“Efectele asupra societăţii româneşti lăsate de cei 10 ani de regim Traian Băsescu sunt destul de asemănătoare cu cele lăsate de regimul nazist în Germania”, a spus Victor Ponta. Spusă de altcineva, o asemenea afirmaţie ar fi pur şi simplu o prostie. Spusă de un om politic de prim rang, e iresponsabilitate şi, într-o lume normală, are consecinţe serioase.

Bunăoară, în 2003, Silvio Berlusconi i-a spus lui Martin Schulz, în plină şedinţă a Parlamentului European: “cunosc un producător care face un film despre lagărele de concentrare naziste, am să vă propun pentru rolul de comandant, aţi fi perfect”. Germania a protestat oficial, ambasadorul Italiei la Berlin a fost convocat de urgenţă la biroul cancelarului german (şi nu la ministerul de Externe, cum se obişnuieşte), a fost o criză diplomatică în toată regula. Iar liderii Parlamentului European au anunţat că nu vor colabora cu Consiliul European pe perioada preşedinţiei Italiei dacă nu vor primi o scrisoare oficială de scuze din partea lui Berlusconi.

Victor Ponta a săvârşit un act mai grav: nu a fost un “simplu” atac la persoană, ca în cazul Berlusconi-Schulz, ci o caracterizare a întregii societăţi româneşti. Când a revenit cu o “explicaţie”, dând vina pe “propaganda împotriva sa” şi reducând totul la “declaraţii politice între mine şi Băsescu”, a dovedit că nu a înţeles, de fapt, nimic şi că nu e câtuşi de puţin conştient de gravitatea situaţiei. Lejeritatea cu care a dat vina pe “radicalizarea opiniilor” arată – şi nu e nimic nou în asta – că, din păcate, premierul României crede că orice se poate “face şi drege” din vorbe: cuvintele nu au greutate, a spune ceva nu presupune responsabilitate, căci oricând o poţi “întoarce”. Or, în cazul de faţă nu este vorba de vreuna dintre multele trăncăneli politice televizate, ci de o comparaţie cu nazismul. După 70 de ani, în Europa referirea la nazism se face cu prudenţă şi cu responsabilitate. Orice om – ca să nu mai vorbim de politicieni – se gândeşte bine înainte de aduce vorba despre această mare tragedie care încă marchează destinele oamenilor şi deschide răni grave.

Care sunt consecinţele? Câţiva politicieni au luat atitudine (dar dl Ponta va zice că asta “e propagandă”). Câteva organizaţii ale societăţii civile au protestat sau au sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (dar până să dea CNCD un răspuns va dura). Au luat atitudine şi ambasadorul britanic, şi fostul ambasador american (dar despre asta dl Ponta nu va zice nimic, se va face că plouă). Federaţia Comunităţilor Evreieşti a dat un comunicat ferm (iar dl Ponta a zis că “s-a lămurit” cu dl Aurel Vainer – deşi nu era nimic de lămurit, era nevoie doar de o retractare a afirmaţiei). S-a comentat prin ziare şi pe bloguri. Şi? Şi atât.

Rămâne cum am stabilit. Nu există, în România, o presiune destul de puternică a opiniei publice care să-l determine pe premier să-şi ceară, formal şi solemn, scuze. Nu există, de fapt, niciun fel de instrument solid prin care astfel de afirmaţii iresponsabile să fie prevenite sau sancţionate. Lumea românească s-a obişnuit cu trăncăneala în care orice e posibil: se poate spune orice enormitate despre oricine şi oricum, într-un relativism moral deşănţat. Nimic nu mai e perceput drept grav, aberant, ofensator. Nu. Poţi să ieşi “cu nazismul pe covertă”, ca într-un fel de plimbare, într-o veselă inconştienţă. După care o dregi şi dai vina pe ceilalţi, că doar “ce-o să se întâmple?”. Nimic.

PS: Mă întreb dacă n-ar fi cazul ca dl Martin Schulz, coleg de socialism european cu Victor Ponta, să-i trimită o scrisoare de solidaritate lui Traian Băsescu, ca unul care ştie pe pielea lui, de când cu Berlusconi, ce înseamnă să fii acuzat de “nazism”.

PPS: Chiar în orele când scriam acest articol (miercuri pe la prânz), Victor Ponta a plasat pe contul său de Facebook următorul mesaj (fără diacritice, "mândri că suntem români!"): „Romania este cea mai stabila si predictibila tara din regiune - din punct de vedere politic, economic, al obligatiilor noastre in cadrul NATO si al parteneriatului strategic cu SUA - si vreau sa ramana asa in continuare”. Păi cum, cu toate “efectele nazismului” pe cap, România reuşeşte totuşi să fie stabilă şi predictibilă? Hai că sîntem tari...