Câteva cuvinte la moartea lui Cristian Ţopescu
0
Nu am pregătirea necesară spre a mă pronunţa în cunoştinţă de cauză asupra indiscutabilelor competenţe profesionale de comentator sportiv ale lui Cristian Ţopescu.
Tocmai de aceea unor aprecieri de circumstanţă şi, mai mult ca sigur, diletante îmi îngădui a face loc apelului memoria mea de telespectator fidel al Televiziunii Române . În scrierea istoriei căreia Cristian Ţopescu deţine un loc de primă mână.
Iată, îmi amintesc că în vara anului 1970, atunci când TVR transmitea live, noaptea, Campionatul de fotbal din Mexic copilul care eram i-am admirat deja capacitatea ieşită din comun de a le induce telespectatorilor sentimentul că se aflau aievea acolo, la El Mundial, pe stadionul Jalisco.
În anii 70, în vremurile în care România făcea legea în handbalul european şi mondial, marii sportivi ai vremii, indiferent că se chemau Cristian Gaţu, Gheorghe Gruia, Valentin Samungi sau Cornel Oţelea, îl socoteau pe Cristian Ţopescu ca făcând parte din echipă. Îmi este şi acum viu în minte comentariul vibrant de la marea victorie din finala Campionatului mondial de handbal de la Paris, de la începutul primăverii anului 1970. Excepţionala implicare emoţională a lui Cristian Ţopescu. Pasiunea concentrată din ultimele minute ale meciului, atunci când se hotăra victoria. Pariez că a făcut parte dintre cei care au decis-o. Simbolic, desigur.
La două săptămâni după aceea, TVR le-a făcut pe plac telespectatorilor şi a redifuzat înregistrarea meciului. Dl. Ţopescu a intuit posibilitatea semi-eşecului fiindcă orice s-ar spune altfel te uiţi la o competiţie sportivă al cărui rezultat îţi este deja cunoscut. A avut atunci o idee extraordinară, aşa cum numai un mare om de televiziune ar fi putut să aibă. A vrut să recreeze perfect atmosfera din miraculoasa zi a victoriei. A intervenit la conducerea de atunci a Televiziunii ca anunţul care vestea începutul transmisiei să fie făcut de aceeaşi crainică (Lia Mărăscu) pe care a rugat-o să poarte exact aceeaşi vestimentaţie. Dl. Ţopescu a făcut ceea ce se cheamă un intro, a încălcat toate tabuurile, s-a ridicat în văzul nostru, al tuturor, de pe scaun şi i-a făcut loc Liei. Care, evident, necontrafăcut emoţionată, a contribuit în felul ei la instaurarea iluziei mai mult decât necesare că totul se decidea iarăşi sub ochii noştri. Ajutaţi să observe şi să savureze esenţialul graţie acuităţii privirii şi acurateţei comentariului lui Cristian Ţopescu.
Şi tot în anii 70, pe vremea când aproape că nu era finală a Cupei Davis în care să nu joace România, copiii, cu rachete improvizate, se jucau nu numai de-a Ţiriac şi de-a Năstase, ci şi de-a Cristian Ţopescu.
Evoluţiile unor Gabrielle Seifert sau Peggy Fleming, marile patinatoare ale aceloraşi miraculoşi ani 70, când asupra României nu se lăsase iarăşi atotputernicia distrugătoare a ideologiei comuniste în forma ei cea mai aspră, păreau parcă şi mai graţioase însoţite de comentariile dar şi de tăcerile d-lui Ţopescu. Fiindcă marele jurnalist de televiziune deţinea această ştiinţă rară de a aprecia când vorbele ar putea fi inutile, deranjante. Când mult mai elocvente sunt tăcerile. Care acompaniau perfecţiunea mişcărilor, a gesturilor, frumuseţea muzicii pe care am convingerea că dl. Ţopescu ştia să o savureze ca nimeni altul.
Îmi mai amintesc exuberanţa cu care a comentat Cristian Ţopescu evoluţiile de vis ale Nadiei Comăneci la Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976, dar şi felul sobru în care a anunţat comentatorul retragerea echipei de gimnastică a României de la o competiţie moscovită în care regulile sportului şi ale demnităţii fuseseră grav încălcate.
Către finele aceluiaşi deceniu, alături de Tudor Vornicu şi de Ileana Vlad, Cristian Ţopescu a creat o emisiune de sâmbătă după-amiaza de excepţie. Se numea De la A la Infinit. Atunci a apărut dl. Ţopescu pe ecran mai des ca niciodată. Atunci l-am văzut înşirându-şi pe măsuţă teancuri nesfârşite de fişe care demonstrau că fiecare comentariu era pregătit cu o minuţie exemplară.
Au urmat nenorocirile în cascadă. Mai întâi cuiva nu i-a mai plăcut nici titlul, nici conţinutul emisiunii. Comuniştii nu se împăcau deloc cu infinitul, se ştie, ei lucrau cu termene clare. Programul acela minunat de sâmbătă după-amiază a primit un titlu fără relevanţă - Mozaic cultural-artistic-sportiv - pentru ca abia ceva mai târziu, la insistenţele lui Tudor Vornicu, să se îngăduie genericul La sfârşit de săptămână.
Pe urmă cuiva nu i-a mai plăcut nici de Cristian Ţopescu. După meciul Suedia –România din 1983 a fost trimis ofiţer de presă la clubul Steaua, iar numele lui a mai putut să apară doar ca semnatar al unor articole din Flacăra. O excepţie a fost un meci al clubului Steaua. Dacă îmi amintesc bine, crainica nu a avut voie să-i anunţe numele, lui i-a fost refuzat dreptul să se prezinte. Câtă stupiditate la decidenţii vremii!
Mi-l amintesc şi acum pe Cristian Ţopescu cu câtă emoţie a apărut în primele zile ale Revoluţiei, în uniformă de ofiţer, în studioul 4. Şi-a reluat apoi în TVR îndeletnicirile, a încercat să fie un factor de echilibru, a comentat sport pe mai departe, nu s-a lăsat momit de politică atâta vreme cât a slujit Televiziunea publică, a ştiut când a sosit vremea să nu mai comenteze fotbal. A abandonat comentariile la acest sport în primul rând din considerente morale.
A deţinut, la un moment dat şi pentru puţină vreme, funcţii în ierarhia TVR nu fiindcă ar fi fost ahtiat după titluri, ci pentru că aşa i-au cerut colegii şi telespectatorii. Care sperau că prezenţa lui la etajul 11 al instituţiei reprezintă o garanţie a profesionalismului şi echidistanţei. Atât cât i-a stat în putinţă a făcut ca lucrurile să stea astfel.
Repeta ori de câte ori avea ocazia că TVR avea menirea să informeze, să distreze, dar şi să facă educaţie. Cât de dezamăgit trebuie să fi fost Cristian Ţopescu în aceste ultime zile ale vieţii văzând şi auzind ce se întâmplă acum la vârful TVR. Şi cât de mare a fost ofensa adusă memoriei teleastului de însăşi Televiziunea Română care i-a permis unui fals jurnalist, unui intrus politic precum Ionuţ Cristache să îl omagieze.
Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogul adevărul.ro
Se încarcă comentariile...
