Mihai a murit înconjurat de omagii corecte pînă la automatism şi mereu depărtate sau cu totul străine de adevăr. Miezul absurd, mizer şi tragic al trecerii prin lume a Regelui Mihai rămîne necercetat. Cu sau, mai ales, fără voia lor, comentariile pioase chemate de dispariţia lui Mihai sînt parte a problemei. Sau, altfel spus, un fel de a fortifica blocajul în faţa propriei noastre istorii.

Ce ar fi de gîndit şi mărturisit, acum, la stingerea Regelui Mihai? Nimic savant şi nimic neştiut. Faptele au fost şi rămîn clare: o primă şi scurtă domnie, forţată, în copilărie, de patimile tatălui - Carol al II-lea; o a doua domnie provocată de eşecul aceluiaşi Carol şi de căderea statului naţional, în 1940; arestarea Mareşalului Antonescu şi dezlipirea de alianţa cu Germania; abdicarea impusă de ocupaţia sovietică; un exil de 40 de ani; încercări zadarnice de revenire în ţară, cu Ion Iliescu şef de gonaci  şi, în sfîrşit, reîntoarcerea în România, pentru ultimii 20 de ani de viaţă.

În spatele acestor fapte stau lecţii severe pe care emoţia, sinceră sau ocazională, se fereşte să le cunoască. Aşadar, ce rămîne nespus despre lunga trecere prin viaţă şi istorie a Regelui Mihai?

Mai întîi, că Mihai a murit foarte tîrziu. Asta nu înseamnă doar că Mihai a trăit 96 de ani, ci, mai important, că Regele a supravieţuit îndelung epocii istorice şi regimului politic în care s-a născut şi a domnit. Această împrejurare biografică a cristalizat într-o dramă ireversibilă. Urmat de timpuri cuminţi, Mihai ar fi rămas un detaliu monarhic agreabil. Detronarea Regelui Mihai a fost, însă, totuna cu lovitura care a instalat un regim fără seamăn în istoria României.

Lumea românească de dinaintea îndepărtării lui Mihai şi lumea de după detronare au fost separate de o ruptură violentă, lungă şi extraordinar de bogată în efecte. Curînd, sub presiunea feroce a comuniştilor, România a devenit altceva: alt stat, altă societate, altă civilizaţie - totul consolidat şi reconsolidat cu fiecare nouă generaţie. In loc de Zidul Berlinului, imaginaţi-vă Berlinul Zidului. În locul comunismului românesc, trebuie să vorbim de România comunistă.

Aproape toţi cei ce scriu, acum, în 2017, la dispariţia Regelui, sînt produsul lumii care l-a transformat pe Mihai în stafie dinastică şi mare lepros al istoriei.

Pe parcursul acestui proces nimicitor, Regele Mihai a fost suprimat prin desfigurare propagandistică. România a pierdut, neînchipuit de repede, mai mult decît un Rege, iar Regele mai mult decît o coroană. Tot ce era aşezat, mai bine sau mai rău, după o rînduială discutabilă dar îngăduită de obiceiurile locului, a fost sfărîmat şi înlocuit de prostia viguroasă a comunismului. Transformate într-o amintire firavă, bazele vechii Românii au început să facă figura unui episod atestat, dar inexplicabil şi necuviincios pentru lumea nouă şi modernă ca o tinichea meşterită pe întuneric.

Iată de ce, trebuie înţeles că aproape toţi cei ce scriu, acum, în 2017, la dispariţia Regelui, sînt produsul lumii care l-a transformat pe Mihai în stafie dinastică şi mare lepros al istoriei. Asta nu vrea să spună că omagiile de azi sînt scrise de un condei comunist. Sau de complici la tragedia care a dat României un destin istoric dur şi lui Mihai 70 de ani de pustiu. Înseamnă doar că aproape nimeni nu mai poate înţelege lumea din care vine omagiatul. Nu pentru că totul a fost demult, ci pentru că legăturile noastre cu acea lume sînt cel mult melancolice şi nu pot depăşi redefinirea forţată în comunism.

Teroarea plebeiană, rînjetul noilor stăpîni, misterul borţos şi lacom al fărădelegii slobode au fulgerat pînă în măruntaie România, imediat după 1945. Apoi, după încă 45 de ani, au plecat, şi-au subţiat amintirea şi s-au stins în mintea generaţiilor noi. Nu le mai înţelegem. Asta nu înseamnă că am scăpat teferi, ci doar că ne dez-pregătim de zor pentru reîntîlnirea cu ele.

Dispariţia lui Mihai e un fapt bizar. La drept vorbind, un fapt inexistent - dacă acceptăm că Regele şi lumea lui au murit mult înainte de 2017. Suprimarea lui Mihai a lăsat în urmă un munte de minciuni, o discreditare trainică şi o fractură istorică din care ne tragem aproape toţi. Pentru exact aceleaşi motive, dispariţia lui Mihai e şi un fapt inaccesibil. Măsurătoarea e prea grea. Cum anume am putea calcula treptele care ne separă de lumea anilor 1945-47? Teoria în care locuim azi spune că România a refăcut legătura ruptă în 1945. Dar e aşa? Lunga peregrinare în gol a Regelui Mihai ne spune că ar trebui să fim mai atenţi.

Îndepărtarea lui Mihai a coincis, în 1947, cu îndepărtarea monarhiei. Între atîtea aniversări îngrămădite sub ochii noştri, vom sărbători sau nu, pe 30 decembrie, 70 de ani de la proclamarea Republicii. Acest eveniment subestimat e, după Marea Unire, a doua putere încă activă în istoria modernă a României. Sîntem cetăţenii şi adepţii acestui tip de regim şi, pe bună dreptate, nu concepem că am putea fi altceva. Republicanismul comunist a fixat mersul istoriei noastre pe o durată fără capăt vizibil.

Dacă e să ne socotim, e de notat că mo­nar­hia a dat României singura epocă de dezvol­ta­re autentică (1880-1920).

Lăsînd la o parte martirii de desen animat care au dat Republica de la Ploieşti şi gloria lui Caragiale, românii au cunoscut, înainte de 1945, numai viaţa sub regim monarhic. Tînărul proaspăt răsărit din Wikipedia va întreba, sprijinit în mica dar densa lui certitudine digitală: aşa, şi? 

Dacă e să ne socotim, e de notat că mo­nar­hia a dat României singura epocă de dezvol­ta­re autentică (1880-1920). Un sistem politic defectuos a asigurat, totuşi, echilibrul intern şi a pla­sat în conştiinţa publică ideea de merit. Per­soana a urcat din adîncurile unei tradiţii de aglomerare colectivă şi a început să se trans­forme în burghez, politician, comerciant, ar­tist, inginer şi avocat. Presa a oprit alune­ca­rea în nevroză ideologică, deşi a sfîrşit, ea în­săşi, în febră partizană. Unirea din 1918 a pus în legătură provincii separate şi a dat ac­tul fondator al infrastructurii naţionale.

Co­mu­niştii, care rămân în conştiinţa publică pe poziţia de mari constructori de infrastructură, n-au mişcat un deget. Cea mai mare între­ba­re lăsată în urmă de un regim care a avut în mînă toate resursele e de ce n-a construit au­tostrăzi (în afară de suta Bu­cureşti-Piteşti). Răspunsul e: pentru că nu avea interesul. Modernizarea comunistă nu a stimulat circulaţia internă pentru că risca să antreneze un nivel de comunicare pe­riculos. Vechea superstiţie a comunismului cons­truc­tor cade. Comunismul a fortificat în oţel şi be­ton cadrele unei societăţi închise şi a nivelat, aco­lo, o societate care urma să îi slujească pe veci. Monarhia, cu rateurile şi incon­sec­ven­ţele ei, a deschis drumul pe care îl căutăm şi azi.

Uitarea ne pîndeşte demult. Probabil, din ultima zi pe tron a fostului Rege Mihai, cîndva al României.

Din acest punct de vedere, Regele Mihai şi timpurile lui sînt o tragedie. Sînt punctul în care istoria României şi-a întrerupt cursul şi a virat într-o direcţie, pînă atunci, necunoscută. Tot ce a urmat a fost negaţie sau, mai recent, evocare a lumii vechi.

E timpul să admitem că pro-monarhismul anilor de după 1989 e o mişcare, de multe ori admirabilă, cel mai adesea respectabilă şi, întotdeauna, în afara vremurilor. Un sentimentalism fără noroc a animat gîndurile celor ce au sperat teoretic în revenirea la monarhie. A fost un fel de a plăti, tîrziu, datoria morală faţă de Regele Mihai, fără posibilitatea unei reparaţii. Mihai a rămas beneficiarul şansei blestemate de a asista la propria înlăturare din istorie, în ralanti. Succesiunea lui a fost curmată pentru totdeauna. Faptul că o familie mult micşorată moral a adeverit lipsa de urmaşi demni ai Regelui n-a făcut decît să adaoge elemente meschine într-o dramă amplă.

Dacă e ceva serios de spus la moartea Regelui Mihai, atunci e vorba de adevărul fracturat şi contradictoriu al istoriei româneşti. Am trecut pe lîngă momentul în care aceste lucruri puteau fi, încă, gîndite fără patimi şi risc. S-ar putea ca viitoarea ocazie să nu mai vină. Din lipsă de interes, din nepăsare, din fuga în pas mărunt şi colectiv spre viaţa post-naţională şi pre-conştientă. Uitarea ne pîndeşte demult. Probabil, din ultima zi pe tron a fostului Rege Mihai, cîndva al României.