Ce-a găsit Ana Blandiana colindând prin lume

Ana Blandiana la un festival de poezie la Berlin

Soră lume, noua carte a Anei Blandiana (Humanitas, 2020) este despre schimbări, despre graniţe, despre miracole, despre bunătate, despre metodele supravieţuirii sub dictatură, despre Vest şi Est.

„Mă îndoiesc că veţi putea înţelege cu adevărat ce înseamnă o dictatură, pentru că ea se află, ca în basme, pe celălalt tărâm”, le spunea Blandiana norvegienilor veniţi în număr mare imediat după 1990, când îşi lansa la Oslo ce-a de a doua carte. Această aserţiune a fost lansată după ce un cititor i-a relatat vizita cuplului Ceauşescu în Norvegia: celor doi li s-a oferit ca reşedinţă Palatul Regal, care se află în centrul capitalei şi în jurul căruia întorc tramvaiele din Oslo. „Imediat după ce s-a instalat, Nicolae Ceauşescu a cerut să fie oprite tramvaiele pentru că îl deranjează zgomotul. De aproape un secol, de când există tramvaie în Oslo, ele se învârt în jurul parcului care înconjoară palatul şi niciun membru al familiei regale norvegiene nu s-a plâns şi nu a cerut să fie oprit cel mai popular mijloc de transport, deranjând mii şi mii de oameni, pentru ca un singur om să nu mai fie deranjat.” Cititorul norvegian i-a spus Anei Blandiana că i-a cumpărat cartea pentru a afla „ceva” despre „ţara în fruntea căreia a stat un sfert de secol un asemenea om”. Scriitoarea îi vorbeşte despre „zeci de popoare”, care n-au putut reacţiona în faţa comunismului, dar în timp ce-i răspunde se simte tulburată de asocierea pe care norvegianul o face între ea, care a fost o opozantă a regimului, şi dictatorul: „Revolta normală (subl.  făcută de A.B) a norvegienilor apărea ca o simplă naivitate, ceea ce mă umilea în proprii mei ochi, dar imediat, pe un plan infinit mai dramatic, nu puteam să nu adaug – cu invidie – că naivitatea lor era reală, pentru că izvora dintr-o ignorare a Răului, de care avuseseră neînchipuitul noroc să nu fie atinşi.”

Răul continuă să aibe multe feţe, mai greu de distins de occidentali, prea obişnuiţi cu noile tipare ideologice. Ana Blandiana se loveşte, însă, de ele imediat ce poate ieşi din ţară, înainte şi după 1989. După, observă cu nostalgie dispariţia generaţiei lui Jean-Francois Revel, care a scris despre ororile comunismului în paralel cu filosofii marxişti, neconvinşi că în Estul continentului comunismul gira crime monstruoase. Blandiana scrie că odată cu dispariţia acelei generaţii, în gazetele ei preferate L’Express şi Le Nouvel Observateur „nu  mai exista capacitatea de a fermeca prin transmiterea ideilor bucuria de a gândi a celui ce scria, care devenea bucuria de a gândi a celui ce îl citeşte”. Multe se schimbaseră, recunoaşte autoarea volumului Soră lume şi, în plus, simţea „un fel de praf care se depusese peste idei, reducându-le impactul”, totuşi, „nu dispăruse ceva, ci se adăugase ceva ce pretindea că va face lumea mai bună, mai fără greşeli, mai corectă” şi pentru ca acest lucru să se întâmple, „ea, lumea, nu trebuia decât să accepte să se supună controlului corectitudinii politice”. E vorba de lucrurile duse la extrem, de cenzura care invocă această ideologie pentru a arunca peste bord informaţii şi analize relevante. 

Volumul Anei Blandiana confirmă între altele şi unele biografii sau vechi reflexe ipocrite ale unor personaje devenite celebre. Povesteşte astfel, de pildă, despre un mic dejun oferit în 1990 de ministrul de Externe francez, Roland Dumas, unor cunoscuţi opozanţi: Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ion Caramitru şi ea. La întrebarea oficialului, dacă se ştie cine sunt tinerii care au murit la Revoluţie, Dinescu a răspuns primul că ar fi vorba despre „Hitlerjugend”, şi că „nu trebuie să li se exagereze importanţa, fiindcă este vorba despre nişte utecişti care cu puţine zile în urmă scandaseră sloganuri procomuniste”. Mai departe, în carte, Blandiana vorbeşte despre liderii partidelor promonarhiste care s-au opus vizitei Regelui Mihai în 1992 şi face un portret atent conturat al Regelui, care „a fost victima ţintă nu numai a cinismului istoriei şi a cruzimii politicii, a intereselor, orgoliilor şi lipsei de scrupule a celor din jur, ci şi a propriei sensibilităţi şi a unui simţ moral straniu în spaţiul public”.

Frontierele sunt ziduri de netrecut în volumul de călătorii al Anei Blandiana, între Macao, mica fâşie portugheză care a revenit Chinei şi pe care autoarea a vizitat-o înainte de acest eveniment, aeroportul albanez, unde o escală inedită îi oferă imaginea oamenilor care privesc dincolo de geamul sălii de aşteptare şi chiar peisajul de pe Otopeni în 1990 înaintea zborului ei spre Viena într-un avion care mergea în Statele Unite. Nu înţelegea de ce atât de mulţi oameni, cu atât de multe bagaje, erau acolo, dar apoi, a venit spre ea cineva şi a rugat-o să aştepte puţin, până vin şi copiii lui: „Plecăm definitiv din ţară, a rostit rar, privindu-mă cercetător ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă înţeleg ce spune. Plecăm în America şi am vrut ca, înainte de plecare, copiii mei să vă vadă, să fiţi ultima imagine din România pe care să o ducă dincolo şi să nu o uite niciodată”. În jurul ei s-au strâns toţi acei oameni pregătiţi să plece de tot, iar copiii i-au cerut autografe.

Ajunsă la Viena pentru primul congres PEN la care luau parte şi scriitori din fostele ţări socialiste, Blandiana s-a trezit fără bagaje, care urmau să ajungă abia peste patru zile când avionul se întorcea din SUA şi făcea escală din nou în capitala Austriei. La biroul Tarom, unde încerca să găsească un bilet de întors, fiindcă n-ar fi putut să meargă la recepţiile de gală în blugi şi oricum nu avea bani să-şi cumpere altele, o angajată tânără care a recunoscut-o i-a spus că nu poate pleca tocmai în acel moment în care toate ştirile vorbesc despre românii care mănâncă lebedele vieneze şi în care prezenţa ei ar putea schimba câte ceva. Entuziasta angajată a companiei româneşti i-a promis scriitoarei că de la ora 15, cât era atunci, până la ora 19 când Blandiana urma să plece de la hotel spre recepţia guvernului austriac, avea să primească toate toaletele de care avea nevoie pentru cele câteva zile cât va sta acolo. 

La Viena există multe românce, i-a explicat tânăra de la Tarom, „iar printre ele cu siguranţă unele care să aibă măsurile dumneavoastră. O să dau chiar acum nişte telefoane unor cunoştinţe dintre ele, explicându-le despre ce e vorba şi rugându-le să telefoneze la rândul lor (…) evident că o să le cer toalete sobre, dar şic, elegante, dar clasice. Mi-a venit să râd nu de ea, ci de mine. Deşi tot ce spunea stătea în echilibru pe muchia imposibilului, eram absolut convinsă că se va ţine de cuvânt”, ceea ce s-a şi întâmplat.

Cartea are 430 de pagini şi e plină de întâmplări incredibile, personaje de roman şi călătorii complicate, făcute înainte şi după căderea comunismului. Între toate acestea, autoarea caută să înţeleagă lumea, să dea definiţii, să îmbrăţişeze binele acolo unde îl găseşte şi să arate răul, să-l descrie, în aşa fel încât să poată fi recunoscut. Ana Blandiana te cucereşte mai ales prin sinceritate, prin rostirea adevărului cu orice preţ, prin curajul de a spune lucrurile până la capăt, aşa cum a făcut-o şi înainte de 1989, când, fiind nevoită să se retragă în literatura pentru copii, scrie despre motanul Arpagic, căruia i s-a urcat faima la cap şi a început să se comporte ca Ceauşescu şi peste tot pe unde trecea toţi strigau Ar-pa-gic, Ar-pa-gic.

Sabina Fati - Deutsche Welle