Christian Mititelu, fost jurnalist BBC: De teama lui Nigel Farage, conservatorii s-au unit şi au scos ţara din UE

Christian Mititelu, fost jurnalist BBC: De teama lui Nigel Farage, conservatorii s-au unit şi au scos ţara din UE

Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană

De la 1 februarie, Regatul Unit a părăsit blocul comunitar. Christian Mititelu, directorul Secţiei române a BBC timp de 20 de ani (între 1984 şi 2004) a făcut pe Facebook câteva comentarii legate de acest eveniment.

Ştiri pe aceeaşi temă

Redăm mai jos întrega postare de pe Facebook:

„Când am ajuns în Anglia, premier era conservatorul Edward Heath. Spre deosebire de predecesorii săi, Heath provenea dintr-o familie modestă. Avea pasiunea iahtingului şi a muzicii clasice (a dirijat de altfel un concert de pian în care solistul a fost cancelarul Helmuth Schmidt). Heath a adus ţara în Comunitatea Economică Europeană (predecesoarea Uniunii Europene), după două vetouri exprimate anterior de De Gaulle.

Regatul Unit devenise „bolnavul Europei”, comerţul preferenţial cu fostele colonii se afla în declin, Washingtonul administrase un duş rece Londrei cu ocazia încercării de a redobândi Canalul Suez. Era nevoie de un proiect de ţară nou: aderarea la Comunitatea Europeană. Au existat şi atunci în Partidul Conservator adversari ai proiectului, care se temeau de erodarea suveranităţii naţionale. Opoziţia era şi mai scindată. Ajuns la putere, premierul laburist Wilson a negociat la Bruxelles înfiinţarea unui fond de ajutor regional (asigurându-se că Marea Britanie va primi „fonduri europene”) şi a supus rezultatul unui referendum pentru a decide dacă ţara rămâne în Comunitatea Europeană. Rebelii, subfinanţaţi (spre deosebire de euroscepticii din 2016), au pierdut.

Conservatorii au revenit la putere în 1979.

Noul lider, Margaret Thatcher, a introdus măsuri de liberalizare a pieţei şi privatizare, a sacrificat industrii ineficiente (minerit, auto) şi a îngrădit puterea sindicatelor care provocaseră căderea guvernului Heath. Dna Thatcher şi-a uimit partenerii europeni cerând reducerea contribuţiei la bugetul Comunităţii. S-a dovedit însă, pentru început, a fi un participant activ la proiectul european. A jucat un rol important, alături de preşedintele Comisiei, socialistul Delors, în liberalizarea comerţului şi întemeierea pieţei unice, şi a cochetat chiar şi cu idea adoptării unei monede europene unice. Dar, ca şi alţi lideri din istoria recentă, după două mandate, a început să piardă puţin simţul realităţii. Avertismentele ei că ar exista riscul revenirii la o nouă formă de centralizare a puterii, de data aceasta la Bruxelles, şi al alunecării spre constituirea unui stat federal, au generat un conflict cu alţi miniştri din propriul cabinet şi au dus la înlocuirea ei.

Dar avertismentele Dnei Thatcher aveau să devină strigătul de luptă în jurul căruia s-au raliat toţi euroscepticii – practic naţionaliştii englezi – din partidul conservator.

Grupul lor din parlament i-a făcut zile fripte premierului Major (1990-1997), căruia îi reproşează şi astăzi semnarea tratatului de la Maastricht prin care Comunitatea devine Uniunea (cuvânt cheie) Europeană, deşi el obţinuse importante derogări de la prevederile tratatului.

Guvernele laburiste Blair (1997-2007) şi Brown (2007-2010) au sprijinit extinderea UE în Europa Răsăriteană. Blair a acceptat de la bun început libera circulaţie a cetăţenilor noilor ţări membri (spre deosebire de alte ţări care au optat pentru un moratoriu de 7 ani), neanticipând sosirea imediată a unui contingent masiv de polonezi şi alţi central-europeni, urmat după câţiva ani de români.

Tot laburiştii au legiferat înfiinţarea unui parlament şi al unui guvern propriu al Scoţiei. Ambele măsuri au contribuit probabil la apariţia unor nemulţumiri în zonele foste industriale din nordul Angliei. Ele aveau să fie adâncite de criza financiară mondială de la sfârşitul deceniului trecut.

Acesta este contextul în care vine la guvernare, în 2010, în fruntea unei alianţe între conservatori şi liberali-democraţi, tânărul premier David Cameron. Cameron rezistă presiunilor exercitate de euroscepticii din partidul său atât timp cât guvernează alături de liberal-democraţii pro-europeni.

La alegerile din 2015, Cameron încearcă să pacifice euroscepticii cu promisiunea de a organiza un referendum, nu înainte însă de a negocia noi derogări cu Bruxelles. Miza probabil pe vetoul aliaţilor liberali-democraţi. Obţine însă o majoritate absolută, şi nu mai poate conta pe ei. În schimb sporeşte ponderea grupării anti-UE din propriul partid. În paralel e presat şi se teme de concurenţa noului partid înfiinţat de Nigel Farage. Farage este cel care pune pe tapet problema afluxului forţei de muncă din Europa Răsăriteană. La Bruxelles, la Paris şi la Berlin, Cameron nu reuşeşte să obţină o îngrădire a liberei circulaţii a cetăţenilor UE. Convoacă, aşadar un referendum cu o întrebare de tipul „da sau ba”, pe o chestiune complexă, ce urmează a fi tranşată cu majoritate simplă. Campania anti-UE porneşte în forţă, cu slogane simple şi minciuni mari. I se alătură un politician popular, cunoscut mai mult pentru bufonerii decât pentru convingeri politice, care întrevede o posibilitate de a accede la funcţia fostului coleg de la Oxford, David Cameron, dacă îi reuşeşte pariul. Premierul şi acei miniştri care-l sprijină încearcă să convingă alegătorii de gravele consecinţe economice ale unei eventuale ieşiri din UE.

De obicei, la alegeri, argumentele economice raţionale primează. La referendum, în general un bun prilej de a exprima nemulţumiri, s-a votat însă mai mult instinctual decât raţional. Rezultatul 52-48% în favoarea ieşirii.

Referendumul este o formă de democraţia directă (arma demagogilor şi dictatorilor sugera dna Thatcher).

Tradiţia constituţională a Regatului Unit este aceea a unei democraţii reprezentative, în care parlamentul este suveran. În parlament exista respect pentru votul popular, dar nu entuziasm pentru ieşire. Pe de altă parte, nici nu s-a găsit un consens asupra altei soluţii. Acordul negociat cu UE de succesoarea dlui Cameron, Theresa May a fost respins. Conservatorii îşi pierduseră practic majoritatea în alegerile anticipate convocate neinspirat de Dna May, iar ea a fost subminată permanent de durii din propriul partid.

Pentru ei şi ambiţiosul Boris Johnson, acordul ar fi ţinut Regatul Unit legat de UE, mai ales din cauza spinoasei probleme a graniţei dintre Irlanda de Nord (parte a Regatului Unit) şi Republica Irlanda (membră a UE). Dna May a trebuit să demisioneze, iar Boris Johnson a fost ales lider.

Îi revine meritul de a fi negociat un acord puţin diferit de cel al dnei May, dar – mutând controlul vamal dintre cele două Irlande pe mare - cu preţul de a lăsa Irlanda de Nord legată de UE prin uniunea vamală, contrar promisiunilor ferme rostite de dl Johnson. Un asemenea aranjament ar fi convenit, desigur, Scoţiei, unde s-a votat împotriva ieşirii din UE. Felul în care scoţienii s-au simţit trataţi de guvernul de la Londra, care a respins varianta unui Brexit mult diluat, riscă acum să întărească sentimentele independentiste.

În cele din urmă Boris Johnson a convins parlamentul să rezolve impasul prin alegeri anticipate. A dus o campanie axată pe un slogan simplu: „Get Brexit done!”, mizând astfel pe faptul că publicul larg se săturase de dezbaterile aprinse din parlament, care reflectau de fapt ruptura de la nivelul societăţii şi fermitatea convingerilor unor politicieni care au refuzat să mai voteze pe linie de partid.

Mi-am amintit de sentimentul de saţietate pe care-l resimţeau mulţi români în 1990 urmărind la televizor dezbaterile din CPUN, unii chiar indignaţi de cum „se ceartă” membri consiliului, după ce ani de zile nu-l văzuseră decât pe Ceauşescu pe micul ecran. Şi atunci a primat un fel de „hai să terminăm odată” (cum s-a terminat s-a văzut când s-au numărat voturile la alegerile din Mai).

În Marea Britanie, nu numai că a contat saţietatea şi chiar o apatie, dar Johnson a câştigat la scor alegerile şi pentru că adversarul său, socialistul Jeremy Corbyn a promis un program de reforme radicale de stânga nerealist şi costisitor. În schimb în chestiunea Brexitului a fost ambiguu, nemulţumind alegătorii anti-UE din nordul neglijat al ţării care votau tradiţional cu laburiştii.

Cu o majoritate de peste 80 de deputaţi, Boris Johnson a putut finaliza Brexitul. Tot lui îi va reveni însă sarcina de a negocia un nou acord cu UE şi cu o puzderie de state cu care comerţul este de reglementat de acordurile semnate în numele tuturor de Bruxelles.

În seara ieşirii Regatului Unit din UE, demagogul Nigel Farage a jubilat în Trafalgar Square. El e marele câştigător. Fără să fi fost vreodată deputat şi fără să aibă partid în Parlament a obţinut ce a vrut. De teama lui conservatorii s-au unit şi au scos ţara din Uniunea Europeană. Nu cred că Boris Johnson ştie unde va sfârşi aventura. Prudent, a transmis un comunicat chemând la unitate, dar nu a apărut în public la miez de noapte. Cu 47 de ani în urmă, când Regatul Unit s-a alăturat Comunităţii Europene, nici premierul Heath nu a defilat prin piaţă. A ciocnit un pahar cu colegii şi s-a întors la Downing Street, unde îl aşteptau tatăl şi fratele său, s-a aşezat la clavecin şi a cântat un coral de Bach.“

Christian Mititelu a fost director al Secţiei române a BBC între anii 1984-2004.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările