Condamnarea torţionarului comunist Vişinescu: un pas mic pentru Justiţie, un pas şi mai mic pentru România postdecembristă. Remember - Raportul „Tismăneanu“
0
Nu mă bucură condamnarea tovarăşului Vişinescu, pentru simplul motiv că nu este de prea mare folos: nici pentru Justiţie, că nu ne dovedeşte prin asta că începe, cu adevărat, ofensiva penală anticomunistă, nici pentru societatea românească, pentru că nu scăpăm de fantomele comuniste care încă bântuie şi nici pentru torţionar, deşi merită pe deplin puşcăria, pentru că nu cred că se va căi acolo.
Condamnarea lui Vişinescu vine prea târziu şi deopotrivă, prea devreme.
Prea târziu, pentru că Vişinescu are o vârstă înaintată, a trăit zeci de ani în tihnă, cu o pensie plătită de statul român în cuantumul crimelor pe care le-a comis, s-a bucurat de o viaţă pe care el a refuzat-o celor pe care i-a schingiuit şi asasinat în puşcăria comunistă pe care a condus-o.
Prea târziu, pentru că această condamnare nu are asupra cui să fie multiplicată, ca precedent juridic. Probabil că cei mai mulţi torţionari comunişti ai României din anii 50-60 ai secolului trecut, sunt la acest moment oale şi ulcele. Dacă au supravieţuit câţiva, condamnarea lor în instanţă, dacă cumva se va face, ar fi identic de firavă, ca efecte.
Prea devreme, pentru că România nu are o lege anticomunistă care să completeze condamnarea oficială a comunismului făcută de Parlamentul României, prin Raportul Tismăneanu, o condamnare fără efecte penale sau mai bine zis, cu un singur efect penal - trimiterea în puşcărie a torţionarului comunist Vişinescu.
Prea devreme, pentru că România este încă infestată, în zona elitelor intelectuale, politice, religioase, economice de prezenţa fie a unor indivizi care s-au format în cadrul şi/sau în colaborare cu eşaloanele 2 şi 3 ale UTC, PCR şi Securităţii, fie a urmaşilor promovaţi în sistem de aceştia. O condamnare reală a comunismului - adică, o condamnare penală, dar şi civică, prin îndepărtarea din zona elitelor a tuturor celor compromişi de relaţiile directe, indirecte cu comunismul - este imposibilă, deocamdată, pentru că aceşti indivizi se vor opune mereu.
Comunismul în România - şi oriunde s-a manifestat - înseamnă nu numai comiterea unor asasinate, ci şi implementarea unui sistem diabolic de reeducare, de pervertire, de dezumanizare a unui întreg popor. Comunismul în România înseamnă mai mult decât sistemul de închisori şi lagăre de exterminare.
Acest sistem de eliminare fizică a opozanţilor anti-comunişti, împreună cu sistemul de teroare şi supraveghere al Securităţii, reprezintă scheletul sistemului comunist, însă "carnea" lui este dată de aparatul politic, de propagandă, de ideologizare a societăţii, de transformare economică, iar "creierul" a fost format de armata disciplinată, cinică şi pe alocuri, fanatică a teoreticienilor marxisto-stalinisto-ceauşişti, a nomenclaturii de partid a UTM/PMR/UTC/PCR, a activiştilor de partid, de la cel mai mic, dintr-o secţie de uzină sau CAP, până la cel mai mare, de la Judeţeana de Partid sau de la secţiile Partidului de pe lângă conducerea centrală de partid şi de stat a dictaturii comuniste.
În anii în care Vişinescu asasina elita intelectualităţii interbelice anticomuniste româneşti, la ordinul Partidului, alţi indivizi, identic de periculoşi şi de vinovaţi, ba chiar mai vinovaţi, se ocupau de distrugerea sufletului Naţiunii Române, printr-un efort nemaintâlnit în istoria noastră de "inginerie socială", pentru tranformarea rapidă a ceea ce fusese societatea românească a democraţiei interbelice incipiente, într-o societate uniformizată, comunizată, stalinizată a Republicii Populare şi mai târziu, Socialiste România.
Efortul comuniştilor de stalinizare şi comunizare a României anilor 50 ai secolului trecut s-a concentrat, înainte de toate, asupra educaţiei, prin măsurile concrete de introducere a „Socialismului ştiinţific” în universităţi şi de ideologizare, în ansamblu, a învăţământului românesc.
Dacă Vişinescu a fost un asasin într-o închisoare de exterminare, responsabilii cu învăţământul din nomenclatura centrală de Partid, ideologii, activiştii de Partid şi "profesorii" de "socialism ştiinţific" au fost asasinii din şcoli şi universităţi. Nişte asasini care nu au ucis trupurile elevilor şi studenţilor, ci poate mai grav, au ucis sufletele şi mintea acestora.
Probabil că cel mai la îndemână document pentru a prezenta crima comisă asupra sufletului românesc, prin ideologizarea şi stalinizarea sistemului de învăţământ la începuturile comunismului în România, rămâne Raportul „Tismăneanu” – elaborat de COMISIA PREZIDENŢIALĂ PENTRU ANALIZA DICTATURII COMUNISTE DIN ROMÂNIA. Vom folosi fragmente din acest raport, adoptat de Parlamentul României ca document de condamnare publică şi oficială a dictaturii comuniste, în încercarea de a demonstra gravitatea faptelor comise de politrucii care au contribuit la asasinarea libertăţii de gândire în şcoala românească siluită de dictatura comunistă.
Mai fac precizarea că, atunci când discutăm despre comunism, nu ne este îngăduit să rămânem strict în spaţiul academic, al discuţiilor aşa-zis de principii, făcând abstracţie de relaţiile concrete pe care eventual, unele personaje ale vieţii publice româneşti le-au avut direct, prin implicare personală sau indirect, prin statutul familiei, cu regimul comunist, în înţelesul că au slujit regimul dictaturii comuniste, ideologia lui şi politicile criminale pe care le-a implementat, vreme de aproape o jumătate de secol, asupra Naţiunii Române. Prin urmare, să purcedem la o scurtă rememorare a ceea ce se spune despre „socialismul ştiinţific”, ca disciplină predată în universităţile româneşti din comunism, precum şi despre ideologizarea învăţământului românesc de către comunişti.
1. Ideologizarea învăţământului românesc şi rolul criminal al predării „socialismului ştiinţific”
După înlăturarea MS Regele Mihai I de pe tronul ţării şi proclamarea Republicii Populare Române, guvernul comunis a lansat o amplă aşa-zisă reformă a învăţământului în România. În Raportul „Tismăneanu” se spune că „scopul mai profund al reformei învăţământului din 1948 a fost crearea unei noi fizionomii spirituale. În viziunea comunistă, şcoala avea un rol esenţial în formarea omului nou: adolescentul trebuia să fie transformat astfel încât să ajungă, ca şi omul sovietic, „cel mai înaintat om al epocii contemporane” – formulă, evident, demagogică.” (Raportul Tismăneanu, pag. 476)
Altfel spus, conceptul de om creştin, naţional şi deopotrivă european – promovat de intelectualitatea şi de mediul universitar şi academic din România interbelică – trebuia grabnic şters din memoria poporului. Această „reeducare” în masă a fost făcută în primul rînd, prin arestarea şi asasinarea membrilor elitei intelectualităţii româneşti interbelice (cu ajutorul Justiţiei politizate şi bolşevizate, prin intermediul –pentru unii, încă legale şi respectabile – Tribunale ale Poporului şi Tribunale populare), adică prin scoaterea din spaţiul public şi distrugerea fizică a vechilor repere morale.
„Reeducarea” a fost major afirmată prin promovarea – prin minciună, prin constrâgere, prin manipulare şi teroare – unui nou concept de om, anume „omul sovietic” (în perioada stalinistă a anilor 50), devenit mai apoi, „omul multilateral dezvoltat” (în perioada naţionalist-comunismului promovat de Nicolae Ceauşescu).
Reforma comunistă a învăţământului românesc avea însă şi un scop imediat, pragmatic şi identic de nociv, anume „cultivarea de zi cu zi a unei atitudini comuniste faţă de muncă, faţă de proprietatea socială, socialistă”. (Raportul Tismăneanu, pag. 476) Se declanşa astfel un experiment de inginerie socială de o dimensiune necunoscută până atunci în România şi cu efecte atât de nocive şi criminale încât ele sunt prezente în societatea românească până şi astăzi, la peste un sfert de secol de la căderea comunismului.
Omul cel nou „sovietic”, „multilateral dezvoltat” nu putea să devină însă realitate decât prin măsuri concrete, imediate şi brutale. „O dată preluat modelul sovietic, predarea obiectivă a materiilor trebuia să fie înlocuită cu propaganda stalinistă şi cu îndoctrinarea. Se renunţa astfel la moştenirea pedagogică „burgheză”, înfierată în dese rânduri de înalţii funcţionari comunişti ai Ministerului Învăţământului Public. Un zelos director general din acelaşi minister dădea următorul verdict în legătură cu şcolile: „Legea pentru reforma învăţământului este o lege revoluţionară, întrucât scoate din mâna burgheziei exploatatoare aceste mijloace de cultură şi de cadre” (Raportul Tismăneanu, pag.476)
România a fost supusă la o adevărată revoluţie culturală, după modelul sovietic, revoluţie care va dobândi, în vremea lui Ceauşescu, conţinuturi asiatice de inspiraţie chineză şi nord-coreeană. O revoluţie culturală implementată de o mare armată de activişti politici, de comisari sovietici (în perioada anilor 50) şi de profesori aşa-zis universitari care predau studenţilor disciplina „socialismului ştiinţific”.
Raportul „Tismăneanu” subliniază fără echivoc „rolul decisiv în ideologizarea educaţiei pe care l-a avut mai ales introducerea în tot învăţământul superior a Marxism-Leninismului şi a Materialismului dialectic şi istoric, cu motivaţia că, fiind o concepţie despre lume, „are o uriaşă însemnătate pentru toate celelalte ştiinţe, care nu pot da tabloul lumii în ansamblu”.” (Raportul Tismăneanu, pag. 476)
Şcoala românească de filosofie, gândirea creştină a unor mari teologi interbelici, de fapt, mai toată contribuţia intelectualităţii româneşti interbelice la patrimoniul universal a fost scoasă în afara legii şi/sau a spaţiului academic, considerată ca fiind, după caz, „burgheză”, „reacţionară” sau „legionară”. În Raportul Tismăneanu se arată că „filosofia românească a fost poate cea mai afectată, căci, în concepţia conducerii PMR, materialismul dialectic trebuia să pună capăt o dată pentru totdeauna vechii filosofii, care „pretindea” că are rolul de „ştiinţă a ştiinţelor”. (Raportul Tismăneanu, pag.476)
Efectele imediate ale politizării învăţământului românesc au avut şi o componentă socială. Spre deosebire de România postdecembristă – în care membri eşaloanelor 2 şi 3 ale PCR şi Securităţii, dar şi rubedeniile acestora, au păstrat controlul asupra societăţii şi statului, Punctul 8 al Declaraţiei de la Timişoara (eliminarea lor din viaţa publică) fiind imposibil de aplicat datorită opoziţiei foştilor nomenclaturişti comunişti – în România începutului de comunism, alături de exterminarea reprezentanţilor de marcă ai elitelor intelectuale, economice şi politice interbelice s-a trecut şi la eliminarea din viaţa publică a tuturor celor care avuseseră vreo legătură cu aceste elite.
În concluzie, politizarea învăţământului românesc a fost un efort organizat, o acţiune criminală şi sistematică a comuniştilor de acaparare a sistemului românesc de învăţământ pentru transformarea lui în instrument de ideologizare şi asuprire a naţiunii române. „Partidul Comunist a înţeles să utilizeze la maximum, din momentul instalării sale la putere, pârghiile de care dispunea pentru a schimba compoziţia corpului profesoral precum şi condiţiile de acces la educaţie. Încă din anii de tranziţie 1945-1947, ofensiva vizează profesori şi studenţi. La sfârşitul acelei perioade, sub pretextul pensionării sau al comprimării, peste 500 de cadre didactice din învăţământul superior îşi pierduseră posturile. Restructurarea care a urmat, ca aplicare a reformei învăţământului din 1948, a suprimat catedre şi instituţii de învăţământ, afectând în special domeniile sensibile ca filosofia, filologia, dreptul şi istoria: la Bucureşti, 14 catedre la Facultatea de Litere, 13 la Facultatea de Drept, suprimată Şcoala Superioară de Arhivistică etc. Aceeaşi a fost soarta unor institute de cercetare (de pildă, Institutul de Istorie Universală şi cel de Studii şi Cercetări Balcanice, suprimate în 1948 împreună cu revistele lor, de prestigiu internaţional). (Raportul Tismănenu, pag. 482)
2. Constituirea „elitei intelectuale comuniste” – efect al politizării învăţământului românesc
În Raportul „Tismăneanu” se spune că „în anii următori, fiii de „chiaburi” au avut de suferit în şcoli mai multe şicane şi chiar s-a pus problema eliminării lor din anumite instituţii de învăţământ pe motive exclusiv de clasă. Conducerea PMR considera că aceşti copiii trebuie îndreptaţi doar spre anumite preocupări, spre şcoli profesionale, pentru muncitori calificaţi, „pentru a-i aduce spre producţie” – realitate care să transforme condiţiile social-economice. Însuşi liderul PMR, Gheorghiu-Dej, aprecia că „dacă îi îndreptăm spre producţie le schimbăm şi mentalitatea.” (Raportul Tismăneanu, pag.477)
Înlăturarea din spaţiul public a elitelor interbelice, prin marginalizare – iar în cazul membrilor de marcă ai acestor elite, prin asasinarea lor în închisorile şi lagărele de exterminare ale Gulagului românesc al anilor 50 – a lăsat un gol pe care comuniştii s-au grăbit să-l ocupe cu aşa-zisa nouă elită intelectuală. Vorbim de fapt, despre „un alt scop al revoluţiei culturale comuniste a fost crearea unei noi intelectualităţi, parte a procesului de formare a omului nou – „om cult, om care ştie să aplice ştiinţa şi tehnica în producţie, care aplică activ politica Partidului în viaţa culturală”. Începând din 1948, conducerea PMR pretindea studenţimii loialitate şi aderenţă deplină la noul regim politic; „studenţii trebuie să ştie cine sunt duşmanii şi care-i sunt prietenii” – era o lozincă la ordinea zile.” (Raportul Tismăneanu, pag. 480)
Noua elită intelectuală comunistă începe să fie formată în universităţile politizate, unde disciplina „socialismului ştiinţific” era la loc de mare cinste. Se purcede la reorganizarea vieţii studenţeşti, după modelul organizaţiilor de tineret bolşevice şi stalniste. „Vechiile asociaţii studenţeşti „reacţionare” au fost suprimate, organizaţiile tineretului universitar naţional-ţărănist şi liberal au fost interzise, iar membri lor marcanţi – arestaţi. În anul 1948 aproape toţi studenţii au fost înregimentaţi sau au aderat sub presiune sau doar din oportunism la Uniunea Naţională a Studenţilor din România (UNSR)” (Raportul Tismăneanu, pag. 480), organizaţie precursoare a Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România.
Organizaţiile comuniste de tineret şi studenţeşti au participat activ la efortul atât de ideologizare a învăţământului românesc, cât şi de îndoctrinare a studenţimii, aceasta şi pe fondul ruperii oricărui contact cu viaţa studenţească din Occident şi dezvoltării unor relaţii de colaborare cu mediile universitare comuniste din URSS. „Începând din anul 1948 încetase şi posibilitatea formării şi perfecţionării studenţilor români în centre universitare din Occident. În schimb, statul încuraja trimiterea în URSS a unor bursieri „cu origine socială sănătoasă”. Încă din 1946, guvernul sovietic acordase 20 de burse pentru tinerii români. Numărul celor trimişi după 1948 va creşte considerabil, iar unii studenţi din promoţiile anilor 1950 vor întregi rândurile nomenclaturii.” (Raportul Tismăneanu, pag.481)
Orice dictatură are nevoie de o elită crescută şi educată în temeiul principiilor care dau viaţă şi menţin respectiva dictatură. Tot aşa a acţionat şi dictatura comunistă la debutul său, prin dezvoltarea unui sistem deosebit de eficient de îndoctrinare politică a tineretului, pentru crearea aşa-zisei „rezerve de cadre” pentru Partidul comunist şi instrumentele sale represive. „Din rândurile bursierilor (plecaţi la Moscova n.n.) se alegeau responsabili politici, care trimiteau dări de seamă la Bucureşti, documente ce ajungeau la CC al PMR. Dintr-un „Raport cu privire la studenţii români de la Harkov”, semnat de Gh. Gheorghe Postolea, student în anul III la Facultatea de Economie şi Planificare Agrară din Harkov, datat 12 iulie 1948, aflăm că bursierii erau siliţi şi în URSS la o viaţă de partid, cu şedinţe săptămânale.” (Raportul Tismăneanu, pag.481)
De fapt, comuniştii luptau împotriva generaţiei interbelice, a elitelor acesteia, o „generaţie care se formase la sfârşitul războiului „de întregire”, care avea în materie de patriotism o mentalitate total diferită de acceptarea servilă a intruziunii staliniste.” (Raportul Tismăneanu, pag.428)
Bineînţeles, activiştii de partid şi membri noii „intelectualităţi comuniste” aveau şi interese personale, cât se poate de pragmatice, pentru că măsurile lor vizau şi „proprietarii de apartamente spaţioase, după cum reiese din concluzia acestui document de partid: „Elementele necorespunzătoare să fie mai întâi mutate în provincie şi apoi eliberate din învăţământ, creând posibilitatea de a se folosi locuinţele rămase libere pentru a aduce în Bucureşti cadre didactice cinstite şi cu rezultate bune în muncă”. Chemarea din provincie era o recompensă pentru absolvenţii, de origine ţărănească, ai şcolilor pedagogice, masa plebee de manevră a conducerii comuniste.”(Raportul Tismăneanu, pag.482-483) Altfel spus, „burghezia roşie” îşi dorea pentru sine, în ciuda egalitarismului trâmbiţat la cursurile de „socialism ştiinţific”, cât mai mult confort şi un statut de elită în noua Republică Populară.
Lovitura de graţie este dată mediului universitar românesc în anul 1953, când regimul comunist, cu acordul URSS, decide, „pentru a remedia situaţia la nivelul instituţiilor de învăţământ superior, să distribuie consilieri sovietici pe lângă rectorii de la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara, precum şi la unele catedre, mai cu seamă, la marxism-leninism, teoria statului şi dreptului şi istoria URSS.” (Raportul Tismăneanu, pag. 483)
Compoziţia socială a studenţimii a fost permanent sub controlul Partidului şi al organelor de Securitate, selecţia „după dosarul de cadre” şi „după originea sănătoasă” a candidaţilor la studiile universitare fiind păstrată multă vreme după moartea lui Stalin. „Prin HCM nr. 2759/17 august 1953 au fost stabilite criteriile de acordare a bursei, precum şi informaţiile pe care studenţii trebuiau să le pună la dispoziţie autorităţilor universitare pentru a putea intra în sistemul de bursieri. Studentul trebuia să completeze în declaraţie dacă a suferit o condamnare juridică şi care a fost motivul, să-şi declare apartenenţa politică (din trecut şi din prezent), să menţioneze şcolile ideologice pe care le-a urmat. De asemenea, trebuia să completeze date şi despre părinţi: averea, ocupaţia anterioară şi în prezent, apartenenţa politică în trecut şi în prezent, condamnările juridice şi motivul lor71. Părinţii studenţilor erau şi ei obligaţi să completeze declaraţii asemănătoare. Dacă se dovedea, la o verificare ulterioară, că declaraţiile – atât ale studenţilor, cât şi ale părinţilor – erau mincinoase, studenţii vinovaţi pierdeau bursa şi riscau să fie exmatriculaţi din facultate.” (Raportul Tismăneanu, pag.485)
Politizarea învăţământului are loc simultan cu politizarea, ideologizarea marxistă a educaţiei, în general. Societate românească este invadată, în anii 50, de publicaţii de propagandă şi „educare ateistă şi comunistă a maselor populare”, lista acestora fiind prezentată în Raportul Tismăneanu: „Cele mai importante publicaţii periodice ale UTM/UTC au fost: „Tânărul Muncitor” (1947-1949, cu suplimentul „Brigadierul”), „Scânteia Tineretului” (apărută în 1944, seria a II-a din 1949), „Tânărul Leninist” (1951-1974), „Din experienţa Comsomolului” (buletin devenit ulterior supliment în „Tânărul Leninist”), „Pionierul” (apărută în 1949, între 1953-1967 „Scânteia Pionierului”), „Instructorul de pionieri” (1951-1958), „Pogonici” (apărută în 1949, din 1967 „Luminiţa”, între 1956-1979 a avut suplimentul „Arici Pogonici”), „Licurici” (apărută în 1947, între 1953-1967 „Cravata Roşie”), „Cutezătorii” (din 1967), „Şoimii patriei” (din 1980; ediţie în maghiară „A Haza Solymai”), „Ştiinţă şi tehnică” (care mai edita „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice”, „Tehnium”), „Racheta cutezătorilor” (1966-1974), „Viaţa Studenţească” (din 1956), „Amfiteatru” (din 1966), „Ifjúmunkás” (din 1948), „Pionir” (1950-1967, urmată de „Jóbarát”), „Napsugár” (din 1957) etc. Periodicele, care aveau misiunea de a traduce pe înţelesul diferitelor categorii de tineri ideologia comunistă, au fost menţinute sub un control strict de către UTM şi PMR, fiind cenzurate sistematic.” (Raportul Tismăneanu, pag.144)
Prin urmare, aceste publicaţii, pe care unii le-ar crede „neutre politic” – căzând în capcana denumirii lor aparent inofensive gen „Ştiinţă şi Tehnică”, „Amfiteatru”, „Arici Pogonici”, „Lucirici”, „Cutezătorii” etc. – nu au fost ceva nevinovat şi nici enclave de cultură şi ştiinţă, lipsite de influenţe politice, marxiste şi ateiste. Dimpotrivă, redactorii acestor publicaţii au contribuit, din plin şi cu bună ştiinţă, la ideologizarea educaţiei, la propaganda comunistă şi la pervertirea tinerimii române. Au fost, prin urmare, membri şi complici ai unui sistem de dictatură criminală, condamnată de Istorie, iar la noi, condamnată, deocamdată, prin Raportul Tismăneanu, adoptat de Parlamentul României.
În concluzie...
...susţinem şi reafirmăm punctul de vedere exprimat în Raportul Tismăneanu, conform căruia „Reforma învăţământului începută în 1948 a fost o parte componentă a „revoluţiei culturale” comuniste, iar brutalitatea cu care s-a realizat se explică în mare parte şi prin faptul că planificatorii ei nu au fost în nici un fel legaţi de tradiţiile pedagogice româneşti şi că au copiat – de multe ori cu zel demolator – un model aberant aplicat în URSS.” (Raportul Tismăneanu, pag. 487)
Dictatura comunistă a fost un sistem criminal, iar memoria celor care l-au slujit trebuie condamnată public, mai ales că în România, comunismul a fost atât anti-uman, cât şi anti-naţional, aşa cum se precizează şi în Raportul Tismăneanu, care atenţionează că „trebuie accentuat faptul că Republica Populară Română, înfiinţată prin dictat, ori mai exact spus, prin lovitură de stat, a simbolizat o triplă impostură: nu a fost nici republică (în sensul autentic al acestui concept), nici populară şi, în mod cert, nici românească. Acelaşi lucru trebuie spus despre perioada Ceauşescu, în care retorica suveranităţii naţionale a fost mai presus de orice un alibi pentru perpetuarea dictaturii prin manipularea sentimentelor populaţiei.” (Raportul Tismăneanu, pag.626)
Totodată, reafirmăm punctul de vedere cu privire la Securitate, afirmat în acelaşi Raport, anume că „trebuie respins categoric mitul care încearcă să acrediteze ideea existenţei a două Securităţi: una internaţionalistă, de sorginte etnică alogenă, până în 1960, şi cealalată, de pură stirpe românească, devotată „gliei şi neamului”.” (Raportul Tismăneanu, pag. 628)
În acelaşi spirit şi în temeiul principiilor democratice care au făcut posibilă elaborarea şi adoptarea Raportului Tismăneanu, afirmăm şi noi că trebuie respins categoric mitul pe care diverşi lideri de opinie, lideri politici sau aşa-zis intelectuali – cu legături directe, personale sau indirecte, de familie, cu structuri ale aparatului de propagandă şi represiune al PCR şi Securităţii – încearcă să-l acrediteze, cum că au existat pe de o parte, activişti de partid, profesori de „socialism ştiinţific”, propagandişti în presa culturală şi de partid ori turnători la Securitate devotaţi „gliei şi neamului” şi care „nu au făcut rău oamenilor”, iar pe de altă parte, activişti de partid, profesori de „socialism ştiinţific”, propagandişti în presa culturală şi de partid ori turnători la Securitate care „au făcut rău oamenilor” pentru că au fost mai vizibili ca slugi ale comunismului şi s-au menţinut în funcţii mult timp, spre deosebire de cei dintâi, care ar fi fost ceva mai discreţi ori marginalizaţi de partid, la un moment dat.
Asumarea corectă a trecutului comunist, dezvăluirea legăturilor de colaborare dintre structurile UTM/UTC/PMR/PCR/Securitate şi diverşi membri marcanţi (şi/sau familiile acestora) din rândul elitelor României postdecembriste şi mai ales, condamnarea penală a comunismului românesc, printr-o lege anticomunistă, rămân necesare şi obligatorii, dacă ne dorim, cu adevărat, ca societatea românească să redevină naţională, europeană şi democratică. Altfel, nu facem decât să perpetuăm, sub chipul unei false democraţii, dictatura membrilor eşaloanelor 2 şi 3 ale PCR şi Securităţii.
Din toate aceste motive şi probabil, din multe altele, condamnarea torţionarului comunist Vişinescu rămâne, deocamdată, un pas mic pentru Justiţie şi un pas şi mai mic pentru România post-decembristă.
Se încarcă comentariile...
