Tudor Vladimirescu a fost un foarte bun cunoscător al legislaţiei româneşti şi a celei austriece, atât timp cât a putut repurta o strălucită victorie în justiţie, în faţa instanţelor habsburgice din Viena.

Trebuie să insistăm asupra faptului că lui Tudor Vladimirescu trebuie să i se atribuie calitatea de conducător al Revoluţiei din 1821, fiindcă el a avut nu numai forţa militară care să susţină revoluţia ci şi principalele elemente ale programului politic. Boierii care s-au aliat cu Tudor Vladimirescu nu au acţionat decât ca un factor ”modelator” şi ”moderator” în desăvârşirea bazei documentare revoluţionare, iniţiativa revenindu-i lui Tudor Vladimirescu. Se observă, din documentele programatice revoluţionare, în mod indirect, că alianţa lui Tudor Vladimirescu cu Eteria şi cu Alexandru Ipsilanti era una circumstanţială, diferind scopurile celor doi actori principali ai momentului 1821. Tudor voia ca punct maximal independenţa Ţării Româneşti, iar ca punct minimal, înlăturarea regimului fanariot şi modernizarea cu acordul otomanilor. Alexandru Ipsilanti voia, ca obiectiv maximal, să contribuie la succesul Războiului Grec de Independenţă, care urma  să izbucnească în primăvara anului 1821, iar ca obiectiv minimal îşi stabilise posibilitatea de a fi domn în Ţara Românească şi Moldova, iar, evident, Tudor Vladimirescu îi putea fi un obstacol. De ce voise Ipsilanti alianţa cu Tudor Vladimirescu? Alexandru Ipsilanti ştia că Tudor şi pandurii formau o forţă militară net superioară trupelor Eteriei, cu mult ma imultă experienţă în luptele cu turcii.

            Este clar, acum, la două secole de la momentul 1821, că dacă n-ar fi fost la mijloc speranţa ajutorului rusesc, Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti nu ar fi cooperat niciodată.

            O dovadă esenţială o reprezintă faptul că, la 17 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu avea deja redactat documentul ”Cererile Norodului Românesc”. Deşi acest document a fost făcut public mai târziu, în februarie 1821, când deja acţiunile românilor şi grecilor fuseseră deja dezavuate de Rusia, el urma să fie baza constituţională a Ţării Româneşti.

            Proclamaţia de la Padeş din 23 ianuarie 1821 reprezenta programul menit să contribuie la aderarea ţăranilor la cauza Revoluţiei pentru a-i spori puterea. Era necesar ca să se vadă caracterul naţional al acţiunii, în rândul tuturor păturilor sociale. Este  o dovadă că Tudor Vladimirescu nu s-a subordonat Eteriei, fiindcă lui Alexandru Ipsilanti, sigur nu-i convenea ridicarea ţăranilor care-i urau pe fanarioţi din cauza persecuţiei sociale, economice şi naţionale pe care aceştia o exercitaseră mai bine de un secol.

            ”Cererile Norodului Românesc” sunt o altă dovadă că Tudor Vladimirescu nu respingea ”ab initio” statutul internaţional existent şi reglementările existente. Voia doar să restrângă numărul ”boierilor greci” la patru:

            ” Domnul ţării să nu aducă cu înălţimea sa aicea în ţară mai mulţi boieri greci decât patru, adică un postelnic mare i un cămăraş i un portar şi un grămatic mare.

Toate scaunele arhiereşti şi toate mănăstirile ţării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe sama ţării, precum este legat şi precum să coprinde în hatişeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802”.

În continuare, Tudor Vladimirescu voia o reformă fiscală în sensul reducerii numărului de dări, păstrării plăţii trimestriale şi a păstrării reglementărilor din vremea domnitorului Caragea, fiind abolite cele ale domnitorului Şuţu:

”Din şase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiaşi legătură socotindu-se pe trei luni, una.Toate câte s-au întocmit şi s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Şuţu să strice cu totul, şi să rămâie toţi streinii şi toate cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea; cum şi toate ludile câte s-au mai adăogat pe la judeţe de către numitul domn Suţu să scază; iar anaforalile şi întăririle ce s-au făcut de către acel domn asupra arătatelor madele , în faţa norodului, să arză toate; precum şi oieritul şi dijmăritul şi vinăriciu, să nu fie slobod a să mai adăuga măcar un bănuţ piste legătura ce s-au făcut de către domnul Caragea.[…]”

            Se solicita, de asemenea abolirea cumpărării cu bani a funcţiilor laice şi bisericeşti, reducerea taxelor bisericeşti:

”Toate dregătoriile ţării, atât cele politiceşti, cât şi cele bisericeşti, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din ţară. Asemenea şi toate dările preoţeşti să scază, după cuviinţă. Şi preoţi cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic şi unde face trebuinţă”.

            Administratorii locali trebuiau să fie români şi incoruptibili:

”Zapcii prin plăşi să nu fie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, şi acela să fie pământean, şi prin chezăşie că nu va face jaf”.

Conferirea rangurilor boiereşti nu mai trebuia făcută prin cumpărare şi,de asemenea să se desfiinţeze categoriile scutite de taxe şi impozite:

”Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă. Posluşnicii să lipsească cu totul, fiindcă este numai un catahrisis al ţării şi folos al jefuitorilor; precum şi toţi scutelnicii”.

            Se reglementau reforma instituţiilor de ordine publică, o armată de panduri, reducerea salarizării în sistemul judiciar, interdicţia angajării de străini în funcţii publice, reducerea taxelor judiciare:

”Dregătoria spătării cei mari, dimpreună cu toţi dregătorii şi toţi slujitorii spătăreşti, să lipsească cu totul, fiindcă este de mare stricăciune ţării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spătăreşti. Ţara să fie volnică a-ş face şi a ţinea patru mii de ostaşi panduri cu căpeteniile lor şi două sute arnăuţi, scutiţi de toate dările, şi cu leafă uşoară, a cărora leafă să economisească din veniturile mănăstirilor. Toate lefile streinilor să lipsească cu totul. Toţi dregători judecătoriilor şi ai calemurilor să împuţineze, rămâind numai precum au fost în vechime; şi lefile să le fie uşoare. Asemenea şi havaetu jălbilor şi cărţilor de judecată să scază”.

Întrucât el însuşi câştigase un proces, bazându-se pe reglementările din ”Pravilniceasca Condică” a domnitorului Alexandru Ipsilanti (bunicul eteristului Alexandru Ipsilanti), dorea păstrarea în vigoare a acesteia şi abrogarea ”Legiuirii Caragea”:

”Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voinţa a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună şi să urmeze.”

Evident, Tudor Vladimirescu încerca să îşiia măsuri de precauţie, în sensul că dacă nu ar fi reuşit să cucerească independenţa Ţării Româneşti, ar fi putut să obţină de la otomani reformele absolut necesare  modernizării Ţării Româneşti.

            Proclamaţia de la Padeş din 23 ianuarie 1821 a fost redactată ca un program de acţiune revoluţionară menit să oficializeze alianţa dintre ţărani şi boierii ”făgăduiţi”, în spiritul ”ascultării” faţă de sultan, evident, o formulare diplomatică menită să nu trezească suspiciuni otomanilor care ar fi putut interveni înaintea sosirii sprijinului militar al Rusiei pe care contau atât Tudor Vladimirescu, cât şi Alexandru Ipsilanti.

Expresiile  „De la tot norodul rumânesc din judeţele de peste Olt”, respectiv ”De la tot norodul din toate cinci judeţe, multă sănătate! au fost tăiate pe textul original, Tudor Vladimirescu preferând să scrie ”Cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelante oraşe şi sate ale Ţării Rumâneşti, multă sănătate!”

            Tudor Vladimirescu justifică ridicarea la luptă din cauza imposibilităţii de a mai tolera marile abuzuri ale autorităţilor laice şi bisericeşti. Atitudinea lui Tudor se bazează pe principiul tradiţional al ”autoapărării” în faţa abuzurilor conducătorilor, în lipsa altei căi de respectare a drepturilor. Românii şi locuitorii de altă origine trebuiau să lupte alături împotriva ”robiei”:

”Fraţilor lăcuitori ai Ţării Rumâneşti, veri de ce neam veţi fi! Nici o pravilă nu opreşte pre om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viiaţa, care mai de multe ori nu să primejduieşte din muşcarea lui! Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Dacă răul nu este priimit lui Dumnezău, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezău! Iar acesta nu să face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu să face! Au vrut Dumnezău să facă lumină? Aceia s-au făcut, dupe ce au lipsit întunerecul!”

            Tudor Vladimirescu justifică ridicarea la luptă ca fiind acceptată inclusiv de sultan care nu ar agrea abuzurile interne ale fanarioţilor. În fapt, aici este explicat pe înţelesul poporului principiul autonomiei interne, obţinut pe baza ”Capitulaţiilor” de către Principate în Evul Mediu, în care, în schimbul acceptării suzeranităţii otomane, li se garanta autonomia internă.  Evident, atât timp cât se autodeclară ”credincios” sultanului, Tudor vrea să menajeze suspiciunile turcilor, ceea ce Alexandru Ipsilanti nu ar fi agreat. În plus, mai târziu, Alexandru Ipsilanti, în Moldova a dezvăluit sprijinul secret rusesc, ameninţându-i direct pe turci, ceea ce a dus la pierderea sprijinului rusesc pentru ambele mişcări. Aici se poate vedea din nou prăpastia dintre Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti:

”Veichilul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat [sultanul n.a.], voeşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre! Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie noaă bine! ”

Urmează apoi organizarea revoluţionarilor care implică un criteriu modern al competenţei şi al spiritului naţional. Tudor Vladimirescu arată că în mişcarea revoluţionară vor fi şi boieri, negustori patrioţi, ”făgăduiţi”, cărora ”adunarea revoluţionară” nu trebuia să le pricinuiască nici măcar cel mai mic neajuns. În schimb, ”pentru folosul de obşte”, adică pentru binele public, expresie a Revoluţiei Franceze, pe care Tudor Vladimirescu o învăţase în lungile sale perioade de călătorii în Apus şi din lecturile sale istorice şi juridice, revoluţionarii puteau să îi deposedeze de averi pe boierii duşmani ai  revoluţiei naţionale. Oastea poporului trebuia să se înzestreze cu tot ce putea conferi avantaj în luptă: de la arme, la uneltele de muncă şi să îi urmeze pe liderii revoluţionari, inclusiv pe ”boierii făgăduiţi”:

”Şi să să aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sânt ai noştri şi cu noi dinpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sânt făgăduiţi!

Nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii; care veţi avea arme, cu arme; iar care nu veţi avea arme, cu furci de fier şi cu lănci; să văd faceţi degrabă şi să veniţi unde veţi auzi că să află Adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara. Şi ceia ce vă va povăţui mai marii Adunării, aceia să urmaţi, şi unde vă vor chema ei, acolo să mergeţi. Că ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacrămile du pe obrazăle noastre nu s-au mai uscat!

Şi iar să ştiţi că niminea dintre noi nu este slobod , în vremea aceştii Adunări – obştii folositoare – ca să să atingă măcar de un grăunţi, de binele sau de casa vreunui neguţători, oroşan sau ţăran, sau de al vreunui lăcuitori, decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jărtfească; însă al cărora nu vor urma noaă – precum sânt făgăduiţi – numai al acelora să să ia, pentru folosul de obşte!”

            Aşadar, cele două documente revoluţionare  elaborate acum două secole arată clar că scopul Revoluţiei de la 1821, conduse de Tudor Vladimirescu era acela al reformei Ţării Româneşti, în sensul înlăturării regimului fanariot, ca obiectiv minimal. Alianţa cu Eteria a fost făcută de Tudor Vladimirescu doar pentru a determina Rusia să îi ajute atât pe români cât şi pe greci (popoare creştin-ortodoxe) în demersurile lor politice, revoluţionare şi naţionale.

După ce ţarul Rusiei a declarat public că nu are legătură cu niciuna dintre mişcările revoluţionare (românească şi greacă), Tudor Vladimirescu va decide să meargă înainte, până la capăt, cu toate riscurile, pentru a-şi atinge scopurile pentru care decisese să intre în lupta naţională şi revoluţionară.

            Se împlinesc astăzi 200 de ani de la începutul Revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu. Oare politicienii români din zilele noastre au învăţat ceva de la ”Domnul Tudor”? Au învăţat că trebuie să cunoască atât legile româneşti cât şi legislaţia internaţională?

Câte limbi străine de circulaţie internaţională vorbesc politicienii noştri în mod fluent? Sunt destui politicieni români care au grave dificultăţi în a se exprima corect în limba română.

Ce să mai vorbim de cunoaşterea normelor de drept internaţional şi de respectarea protocolului?

Au învăţat politicienii noştri de azi că ”averile rău agonisite” trebuie să fie luate pentru ”folosul de obşte”?

Au învăţat că reforma trebuie făcută luând ce a fost bun din trecut şi nu să declare că vor reforma totuldin temelii pentru ca apoi, la final de mandat să spună că ”moştenirea grea a trecutului” i-a împiedicat să înceapă ce au promis?

Oare au uitat politicienii noştri vorbele lui Tudor Vladimirescu adresate lui Nicolae Văcărescu, trimisul ”partidei boiereşti” care voia să-l convingă să oprească revoluţia: ” pesemne dumneata pă norod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie... Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor”?