Coronavirusul. Lecţii pentru decidenţi în vremuri de criză

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto Shutterstock
Foto Shutterstock

Nu. Nu sunt doctor. Despre coronavirus ştiu cam cât am citit pe documentările serioase de presă. Apropo, cele mai bune mi se par prezentarea ministrului sănătăţii din Singapore şi ieşirea de joi a premierului britanic flancat de Chris Whitty, Chief medical officer, şi mai ales de Sir Patrick Vallance, Consilierul ştiinţific şef al Guvernului britanic.

De altfel, cele mai bune comunicări, dublate de unele dintre evaluările cele mai corecte - chiar dacă mai puţin optimiste şi edulcorate – mi se par cele relevante.

Zona în care mă pricep este, însă, decizia în criză, o disciplină pe care am adus-o în România pe filieră SUA-Olanda-Suedia şi pe care o predau de peste 20 de ani la SNSPA. Multiplele studii în domeniu, la nivel international, Centrul de Prevenire a Conflictelor şi Early Warning pe care l-am înfiinţat şi care funcţionează de 18 ani pe acest domeniu şi, nu în ultimul rând, cele 40 de luni petrecute la Cotroceni în calitate de consilier pentru Afaceri Strategice, Securitate şi Politică Externă, având ca sarcină gestionarea conflictelor şi crizelor îmi dă, cred eu, legitimitatea să mă pronunţ pe deplin pe această componentă.

Pentru a-şi face treaba, un specialist în decizia în criză trebuie să înţeleagă de la cei specializaţi în domeniul crizei datele de bază. Elementele propria tipului de criză. Personal, ieşirea doamnei Merkel – 70% din germani ar putea fi infectaţi cu Covid -19 – şi cea britanică – 80% din britanici vor lua virusul iar peste 500.000 vor muri – mi se par nepotrivite pentru popoarele latine, dar probabil mai aşteptate şi acceptabile popoarelor anglo-saxone, prin cinism şi pragmatism extrem.

Ce am înţeles este că pandemiile – cea prezentă şi cele istorice – nu pot fi oprite. Ele cuprind în proporţii majore populaţia globului şi o îmbolnăvesc prin interferenţa între germenele ce o provoacă şi om. La primul impact, nu există formule de reacţie potrivite şi eficiente, iar până învaţă şi produce anticorpii necesare, organismul uman trece prin etapa în care, statistic, un număr de oameni mor, din grupa de risc, iar un alt procent important face forme grave ale bolii. Tot ce se poate face este amânarea curbei şi încetinirea multiplicării bolii pentru a permite ca vârful să fie mai jos, organismul uman să se adapteze la boală, şi mai ales pentru a permite sistemului sanitar să reacţioneze, adică să poată face faţă cazurilor grave şi critice care reclamă respiraţie asistată şi tratamente extreme.

Zona de intervenţie este, în primul rând, una de comunicare credibilă şi de alocare de resurse pentru sitemul medical şi sanitar. O asemenea epidemie testează capacitatea preexistentă a urgenţelor şi terapiei intensive, pe lângă zona epidemiologică şi organizarea întregului sistem sanitar. Aici calitatea şi numărul medicilor, dedicaţia lor şi răspunsul generos la efortul ce vine contează enorm. Sora mea este în Italia, la Milano, şi cunosc în detaliu modul în care funcţionează lucrurile în cea mai bine pregătită regiune a Italiei, care a luat principala lovitură în lupta cu coronavirusul. Dacă lovea la început în Sud, impactul ar fi fost şi mai mare.

Ca orice popor latin, noi, românii, izbucnim repede, ardem năduful în crize extreme, ne stingem la fel de repede, nu mai credem în ameninţarea reală sau obosim repede să menţinem măsurile de precauţie – asta e o problem general a unei crize lungi, oboseala publicului şi obişnuinţa cu criza. Avem şi a doua formula de reacţie, cădem, mioritic, în defeatism, abandon sau apatie în faţa crizei, invocând - Dumnezeu cu mila. Ne conformăm foarte puţin regulilor, nu avem încredere în autorităţi, tindem să fentăm restricţiile care nu ne convin. Peste toate, în prima fază de conştientizare a ameninţării, vine PANICA!

Panica e forma de manifestare socială, comunitară, a fricii colective în faţa unei ameninţări iminente. Se amplifică prin comunicare şi constructe informaţionale produse ale relaţiilor sociale - bârfa, zvonuri, fake news - dar şi prin informaţie corectă, dar canalizată rituos şi prezentată inflamat, preocupat – încruntat, spectaculos, emoţional. Panica este o criză în sine ce poate dubla şi amplifica o criză de orice fel, împiedicând reacţia corectă şi eficientă, diminuând efectele intervenţiei şi amplificând efectele crizei. De asemenea, antrenează şi amplifică şi criza economică ce dublează, de obicei, o criză de orice fel.

Criza este o ameninţare şi o oportunitate. E un lucru teoretic cunoscut. Dar nu trebuie uitat că partea de ameninţare e cea preponderentă. Mai mult, la nivel politic, asocierea cu o criză majoră aduce probleme mari de imagine, nu poate să iasă bine, în cele mai multe cazuri, pentru că mor oameni, indiferent de cât de bună e reacţia. Şi e greu de comunicat publicului, mai ales rudelor celor decedaţi sau care au suferit, că intervenţia ta a scutit şi mai multe victime. E cinic şi pierzi electoral masiv.

Principalele preocupări în criză sunt cele de a menţine încrederea publicului în autoritate şi canalizarea susţinerii solidare pentru a trece împreună prin criză (chapeau aici lui Boris Johnson!). De aceea purtătorii de mesaj în criză NU SUNT POLITICIENII! Ei trebuie să fie prezenţi, în mod dozat, să însoţească şi să legitimeze experţii, să anunţe măsurile ce le revin, dar nu să se amestece în criza propriu zisă, unde comunicarea credibilă e făcută de experţii în materie. Apoi e bine ca politicienii să lase prim planul scenei experţilor în criză şi să păstreze distanţa de discreţie atunci când sunt lângă specialişti. Ei sunt în centrul comunicării, prin legitimitatea şi recunoaşterea naţională şi internaţională, nu politicienii. Şi chiar experţii trebuie să nu fie supra-expuşi şi să nu piardă priza publică prin supra-uz.

Principalele teme la care trebuie să se implice politicienii şi şefii administraţiilor locale – care devin la fel de importanţi prin modul de administrare şi de gestionare a crizei (cu o notă negative dacă sunt în campanie electorală, moment în care cetăţenii vor fi mai reticenţi, neştiind ce e real şi ce e electoral din activităţile şi ieşirile acestora) – sunt:

  • gestiunea crizei în sine prin existenţa celor necesare şi grija faţă de personalul implicat în soluţionarea crizei – nicidecum cheltuieli complementare şi acţiuni parazit, cu iz de imagine;
  • evitarea panicii prin asigurări şi prezentarea explicită a datelor ce evită această panică: depozitele de necesar pline, comenzi făcute şi ajunse, şiruri de camioane cu livrabile şi furnituri necesare, apoi organizarea din spitale, nivelul de securizare, medicii şi pregătirea lor (plus odihnirea lor pe rând), protecţia lor etc.
  • funcţionarea serviciilor fundamentale ale comunităţilor, a aprovizionării cu produse farmaceutice de bază, cu soluţii de igienizare şi medicamente, dar şi a magazinelor, cu aprovizionarea cu alimente şi apă îmbuteliată. Nu trebuie uitat nici serviciile de sănătate de bază, pentru că oamenii au bolile obişnuite şi dincolo de coronavirus, şi se moare mai mult de atac de cord, AVC şi cancer.
  • Măsurile luate trebuie să fie fezabile pentru cei implicaţi: dacă sunt autoizolaţi 14 zile şi cer acest lucru, au oamenii cum funcţiona? Dacă copii sunt acasă (pentru că şcolile sunt închise) au cu cine sta? Dacă întră în carantină în grup, nu cumva e o modalitate de autoinfectare, dacă am un caz, pentru toţi cei prezenţ i(vezi cazul vasului american blocat cu toţi pasagerii la bord, în Japonia, fără drept de evacuare)? Situaţia comunităţilor închise – azile de bătrâni, internate, închisori – şi modul de compensare.
  • Lumea trebuie să funcţioneze şi în timpul coronavirusului. Oamenii trebuie să aibă şi componente ale normalităţi – cu precădere mersul la muncă. Oamenii sunt dependenţi de venturi. Cei cu venituri mici şi mai ales zilierii sau cei cu plata la negru sunt cei mai expuşi dacă se închid locurile de muncă. Şi aici se pot naşte cele mai grave fenomene secundare. Cazul închiderii Bucureştiului – discutat de oameni iresponsabili – sau a închiderii şantierelor de construcţii este unul suicidal pentru decident, dacă nu e însoşit de măsurile complementare necesare acestor categorii, care nu au rezerve şi resurse pentru a supravieţui traversării crizei.
  • Moralul publicului e la fel de important ca şi evitarea panicii. Aici măsurile sunt mai puţin evidente, dar închiderea competiţiilor sportive de prim plan pe motiv că nu sunt spectatori şi sunt pierderi ale cluburilor – fiind şi o competiţie privată - nu e neapărat de bun augur (NBA, campionatul Italian de fotbal etc). Trebuie compensate buletinele de ştiri negative şi dezbaterile echilibrate şi informative şi cu zona de entertainment şi elemente positive, altfel pierdem o populaţie deja stresată de criza pe care o traversează.
  • măsuri la nivel economic sunt necesare pentru a compensa pierderile majore generate de criză şi susţinerea companiilor private în acest efort.

Dar în primul rând, politicienii şi administraţia trebuie SĂ FACĂ mai mult decât SĂ VORBEASCĂ şi mai ales să nu dădăcească excesiv naţiunea, ci să lase experţii să ofere sfaturile. Iar în această perioadă, măsurile politicianiste sunt sancţionate de public. Deci fără jocuri politice, fără lupte de culise şi tendinţe de a profita, în orice sens, de situaţia de criză. Altfel, se pierde major credibilitatea şi legitimitatea oricărui decident politic, care devine inutilizabil.

Şi încă ceva: criza este 20% aspectul legat direct de coronavirus, de măsuri şi acţiuni, şi 80% e imaginea, amplificatorii, percepţia publică, panica. Dozajul măsurilor şi momentul potrivit al luării acestor măsuri devin cruciale. A lua prea repede măsuri prea drastice înseamnă a induce şi amplifica stresul şi panica. A lua prea târziu, înseamnă a pierde din mâini controlul crizei. Măsuri prea îndelungate duc la oboseala populaţiei, la superficialitatea respectării măsurilor şi la tendinţe de a le încălca.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite