Cât se va mai muri degeaba în colective catastrofe româneşti?

Inquam Photos / Octav Ganea

Făptaşii de la Colectiv n-au fost pedepsiţi nici după 4 ani. Au murit degeaba victimele de la Colectiv? Dar Aura Ion? Dar ceilalţi? De ce probabilii ucigaşi din culpă şi complici ai lor continuă, vai, să fie în funcţii?

Timpul are uneori o incomprehensibilă răbdare cu criminalii. A durat 104 ani înainte ca, în SUA, congresmenii să se hotărască să-i spună crimei în masă anticreştine din Turcia anului 1915 pe nume şi s-o califice, oficial, spre supărarea preşedintelui turc Erdogan, ”un genocid”.

Prin comparaţie, alte catastrofe colective, de dimensiuni de regulă net mai reduse, par simple accidente, întrucât nu le-a vrut nimeni. Şi totuşi unele, precum incendiul de la Colectiv, de fapt nu sunt, chiar dacă, după patru ani, procesele mai sunt în faşă, iar vinovaţii condamnaţi inexistenţi. Şi chiar dacă, de-atunci încoace, spre ruşinea liderilor ei politici, România are un deficit bugetar record, dar încă nu dispune, cu excepţia câtorva zeci de paturi, de spitale care să poată îngriji cum trebuie mari arşi.

"Eu nu îmi dau demisia”, a declarat ca din puşcă Raed Arafat după apariţia în spaţiul public al filmului secret al pompierilor săi, ascuns, în mod revoltător, de ochii oamenilor şi ai anchetatorilor investigând criminalul incendiu de la Colectiv. Ca de obicei, ca după alte nefăcute, ca după moartea evitabilă a Aurei Ion, moarte pentru care familia tinerei cu viaţa secerată de incompetenţă înainte de a-începe cu adevărat îi atribuie lui Arafat o vină penală personală, Arafat ştie una şi bună. El demisia nu şi-o dă. Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă. Partea dorsală a fondatorului SMURD vrea să rămână veşnic lipită de scaunul secretarilor de stat. Că-i la sănătate, că e la interne, contează mai puţin.

Iresponsabilitatea dregătorului român e proverbială. El, din principiu, oricât de mare ar fi dezastrul din subordinea sa, nici usturoi n-a mâncat nici gura nu-i miroase. Prin definiţie, el e nevinovat. El, Arafat. El, omul cu mari merite anterioare, nu-i ucigaş, de vreme ce se pretinde salvator. A apărut un film care-l incriminează? El "n-a ştiut". Şi dacă n-a ştiut ce-i de făcut? Cine conduce? Oare cine?

Şi cine-şi asumă răspunderea pentru ignoranţa şefului care ar fi trebuit să fie cât de cât edificat şi să-şi pregătească oamenii din timp? Cine-i de vină pentru haosul din capul lor şi din teren? Pentru o asasină confuzie a pompierilor, pentru o debandadă şi o harababură ucigaşe? Subalternii nevinovaţi.

Ori, şi mai bine, nimeni. În apărarea lui Arafat, românii instigaţi de Antena 3 dăduseră jos în 2012 un guvern şi iscaseră o minirevoluţie. Una, care le-a adus oamenilor mai întâi marţea neagră a lui Ponta şi condiţii optime pentru corupţia ucigaşă de la Colectiv. Apoi, după un an de prefăcută căinţă pesedistă deschizând pârtie cabinetului Cioloş, avea să-i relivreze pe români cu tot cu ţară cleptocraţiei dragniote şi executivelor analfabeto-ticăloase de extracţie peceristă, culminând cu guvernul Dăncilă.

Evident, nu toate relele petrecute din 2012 încoace sunt culpa unui secretar de stat, oricât de persistent, oricât de şmechereşte s-ar pricepe să dea mereu vina pe alţii şi să tragă perpetuu spuza statului căpuşat de cleptocraţi pe turta sa. Şi apoi "zilele n-au intrat în sac", îşi vor fi spunând mulţi.

La urma urmei şi Congresului american i-a trebuit un veac şi pe deasupra cât a trecut de la incendiul Colectiv spre-a spune adevărul. Într-adevăr, n-au trecut 104, ci doar 4 ani de la flăcările care au mistuit la Colectiv zeci de trupuri de tineri. Acelaşi interval s-a scurs de la iresponsabilele declaraţii ale unor Bănicioiu şi Arafat, potrivit cărora România chipurile ar avea ”de toate”, declaraţie ce pare să fi întârziat transferul în străinătate al răniţilor, împiedicând de bunăseamă salvarea unora din ei.

Dar Arafat e un simbol al impunităţii dregătorilor domnind în România de la comunişti încoace. Nicio prostie, nicio inadecvare în funcţie, nicio imprudenţă, nicio neglijenţă criminală nu prea pune capăt vreunei cariere frumoase şi mănoase. Boierii rămân la timonă în statul feudal orice ar săvârşi.

E greu de ţinut şirul tuturor penalilor din parlamentul românesc salvaţi de gratii nu din pricină că ar fi fost nevinovaţi, ci de colegii senatori sau deputaţi care au refuzat să le ridice imunitatea, dar n-au fost ţintuiţi de presă şi de opinia publică la stâlpul infamiei. E greu de cuantificat catastrofa provocată de impunitatea securiştilor de după 1989. E greu de spus câte autostrăzi ca lumea şi câte spitale performante ar fi avut românii, eventual din donaţii precum cele vituperate de pesedista Firea, dacă s-ar fi făcut lustraţia şi dacă marii şi micii criminali ai regimurilor postbelice nu s-ar fi bucurat de clemenţă. Dacă făptaşii, complicii şi averile lor n-ar fi beneficiat de îngăduinţa potentaţilor, a instituţiilor, a legii, a parlamentului, a magistraţilor şi a societăţii prostite de o parte din elite.

Multe nu ştim, desigur. Dar pare clar că, dacă ţara merge din rău în mai rău şi cade din hău în hău, o parte din vina degringoladei şi catastrofelor de felul celei din clubul devorat de flăcări, aparţine uşurinţei cu care românul obişnuieşte să ierte. Şi lejerităţii iresponsabile cu care dă noi şanse (ca Iohannis) demnitarilor şi formatorilor de opinie care nu le merită deloc.

Va fi fost, altfel spus, o operă colectivă şi motor de viitoare catastrofe colective sabotând naţiunea şi simţul dreptăţii civice, dacă Babu Ursu, martirii revoluţiei şi mineriadelor, dacă victimele tragediei de la Colectiv, dacă, pe scurt, victimele sistemului, rămân şi vor continua să rămână fără răzbunare.

Petre Iancu - Deutsche Welle