Ferestrele de la clădirile publice nu au perdele, încât poţi vedea tot ce se află înăuntru, mobilă şi oameni. Un balcanic poate avea chiar un sentiment de „goliciune”, dar este constrâns să-şi zică sieşi: „Asta da, transparenţă!”. Din cultura generală, mai ştim că aceste ţări au luat-o pe drumul social-democraţiei, evitând calea comunistă, care şi-a făcut mendrele istorice, inclusiv pe la noi. Cu cele două informaţii, oricât de vagi ar fi ele, rămâi surprins să afli că în Norvegia s-a petrecut un fenomen care străbate paralelele şi meridianele Lumii. Mă bazez aici numai pe o parte din informaţiile apărute în mass-media română. Familiei Bodnariu (tatăl, român, mama, norvegiancă), din Norvegia, i-au fost luaţi-preluaţi cinci copii, de către instituţia norvegiană Barnevernet (Protecţia Copilului).   

Ca şi în alte situaţii, avem şi aici tot felul de informaţii, dar ne lipseşte informaţia esenţială. Adică, nu ştim: care sunt motivele reale pentru care copiii au fost preluaţi, că doar nu au fost nici furaţi şi nici sechestraţi (!?). Informaţiile care au intrat în circuit au o singură sursă, adică vocea familiei, care este şi a co-religionarilor acelei familii, fiind vorba aici de neoprotestanţi penticostali. Înainte de acest eveniment din viaţa familiei Bodnariu, au mai fost preluaţi şi alţi copii români din Norvegia, de către aceeaşi instituţie, dar nu s-a creat niciun fel de vâlvă în jurul acelor situaţii. Sintetizând, am putea spune că este vorba, în cazul în speţă, de un Proces, dar unul care nu se petrece în tribunal, ci devine un proces public, care capătă şi un caracter politic, respectiv geopolitic.

Avocatul este un Avocat colectiv şi el se compune din familia Bodnariu, co-religionarii lor, solidari între ei dincolo de natura problemelor cu care se confruntă în viaţă, după care mai vine şi „restul lumii”, nemulţumită din cu totul alte motive decât cele aflate în cauză.. La acest Avocat colectiv participă şi un avocat individual, un profesionist. Avocatul Marius Reikeras ne informează că până şi în Washington au fost organizate recent diverse proteste împotriva acestui abuz al instituţiei norvegiene Barnevernet. Numai că acest avocat este intrat în conflict cu propria lui ţară, unde nu mai are dreptul de a profesa avocatura, încât opinia lui pleacă din aceeaşi unică sursă care este vocea familiei şi a co-religionarilor. Pornită din Oslo (numit anterior Christiania) unda de şoc informaţională ajunge, desigur, şi la Bucureşti. Sunt alertate succesiv Ambasada norvegiană din România, Ambasada română din Norvegia, MAE, prim-ministrul Dacian Cioloş, Parlamentul român, ca „voce a poporului”. O voce individuală chiar mai „inspirată” consideră că însuşi preşedintele Klaus Iohannis ar trebui să intervină „personal” în această situaţie „scandaloasă”, invocându-se aici, ca argument, - care este un pseudo-argument -, faptul că dânsul nu are copii. Argumentele Avocatului colectiv merg în general pe o astfel de logică analogică, pentru a nu-i spune o „logică ilogică”. Oricum, avem aici o singură Voce, care devine aproape asurzitoare, prin intensitatea şi extensia ei. În această situaţie, mass-media românească rămâne împărţită între pro şi contra. Ea este interesată fundamental de fenomenul senzaţional, adică de ceea ce este ieşit din comun, aprecierea caracterului pozitiv sau negativ al acestuia fiind inspirată de tot felul de alte interese, fără legătură cu evenimentul în cauză.

Nimic, sau mai nimic relevant din partea celei de a doua Voci, a părţii adverse, adică a Procurorului colectiv, care este instituţia norvegiană cu pricina. Personal, înclin să cred că este vorba de o deontologie foarte exigentă a instituţiei Barnevernet. O Lege deja existentă şi care a fost perfecţionată pe parcursul mai multor ani, nu mai face obiectul a tot felul de dispute publice, generate de tot felul de interese. Asta se poate petrece la noi, la români, unde ultima formă a unei Legi, chiar a unui „Cod Juridic”, va fi dată cândva, cine ştie când, iar până atunci Legea urmează să fie continuu „îmbogăţită” cu aspecte şi nuanţe noi, dat fiind coeficientul foarte înalt de inteligenţă şi de creativitate a „aleşilor” din Parlamentul României. Chiar dacă nu sunt urmaşi ai Romei, ci sunt urmaşi ai vikingilor, norvegienii, prin instituţia „Protecţia Copilului” se ţin de imperativul „Fiat lex, pereat mundi”. Despre Barnevernet, deşi este o instituţie publică, sau poate tocmai de aceea, am putea spune că „Tace şi face”, fără să vină cu tot felul de „lămuriri” şi justificări, care mai degrabă ar acuza decât ar scuza, aşa cum se petrec lucrurile pe la noi, în destule situaţii. Dar, ne-am putea întreba –acum şi aici - unde este transparenţa nordicilor, invocată mai sus!?

Din diverse surse aflăm de existenţa unui principiu fundamental al instituţiei Barneverent, care este principiul confidenţialităţii. Potrivit acestuia, se interzice publicarea oricărei informaţii privind situaţia familiei şi a copiilor, atât în perioada de verificare a situaţiei lor, cât şi după ce copiii au fost preluaţi în custodia instituţiei. Părinţii pot reveni anual cu o cerere de reprimire a copiilor, după cum pot deschide un proces juridic. Dacă sunt săraci, avocatul părinţilor este plătit de statul norvegian. Numai că familia Bodnariu, pe lângă aceste proceduri legale – pe care nu ştiu exact cât şi cum le-a folosit - a mai recurs şi la procedeul balcanic al scandalului public. L-am numit metaforic „Proces public”, în care ea, familia, este doar nucleul Avocatului colectiv. În jurul ei se organizează co-religionarii, apoi intră în joc şi „restul lumii”, după cum îl numeam, împreună ajungând chiar şi la „mişcări ale străzii”, cea mai recentă fiind organizată la Cluj-Napoca.

În tot acest timp, în care Procurorul impersonal păstrează tăcerea, Avocatul atacă mult dincolo de situaţia concretă a familiei cu pricina. Aflăm, astfel, că Norvegia este o ţară cu un deficit demografic recunoscut (sunt cam „reci” aceşti nordici!), şi că sechestrarea copiilor unor familii mai productive, venite „Din alte ţări, de soare pline” ar putea să corecteze acest deficit. O voce şi mai inspirată (probabil că de către Duhul Sfânt) ne vorbeşte despre „familiile surogat”, adică acele familii care adoptă copiii ajunşi la Barneverent, potrivit unor reglementări deja verificate anterior. Aceste familii primesc un ajutor financiar din partea statului, dar acest ajutor este bănuit, chiar acuzat, ca fiind o sursă de îmbogăţire. Încât, întreaga mişcare cu sechestrarea şi adopţia copiilor ar avea ca temei, dacă nu factorul demografic, atunci factorul economico-financiar, nefiind exclusă nici coabitarea celor doi factori, ca în sânul unei „familii” dubioase; „familie” care nu stă sub protecţia Duhului Sfânt. De altfel, nu este exclus ca la acest Proces colectiv să participe şi diferenţele – ajunse diferende - dintre Duhul Sfânt şi Sfântul Spirit, diferenţe şi diferende care par să fie prezente nu atât în Ceruri, cât mai ales pe Pământ.

P.S. În romanul lui Dostoievski, „Fraţii Karamazov”, Iisus a venit pe Pământ a doua oară, iar într-un alt roman, al lui Kazantzakis, s-a întors chiar a treia oară. Dacă ar fi să se mai întoarcă încă o dată, azi, în Norvegia, Iisus le-ar putea spune, în egală măsură, atât familiei Bodnariu, cât şi instituţiei Barnevernet, „Lăsaţi copiii să vină la mine!”. Numai că, dacă ieşim din sfera imaginarului romanesc, chiar potrivit „Sfintei Scripturi”, nu ştim când anume va reveni Iisus a doua oară pe Pământ. Iar până atunci, situaţia copiilor din Norvegia trebuie soluţionată potrivit legilor pământeşti din ţara lor, din noua lor ţară, adică din Norvegia, a cărei capitală este la Oslo, nu într-un alt oraş de pe meridianele sau paralelele Pământului.