umanitară, pierderea Crimeei, distrugerea sistemului sanitar şi a infrastructurii urbane, etc)
  • scenarii destabilizatoare ale evoluţiei crizei din Ucraina (conflict prelungit, criza economiă, instabilitate politică, riscul unui conflict regional, riscul de contaminare în regiune, crize ecologice sau neconvenţionale)
  • o percepţie pozitivă a măsurilor şi acţiunilor realizate de către Uniunea Europeana, NATO, Statele Unite ale Americii în contextul crizei ucrainiene.

[1] http://www.levada.ru/2015/02/09/mezhdunarodnye-otnosheniya/.
[2] http://www.inscop.ro/februarie-2015-atitudinea-romanilor-fata-de-alte-tari-evaluarea-conflictului-din-ucraina/
[3] http://www.ipp.md/public/files/Barometru/Brosura_BOP_04.2014_prima_parte_final-rg.pdf
[4] http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires-agenda_publica_24-26_martie-2014.pdf
[5] http://www.inscop.ro/mai-2015-securitate-nationala-riscuri-si-amenintari/.
[6] Pew Research Center, NATO Publics Blame Russia for Ukrainian Crisis, but Reluctant to Provide Military Aid, 10 june 2015, accesibil online la adresa http://www.pewglobal.org/files/2015/06/Pew-Research-Center-Russia-Ukraine-Report-FINAL-June-10-2015.pdf.
[7] Idem.
[8] http://cogsci.uwaterloo .ca/empathica.html)
[9]Manjana Milkoreit, What’s the Mind Got To Do With It? A Cognitive Approach to Global Climate Governance, pag. 5, Stockholm Environment Institute, Working Paper 2012-04 accesibil online la adresa http://www.sei-international.org/mediamanager/documents /Publications/Climate/SEI-WP-2012-04-Cognitive-Climate.pdf