„Să moară mama, îl huiduie pe Ceauşescu la TV!“, insistă el. Ne uitam tâmpiţi unul la altul, nevenindu-ne să credem ştirea slăbănogului. Oricum, ne-a stricat cheful de fotbal. Ştiam fiecare în parte că se întâmplă ceva la Timişoara. Parcă şi la Bucureşti.

De la fabrica unde lucra taică-meu fuseseră trimişi, cu două zile înainte, pe 20, sute de muncitori cu trenul la Timişoara, înarmaţi cu bâte să-i liniştească pe „huliganii“ care devastau oraşul. S-au întors fără să coboare din vagoane şi să ajungă în oraş. Poveştile, însă, circulau. Cică la gară, în loc de huligani, i-au aşteptat mai mulţi locuitori care le-au cerut să se întoarcă la casele lor: „Timişoara e liberă! Plecaţi acasă“. Oltenii noştri erau năuciţi: când au plecat din Slatina li s-a spus că vor fi întâmpinaţi de oameni din Miliţie şi din Armată, care le vor da indicaţii. Însă n-au văzut picior de miliţian în gară în Timişoara. Şi-au ascuns bâtele sub şube, au răsuflat uşuraţi şi s-au întors acasă. Nimeni n-avea chef să se bată cu „huliganii“. Gândul lor era la şorici. Pe drum, în tren, au urcat nişte „tovarăşi“ care le-au explicat că ar fi bine să-şi ţină gura, să nu povestească ce au văzut şi ce le-au spus „huliganii“. Oltenii şi ţinutul gurii…

Aveam aproape 17 ani, începeam să înţeleg ce se-ntâmplă  din jurul meu, dar nu puteam
să-mi închipui că trăiam exact acel lucru la care nici să visăm nu aveam curaj. S-a întâmplat, totuşi. De pe terenul de fotbal am fugit direct în centrul oraşului, la sediul Partidului, unde era agitaţie. Bucurie mare! „Ole, ole! Ceauşescu nu mai e!“ Era bine. Spărgeam geamurile de le Sediul Partidului, spărgeam geamurile de la Hotelul Partidului, spărgeam geamurile de la Restaurantul Partidului. Delir revoluţionar! „Hai bă, acasă la Bărbuleasca (sora cea mai mică a lui Nicolae Ceauşescu) să-i spargem geamurile!“, a tunat un îndemn revoluţionar. Ne-am dus. Când am ajuns, tristeţe: ne-o luaseră alţii înainte. Nu numai că spărseseră geamurile, dar luaseră cam tot: bani, bijuterii, aparate video, aparate foto, casete video, chiar şi televizoarele Cromatic. „E REVOLUŢIE!“, strigau cu braţele pline de carpete şi plăpumi.

Aveam emisie! Porcu’ era la garniţă, aşa că democraţia putea să vină.

Revoluţia de la Slatina era în plină desfăşurare, când spre seară, de la Bucureşti au apărut şi primele informaţii despre terorişti. Gata cu joaca, s-a trecut la organizare: FSN, gărzi mixte civili-armată etc. Eu m-am organizat rapid către casă, sigur fiind că voi lua o săpuneală de la ai mei pentru orele petrecute aiurea. N-a fost aşa, ne-am pupat, ne-am luat în braţe şi ne-am lipit ochii de televizor. Aveam emisie! Porcu’ era la garniţă, aşa că democraţia putea să vină. Mazilu, Iliescu, Dinescu, Caramitru, Petre Roman, Sergiu Nicolaescu, Brucan, Bârlădeanu, Nicu Ceauşescu... m-a luat somnul.

A doua zi, eram proaspăt pentru o nouă zi de Revoluţie. M-am dus la „Ion Minulescu“. Şcoala se deschisese şi era iar rost de activitate revoluţionară: să spărgeam tablourile cu Ceaşcă din clase. Am trecut tacticos la treabă cu alţi zeci de colegi: parterul – terminat, etajul unu – terminat, etajul doi – terminat, cancelaria – la fel.

Pe lângă distrugerea însemnelor comuniste, făceam şi organizare. Comitetul mixt profesori-elevi a stabilit un orar de gărzi care să păzească şcoala de eventualele atacuri teroriste. Tura mea era chiar în noaptea de 25 spre 26 decembrie.

„Hai pe el!“, a strigat un vecin mai vlăjgan. Şi am luat-o la fugă vreo şase-şapte inşi către terorist.

Cu programul stabilit, în seara pe 23 decembrie mă întorceam către casă de la liceu. Un drum „lung“ de 200 de metri. Liniştea serii a fost spartă de strigătul unei fete:„Uite teroristul!“. Mai mulţi oameni aflaţi pe lângă blocurile din jur s-au adunat imediat în preajma ei. „Unde e?“. „Acolo, are o armă în braţe!“, continuă isterizată copila, arătând cu degetul. Am privit cu toţii către locul indicat. La 30 de metri pe strada Arinului, din apropierea Pieţei Progresul, un individ se oprise şi se uita fix la noi, aşteptând reacţia noastră. Puţina lumină care exista pe stradă, de la un neon aflat la jumătatea distanţei, ne dezvăluia un individ cu tenul închis, îmbrăcat într-un pardesiu negru ţinând în braţe o valiză care avea o formă ciudată. „Hai pe el!“, a strigat un vecin mai vlăjgan. Şi am luat-o la fugă vreo şase-şapte inşi către terorist.

Vizibil speriat, individul a luat-o şi el la sănătoasa. După câteva sute de metri, teroristul a încercat să se ascundă într-o scară de bloc. A fost încolţit repede fără să aibă timp să-şi scoată arma. A urmat o ploaie de lovituri revoluţionare, acompaniate de ţipetele lui disperate: „Nu sunt terorist! Nu sunt terorist! Nu e armă, e vioara, e vioara...“. Loviturile au încetat brusc, iar după câteva zeci de secunde de perplexitate, unul dintre noi a exclamat cu năduf: „Lăsaţi-l, bă! E lăutar. Fire-al dracu’ de ţigan, ce ne mai speriaşi!“.