Criza din Parchete, tranşată prin negociere

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Tiberiu Niţu, pentru Parchetul
General, şi Codruţa Kövesi, pentru DNA, sunt opţiunile cu cele mai mari şanse
de realizare FOTO Adevărul
Tiberiu Niţu, pentru Parchetul General, şi Codruţa Kövesi, pentru DNA, sunt opţiunile cu cele mai mari şanse de realizare FOTO Adevărul

Lecţia cea mai importantă pe care politicienii trebuie să o înveţe în aceste zile, în care se tranşează numirile cruciale pentru şefia Parchetelor şi a DNA, este următoarea: nu poţi să le ai pe toate în acelaşi timp.

Pactul de coabitare dintre preşedinte şi premier, impus de Bruxelles, nu este deloc o simplă bucată de hârtie, ci instrumentul prin care politicienii români din ambele tabere sunt nevoiţi să înveţe cum se face politică atunci când câştigătorul nu are cum să ia totul, iar cel care pierde are şi el dreptul la şansa lui. Iar primul care a plătit preţul este chiar Traian Băsescu, urmează acum să-l plătească Victor Ponta.

Doar naivii mai pot crede că surprinzătoarea numire a lui Daniel Morar la Curtea Constituţională este o răsplată pe care acesta a primit-o de la Traian Băsescu. Dimpotrivă. Este chiar preţul pe care l-a plătit Traian Băsescu pentru a putea ajunge la o soluţie negociată cu Victor Ponta în chestiunea numirilor din Parchete. O dovedeşte însuşi Daniel Morar, care, încolţit de ziarişti, a apucat să spună despre numirea sa: „Nu ştiu dacă este ceea ce îmi doream, dar asta e...”.

Numirea Monei Pivniceru la Curtea Constituţională este cumva altă poveste, pentru că nu este deloc surprinzătoare. Se vorbea despre această numire încă din august 2012, când a fost desemnată ministru al Justiţiei, şi era văzută ca o recompensă pentru ceea ce urma să facă în calitate de ministru al Justiţiei. Dacă chiar aşa au stat lucrurile, se poate spune că Mona Pivniceru nu prea s-a achitat de sarcinile primite. Calificativul pe care l-a dat preşedintele Băsescu mandatului ei, cel de „catastrofal”, este probabil exagerat. Pesemne că putea face mult mai mult rău dacă era un simplu politician – bunăoară o Norica Nicolai sau un Tudor Chiuariu – şi e de presupus că a ţinut mai mult la standardul său de magistrat decât la afinităţile sale politice.

Eşecurile Monei Pivniceru

Trei lucruri pot fi decontate, la vedere, în mandatul său. Primul ar fi eşecul procedurii de numire a şefilor din Parchete. N-a avut curajul să-şi asume o numire care să întrunescă toate standardele, inclusiv pe cele ale Comisiei Europene, şi a recurs la o procedură aparent transparentă, dar care nu a convins pe nimeni. Un alt episod contestabil ar fi presupusa ei implicare în revocarea a doi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, prin intermediul asociaţiilor profesionale, dar aici lipsesc dovezile. Cel mai important eşec al său este însă acela că nu a reuşit să câştige încrederea Comisiei Europene că este dedicată total eforturilor de reformare a Justiţiei. S-a prefăcut că nu înţelege ce vrea de fapt Bruxelles-ul de la ea şi a cerut un noian de clarificări, câtă vreme soluţia era la latitudinea simţului comun.  A încercat să joace la două capete şi nu i-a ieşit. Dar ce vrea, de fapt, Comisia Europeană?

Un mit fals

E aici momentul să demolăm un mit care s-a născut în ultimele luni. Şi anume, acela că preşedintele Comisiei Europene şi alţi comisari relevanţi iau decizii şi transmit mesaje privind România ca urmare a faptului că aparţin aceleiaşi familii politice din care face parte şi preşedintele Băsescu, în speţă Partidul Popular European.

Istoria relaţiilor dintre România şi Comisia Europeană, cel puţin în ceea ce priveşte Justiţia, infirmă categoric această teorie, dar face şi ceva în plus. Dovedeşte că Bruxelles-ul nu ia în calcul, în evaluările sale privind Justiţia, doar aranjamentul instituţional pe care România îl pune în operă, ci examinează cu maximă atenţie şi cine sunt personajele care populează instituţiile. Şi mai mult: Comisia Europeană îşi schimbă standardele în funcţie de persoanele cu care are de-a face, astfel încât să fie atinse obiectivele pe termen lung. O fi drept, o fi nedrept, asta contează mai puţin, important e că lucrurile chiar aşa stau.

Ponta rupe pisica

Victor Ponta pare să fi înţeles că marile ţinte ale Bruxelles-ului nu sunt deloc mişcătoare, ci fixe şi aşezate pe termen lung: domnia legii, justiţie independentă, integritate, curmarea corupţiei. Schimbătoare sunt doar tacticile pentru atingerea ţintelor şi acestea depind de oamenii puşi să le atingă. Prin urmare, a eliberat-o din funcţie pe ezitanta Mona Pivniceru şi şi-a asumat rolul de ministru interimar al Justiţiei, dar şi riscul de a face direct, fără niciun fel de alte proceduri de selecţie, numirile din Parchete. A avut însă grijă să obţină acceptul celor de care depinde problema: preşedintele Băsescu şi Comisia Europeană.

Singurul risc la care s-a expus este acela de a stârni nemulţumire în studiourile Antenei 3, care devine tot mai mult un actor politic şi tot mai puţin unul mediatic. Intimidarea miniştrilor e demult practicată şi intens exersată, iar Victor Ponta simte deja pe pielea lui asta în aceste zile, deşi vineri seara, când a fost invitat în studio, a arătat că are genunchii tari.

Dar Antena 3 ar trebui să fie ultima sa problemă când vine vorba de Justiţie. Una mult mai gravă a fost exprimată de către judecătoarea Viorica Dinu, arestată recent pentru corupţie: „Băi, nu vezi că nu contează că a venit USL la putere? Pentru şpagă te leagă!“. Această frază, culeasă din nişte interceptări, are un mare merit: e sinceră. Şi Victor Ponta va avea mult de lucru până să scoată din mintea judecătorilor corupţi ideea că formaţiunea pe care o conduce îi protejează.

Cum îşi schimbă Comisia tacticile după parteneri

Când s-au încheiat negocierile de aderare ale României la Uniunea Europeană, în 2004, la Bucureşti era un guvern de stânga, condus de Adrian Năstase. Las Bruxelles, şeful Comisiei Europene era Romano Prodi, tot de stânga. Era anul în care s-au adoptat cele trei legi fundamentale ale Justiţiei, în urma cărora sistemul judiciar era integral scos de sub autoritatea ministrului Justiţiei şi trecut sub autoritatea unui CSM rezultat prin alegeri la instanţe şi parchete. Stânga europeană voia să ţină Justiţia din România departe de stânga românească.

Comisia voia de fapt să scoată total sistemul din grota în care îl ţinea un ministru precum Rodica Stănoiu. Alegerile pentru noul şi democratul CSM au avut loc în noiembrie 2004 şi, în atmosfera cumplită de atunci, au ajuns în acest organism personaje absolut sinistre – dacă nume precum Maria Huza sau Lidia Bărbulescu vă mai spun ceva. Comisia Europeană s-a îngrozit de rezultatul votului, iar dovada avea să vină curând.

Pentru Monica - da, pentru Mona - ba

La 1 noiembrie 2004, preşedinţia Comisiei Europene este preluată de către Jose Manuel Durao Barroso, conservator, de dreapta. O lună mai târziu, preşedinte al României ajunge Traian Băsescu, al cărui partid, PD, era membru al Internaţionalei Socialiste, şi al cărui aliat, PNL, era membru al grupului liberal, ALDE. Cu toate acestea, independenta Monica Macovei, numită ministru al Justiţiei, obţine fără probleme acceptul Comisiei Europene asupra unei modificări legislative, potrivit căreia numirile şefilor de Parchete să fie luate de la CSM şi să revină înapoi în sarcina ministrului Justiţiei. Rodica Stănoiu n-ar fi obţinut niciodată aşa ceva. A contat creditul de care Monica Macovei se bucura în cancelariile europene.

În anul care a urmat, Monica Macovei a purces la nominalizări absolut netransparente ale şefilor de Parchete. I-a numit pe Codruţa Kövesi la Parchetul General şi pe Daniel Morar la DNA, fără să stârnească niciun fel de revolte ale Comisiei Europene. Iar cei doi au confirmat constant încrederea ce le-a fost acordată, în ceea ce priveşte standardele de profesionalism şi independenţă pe care le-au implementat. Stau mărturie rapoartele Comisiei Europene întocmite de atunci şi până acum. Documente care, deşi  retorica de pe Dâmboviţa le contestă în ultima vreme, sunt singurele luate în seamă de către oamenii politici şi cei de afaceri atunci când vor să aibă de-a face cu România.

Şapte ani mai târziu, Monei Pivniceru îi este refuzat dreptul pe care aceeaşi Comisie Europeană îl acordase fără rezerve Monicăi Macovei şi i se cer proceduri de selecţie transparente a şefilor de Parchete. Încrederea nu a mai existat, iar Mona Pivniceru nu a fost capabilă s-o câştige. Şi-a sfârşit mandatul deplângând ţintele mişcătoare pe care Comisia Europeană le pune în faţa României.

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite