Clanurile şi modernizarea României

Cele două arme fundamentale ale speciei noastre în lupta cu realitatea crudă şi plină de pericole şi în atingerea celor două succese biologice esenţiale, cel de supravieţuire şi cel de reproducere, sînt cooperarea şi inteligenţa. Aferent acestora, avem de-a face cu două tipuri distincte, deseori divergente de loialitate: loialitatea genetică şi loialitatea simbolică / raţională.

Mult timp, specia noastră a pariat preponderent pe cooperare şi pe loialitatea genetică.

Milioane de ani, primatele antropoide şi urmaşii acestora, oamenii, au şlefuit la perfecţiune strategia de supravieţuire specifică speciilor sociale: cooperarea în jurul familiei şi a grupului extins din jurul acesteia, clanul. Gena, sfînta genă.

Milioane de ani, grupuri de zeci, maxim de cîteva sute de oameni (vezi numărul lui Dunbar, numărul maxim de persoane cu care putem stabili relaţii sociale stabile) au hălăduit pe faţa pămîntului, exploatînd resursele disponibile de manieră extensivă, cu eficienţă şi randament slabe de conversie energetică.

Doar "relativ recent" în termeni geologici, de-abia acum vreo 10 mii de ani, de cînd s-a produs prima mare revoluţie de pricepere tehnologică, şi anume revoluţia neolitică, încet-încet balanţa a început să se mute dinspre beneficiul dat preponderent de colaborare către beneficiul dat preponderent de inteligenţă. De la genă la memă. într-un continuu proces treptat de creştere a eficienţei exploatării resurselor.

Pe măsură ce tehnologiile au avansat – aici înţelegînd prin tehnologii sensul larg al cuvîntului, şi materiale, şi simbolice, de la foc şi arc la fier şi cal la scris şi lege – am devenit o specie cu din ce în ce mai mare succes, deci am devenit din ce în ce mai mulţi. Am ajuns astfel ca grupul de bază în care oamenii trăiau să devină încet-încet din ce în ce mai diluat genetic. Astfel a apărut nevoia unui liant diferit de cel ce funcţionase milioane de ani: fidelitatea genetică. Eram pur şi simplu prea mulţi unii lîngă alţii.

De-a lungul ultimelor 10 mii de ani am trecut astfel de la familie şi clan la trib şi grup etnic şi la stat şi la imperiu şi la naţiune, legaţi fiind de motivaţii şi fidelităţi din ce în ce mai îndepărtate de cea iniţială genetică. Am făcut pasul de la fidelitatea genetică la fidelitatea simbolică, în jurul steagului şi a naţiunii, pînă spre fidelitatea raţională, în jurul instituţiilor şi a eficienţei şi performanţei.

De la genă la memă. Un proces lung, cît istoria de lung.

Cel mai recent episod al acestei competiţii între cele două scenarii, între colaborarea genetică (sînge, familie, clan) şi inteligenţă (tehnologie, raţiune) este cel pe care umanitatea îl joacă de vreo trei – cinci sute de ani încoace, practic de ieri în termeni geologici, căci câteva sute de ani nu înseamnă decît cîteva zeci de generaţii, o clipeală de ochi în viaţa unei specii.

E vorba de jocul modernităţii.

În istoria de milioane de ani a speciei umane, e prima dată cînd  inteligenţa şi raţiunea capătă un avantaj considerabil în faţa colaborării tradiţionale în jurul loialităţii de familie, de clan, de sînge.

În ultimele cîteva sute de ani agregarea în jurul unor valori legate de performanţă s-a dovedit mai de succes decît agregarea în jurul unor valori legate de rudenie. Mai multă eficienţă, o conversie mai bună a resurselor.

Grupuri mari, imense, mult dincolo de capacitatea noastră de internalizare, de relaţie directă, mult dincolo de cele cîteva sute ale numărului lui Dunbar. Etnii, naţiuni. Firme, multinaţionale. Adică toate instituţii, cu reguli impersonale, care transced relaţiile directe, cele de rudenie.

Încet-încet, aceste relaţii impersonale instituţionale, birocratice, în sensul weberian al cuvîntului, au căpătat preponderenţă în faţa familiei şi clanului, pentru că s-au dovedit mai performante. Au dovedit că pot converti cu mai mare pricepere, cu mai mare eficienţă, cu o plus valoare adăugată mai mare resursele disponibile în cele două succese esenţiale: supravieţuirea (viaţă mai lungă, pericol de moarte mai redus, calitate a vieţii mai bună) şi reproducerea (copii mai mulţi).

Societatea românească evident că a trecut şi ea prin această transformare. De la genă la memă. De la loialitatea genetică la loialitatea simbolică şi la cea raţională. O transformare continuă, prin care trecem şi în zilele noastre, fiind ceva mai în urmă faţă de societăţile occidentale, al căror model îl emulăm. O transformare şi cu plusuri, şi cu minusuri.

De la paşoptişti încoace şi de la adusul regilor nemţi şi de la formele fără fond ale lui Maiorescu din secolul XIX şi de la tensiunile dintre modernişti şi sămănătorişti şi dintre ţărani şi orăşeni, dintre boieri şi industriaşi, dintre ţărănişti şi liberali, ale începutului de secol XX, pînă la electrificarea şi industrializarea şi urbanizarea comuniste din a doua jumătate a secolului XX şi pînă la "nu ne vindem ţara!" din anii '90 şi la căpşunarii din anii 2000 şi la intrarea în NATO şi în UE, tot într-o continuă modernizare o ţinem.

Iar drama care se întîmplă zilele acestea sub ochii noştri pe scena politică românească este un caz exemplar, un tip ideal, cum ar spune Weber, a acestei tensiuni între pre-modernitate şi modernitate în care se află societatea românească.

Avem pe de o parte modernitatea. Justiţia. Lupta anti-corupţie. Necesitatea de a întări valorile statului modern. Adică întărirea birocraţiei impersonale a instituţiilor moderne, respectarea legii, încurajarea meritocraţiei şi performanţei.

Asta nu pentru că sună frumos în teorie, ci pentru că astfel ne vaccinăm împotriva vulenrabilităţilor de care alte state din vecinătate suferă şi în prezent.

Iată, bunăoară, chiar la graniţele noastre Ucraina care dă semne de stat eşuat, nefiind în stare să-şi asigure integritatea teritorială, pierzînd Crimeea şi fiind în pericol să piardă şi alte teritorii din estul său.

Asta pentru că, printre altele, armata, reprezentanţii statului şi clasa economică nu s-au dovedit suficient de autonome faţă de influenţa rusească. Asta pentru că, printre altele, anterior invaziei ruseşti ucrainienii nu au reuşit să ţină în frîu corupţia şi atunci au putut să fie cumpăraţi mai uşor.

Nu ştiu dacă Crimeea ar fi putut să fie apărată de Ucraina în faţa invaziei ruseşti. Greu de crezut. Însă e clar că Ucraina ar avea mult mai puţine probleme în a-şi apăra restul teritoriului dacă ar avea elite mai puţin vulnerabile, mai greu de cumpărat.

Asta e o lecţie aspră de care trebuie să ţinem cont şi un pericol de care am fost avertizaţi de aliaţii noştri de ceva timp.

Dacă vrem să avem un stat puternic, suveran şi instituţii puternice şi dacă vrem să reducem vulnerabilităţile României, trebuie să punem frîu corupţiei. Nu de alta, nu că ar funcţiona şi economia mai bine şi am fi mai performanţi în jocul dificil al competitivităţii globale. Dar măcar pentru faptul că elitele care nu acceptă aşa uşor bani în afara convenţiilor legale sînt mai greu de cumpărat.

De vreo două-trei sute de ani, România stă cu Rusia în coaste şi se teme de aceasta. Temerile s-au dovedit întemeiate. Timp de mai mult de 50 de ani România a fost fie sub dominaţie sovietică, fie în cuprinderea strînsă a sferei sale de influenţă.

Din fericire, România a beneficiat la începutul acestui secol de o fereastră de oportunitate remarcabilă pentru a ieşi de sub această sferă de influenţă. Şi pentru a evita revenirea sub umbrela rusească, România a decis, într-un efort exemplar de mobilizare şi de consens politic, să intre în alianţa militară NATO, unde Statele Unite ale Americii sînt principalul actor militar şi geostrategic. A fost prima dată după mult timp cînd România a putut alege.

Nu are rost să ne amăgim. Lumea e în continuare împărţită în tabere geopolitice. Iar România a ales să fie în tabăra NATO, deci nu în tabăra Rusiei. Deci sîntem o ţintă pentru Rusia. Trebuie să fim, în consecinţă, pregătiţi pentru asta.

Lumea occidentală în care ne-am dorit să intrăm şi în care încet-încet am intrat ne spune de douăzeci de ani un lucru foarte simplu: rule of law. Întăriţi justiţia. Combateţi corupţia.

Încurajaţi logica modernităţii, a eficienţei instituţionale, şi descurajaţi logica pre-modernă, mai puţin eficientă, a fidelităţii genetice. Încurajaţi competitivitatea şi asocierea după performanţă şi după merit, nu după sînge. Combateţi clanurile. Şi acum 20 de ani, şi acum 10 ani, şi acum 2 luni de zile, cînd vicepreşedintele Biden a venit în România, ni s-a spus mereu acelaşi lucru: combateţi corupţia.

Încet-încet, la început mai contre coeur, pe urmă din ce în ce mai apăsat, am ascultat aceste sfaturi şi am început să ne facem lecţiile. De vreo 15 ani, cu mici hiatusuri, cu mici sincope, dar în rest cu o perseverenţă neaşteptată, tot ne facem lecţiile.

Am întărit justiţia. Am făcut DNA. L-am păstrat, deşi a fost supus criticilor şi atacurilor. L-am lăsat să-şi facă treaba.

Am combătut şi corupţia mică. Am descurajat copiatul la bac, chiar am şi pus camere într-un timp.

Am băgat corupţi în închisoare, şi nu numai peşti mărunţi, aşa cum eram acuzaţi la început, ci şi dintre cei mari, chiar şi un fost prim-ministru.

Am introdus unele din cele mai exigente proceduri pentru utilizarea fondurilor publice, mai ales a celor europene, îngreunînd astfel considerabil implementarea proiectelor şi speriind funcţionarii publici, care acum suflă şi în iaurt şi nu mai semnează nimic, că le e frică, chiar şi documente şi proceduri absolut legale.

Am fost atît de riguroşi în a urma aceste recomandări de modernizare şi de întărire a justiţiei încît am devenit exemplu de poveste de succes în alte ţări.

Mai mult. La nivel de naţiune am ales în ultimii 10 ani în mod repetat, de două ori, un preşedinte care şi-a făcut stindard din lupta împotriva corupţiei. Traian Băsescu, arhanghelul dreptăţii şi justiţiarul anti-corupţie.

În 2004 l-a învins pe Adrian Năstase cu această partitură. Corupţia şi baronii. O critică puternică a logicii pre-moderne, feudale, a clasei politice în general şi a PSD în particular.

Pe urmă şi-a făcut temă principală, fundamentală din modernizarea statului şi din sprijinirea independenţei justiţiei. A schimbat toată conducerea justiţiei, punîndu-şi oamenii de încredere, căci cei vechi erau, evident după logica băsesciană, corupţi şi pre-moderni. Şi-a pus oamenii lui care, evident după logica băsesciană, erau puri şi imaculaţi.

Apoi în 2009 a cîştigat tot pe o temă legată de corupţie şi de baroni. Ceva mai şchiopătat, ce-i drept, dar tot a cîştigat. A promis ţepe în faţa Guvernului pentru corupţi. A fost Vlad Ţepeşul nostru de servici. A fost copilul de casă şi favoritul americanilor, cei care ne-au încurajat în mod constant să combatem corupţia şi să nu ne lăsăm cumpăraţi de ruşi, cum au păţit-o ucrainienii. Americanii n-aveau încredere în nimeni altul decît în Băsescu. Germanii n-aveau încredere în nimeni altul decît în Băsescu. Băsescu, luptătorul anti-corupţie şi eroul din Balcani. Băsescu, pavăza împotriva infiltrării influenţei non-occidentale în România.

Încet-încet, s-a dovedit că nu prea e aşa. Că preşedintele Băsescu nu e prea arhanghel şi nu e prea modern, nici în gîndire, nici în acţiune. La început, criticile aduse acestuia nu au fost crezute nici de susţinătorii săi interni, nici de cei externi. Primii care au început să-şî dea seama că regele e gol au fost cei din ţară. Încet-încet, poleiala de justiţiar s-a jupuit şi Băsescu a încetat să mai fie icoană de pus la ramă, talisman împotriva corupţiei şi metehnelor pre-moderne.

Încet-încet, lumea şi-a dat seama că Băsescu este pur şi simplu un politician populist, versat în retorică, dar cu nimic deosebit de restul clasei politice, ba din contră, cu apucături totalitare care mai mult rău fac ţării.

S-a dovedit că în cazul lui Traian Băsescu se aplică foarte bine zicala "fă ce zice popa, nu ce face popa". Fă ce zice Băsescu, nu ce face Băsescu. Respectă legea. Nu da şpagă, nu lua şpagă. Nu te înhăita cu interlopii. Nu te sprijini pe logica pre-modernă a fidelităţii genetice. Nu te folosi de familie. Apreciază performanţa şi profesionalismul. Respectă instituţiile. Nu încălca regulile. Nu favoriza pe cei care nu merită. Rule of law. Fii modern. Fii occidental.

Traian Băsescu nu a respectat nici una din aceste precepte. Doar le-a predicat.

A făcut un adevărat clan în jurul său, bazîndu-se pe fidelitatea veche, pre-modernă, feudală, de familie şi de clan şi de năşire şi încuscrire.

Şi-a promovat o fiică pînă în Parlamentul European, deşi aceasta nu merita.

Şi-a folosit cealaltă fiică pentru a achiziţiona pămînt la Nana, încălcînd regulile unei instituţii comerciale cu capital de stat, CEC, unde a primit un credit preferenţial de un milion de euro, sumă care oricare alt muritor de rînd nu ar fi primit-o în vecii vecilor, căci limita maximă era mult sub.

Acum fratele său este arestat de DNA pentru că s-a înhăitat cu interlopii, cu clanurile ţigăneşti, promiţînd că se va folosi de legătura sa de rudenie apropiată cu preşedintele României pentru a influenţa justiţia pentru a-l scoate basma curată pe unul din capii acestor clanuri interlope ţigăneşti.

Apărătorii preşedintelui se chinuie să facă damage control. Să minimizeze subiectul. Să dea vina exclusiv pe fratele acestuia, pe Băsescu Mircea, spunînd că e un simplu caz de escrocherie. Stai să vezi că nu e nici o problemă. Că fratele lui, Băsescu Traian, nici nu ştia nici nu avea cum să încalce legea.

De parcă ţiganii interlopi sînt nişte naivi şi dau cu lejeritate sute de mii de euro, poate chiar milioane, dacă nu ar fi fost convinşi că nu se opreşte la Mircea şi că merge mai departe, de la Mircea la Traian şi de la Traian la judecători şi de acolo la rezolvarea problemei. De orice îi putem bănui pe interlopii din clanul Mondialu, numai de naivitate nu. Ştiu cînd să dea banii. Şi mai ales pentru ce să-i dea.

Un peisaj prezidenţial de o făţărnicie jenantă. Fix pe dos decît a predicat preşedintele Băsescu în toţi aceşti ani. Lupta împotriva corupţiei? Rule of law? Modernitate? Stat puternic? Independenţa justiţiei? Ha! Nimic din toate acestea. Mult mai simplu. The Clash of Clans. Capuleţii şi Montaguii. Game of Thrones, varianta dîmboviţeană. Lannister Băsescu şi Targaryen Mondialu.

Avem pe de o parte lumea occidentală care ne recomandă să ne lepădăm de logica pre-modernă a fidelităţii genetice, că-i păguboasă. Că există o strategie de acţiune mai eficientă, cea bazată pe performanţă, pe instituţii, pe fidelitatea post-genetică, simbolică şi mai ales raţională. Lume occidentală care a pariat pe preşedintele Traian Băsescu că este garantul modernizării Românei.

Pe de altă parte, avem preşedintele Traian Băsescu care una spune, alta face. Clanul Băsescu în strînsă legătură cu clanul Mondialu. La început s-au pupat, pe urmă uite că au ajuns să se scuipe. În public, cu televiziuni.

În 2009 clanul Băsescu s-a folosit de clanul Mondialu pentru a face campanie electorală şi a cîştiga voturi. În 2011, în contrapartidă, clanul Mondialu a venit să-şi ceară favorul înapoi, să scape de justiţie ca urmare a legăturii privilegiate cu clanul Băsescu. Un procuror a descoperit acest lucru. Nu-i nimic. A fost penalizat şi i s-a luat cazul. Timp de trei ani de zile s-a muşamalizat acest caz şi, dacă nu era presa, nici acum nu ştiam nimic despre el.

Mai sînt cîteva luni şi preşedintele Traian Băsescu îşi încheie mandatul. Din ce în ce mai mulţi îi cer demisia. La referendumul din 2012, 7,4 milioane de români i-au spus că nu mai este preşedintele lor. Nu a contat. A mers mai departe. Cîinii latră, caravana trece. Probabil că va merge mai departe şi acum, în dispreţ faţă de poporul său, faţă de valorile pe care le-a predicat, faţă de susţinătorii săi externi pe care i-a pus într-o situaţie jenantă.

Dar mai ales în dispreţ faţă de ţara sa, căreia i-a terfelit imaginea în aşa hal încît ani buni de-acum încolo o să tot spălăm la ea, să ne recuperăm prejudiciul de credibilitate şi respectabilitate produs de preşedintele României.

Nu e prima dată cînd Traian Băsescu îşi dă arama pe faţă. Cred, în schimb, că acum s-a produs ceva iremediabil. Acum nu-l mai crede nimeni. Nici ăia puţinii săi susţinători interni. S-a şi văzut de altminteri la alegerile europarlamentare, unde partidul promovat cu disperare de el a luat un biet 6%. Şi asta era înainte să afle lumea de scandalul cu Bercea Mondialu. Foarte probabil în urma acestor dezvăluiri nu-l vor mai crede nici partenerii săi externi. Rule of law. Modernizare. Justiţie. Stat puternic. Ha! Stat puternic cu clanuri interlope încuscrite cu preşedintele

Traian Băsescu e expus acum în toată goliciunea sa. Un biet preşedinte, într-un biet palat. Că-şi dă demisia acum, că va rămîne la Cotroceni pînă la sfîrşit, to the bitter end, cum spun americanii, nici nu mai contează atît de mult.