Societatea civilă a reacţionat imediat, deşi diferit. O parte acuză ingerinţele Bruxellesului în libertatea de exprimare din România, atât de greu câştigată, iar cealaltă parte apreciază această intervenţie ca o şansă de corijare a tot mai numeroaselor derapaje de presă. E greu de spus acum cine are dreptate.

Nominalizarea presei într-un document care, de regulă, examinează Justiţia şi relaţia acesteia cu politicul arată că presa a devenit, în bună măsură, parte a jocului. Că a abdicat de la rolul său, poziţionându-se de o singură parte – şi nu neaparat cea mai onorabilă. E rezonabil să credem că raportul se referă în principal la televiziunile de ştiri şi cu precădere la Antena 3, acolo unde atacurile incorecte, pe alocuri halucinante, la adresa Justiţiei nu se înregistrează sporadic sau conjunctural, ci se exercită cu metodă, cu tenacitate. Cu plan editorial bine întocmit, dar îngrozitor de dezechilibrat - adică exact opusul a ceea ce trebuie să fie o presă onestă.

Metoda e străvezie şi începe să facă pui: se toarnă minute în şir, poate ore, căldări cu lături în capul cuiva, după care i se dau şi celui acuzat câteva secunde ca să se apere – dacă i se dau şi acelea. Rezultatul este că publicul primeşte doar o faţetă a problemei, cea care le convine telejurnaliştilor, şi nu are nici o şansă să-şi formuleze o altă opinie, poate chiar cea corectă. Dar ce treabă are Comisia Europeană cu deontologia presei din România. Are - şi iată de ce.

Pe de o parte, presiunile mediatice asupra Justiţiei au atras atenţia Comisiei Europene tocmai pentru că au căpătat o anvergură de neconceput într-o ţară occidentală. Pe de altă parte, Mecanismul de Cooperare şi Verificare a fost gândit special pentru a scoate Justiţia de sub influenţa politicului şi de a-i consolida independenţa ca putere separată în stat. Aşa cum s-au aşezat lucrurile la noi, există riscul ca ceea ce înainte politicienii făceau în mod direct, nemijlocit, să o facă acum mediat, prin intermediul presei: presiuni asupra Justiţiei. Şi exact asta încearcă să prevină raportul de ieri al Bruxellesului. Cu alte cuvinte, în momentul în care şi-au asumat un rol politic angajant şi au şi acţionat făţiş în slujba angajatorului, acei jurnalişti şi-au atras automat riscul de a deveni parte a problemei pe care Comisia Europeană încearcă să o depaneze. N-ar trebui să se isterizeze de prezenţa lor în acel raport.

Raportul vorbeşte şi de o revizuire a standardelor jurnalistice şi mă tem că politcienilor le-ar putea veni ideea de a concepe o lege a presei. Şi dacă o vor face, în mod cert nu o vor face bună. Ar mai fi soluţia ca presa însăşi să găsească resurse de a-i izola pe cei care abuzează de statutul de jurnalist, îl golesc de conţinut, ocupă gălăgios scena şi pun această meserie la dispoziţia politrucilor. Cred însă că presa română deja nu mai are, dacă a avut vreodată, aceste resurse.