Castelana de pe Valea Loarei
0
Angela Crăciun şi-a găsit palatul de vis în paginile unei reviste. S-a îndrăgostit de el la prima vedere. După prima vizită, în 2008, a simţit că i se potriveşte. Câteva zile mai târziu a devenit singura româncă proprietară de castel pe Valea Loarei. Château de la Huardière, castel ce l-a găzduit şi pe scriitorul André Malraux, nu i-a schimbat viaţa Angelei, ci i-a împlinit-o. Românca vrea să-l împartă cu artiştii pe
„Acţionez foarte rapid când mă convinge ceva", spune Angela Crăciun, femeie de afaceri, cercetător, fost diplomat, colecţionară şi iubitoare de artă. S-a suit în maşină a doua zi după ce a văzut castelul într-o revistă. A ajuns după miezul nopţii în orăşelul Sully-sur-Loire, la 150 de kilometri de Paris, a admirat podul peste Loara şi palatul istoric - erau luminate, dar totul era închis -, şi a înnoptat în Orléans.
În dimineaţa următoare şi-a dat întâlnire cu reprezentanţii unei agenţii imobiliare în parcarea castelului istoric şi aceştia au condus-o la domeniul de pe malul Loarei. Când a intrat pe poartă, a fost „pur şi simplu un «déjà vu»". A văzut doar o parte din domeniu, grădina şi interiorul castelului, şi s-a convins. După-amiaza a plecat la Paris să-i facă o ofertă proprietarului şi, câteva zile mai târziu, era la notar, semna precontractul.
Atmosferă aristocrată
Angela şi-a luat în primire locuinţa de pe Valea Loarei - patrimoniu mondial UNESCO ce se întinde de la Sully-sur-Loire la Chalonnes -, la ora patru dimineaţa. „Personalul de la castel ne aştepta pe peron. Le-am zis că nu e nevoie şi i-am trimis la culcare", povesteşte ea.
Când a tras prima dată de lanţul clopotului care sună adunarea angajaţilor, proprietara a aflat că unii dintre cei care lucrează acolo nu intraseră niciodată în castel. „Le-am spus «să ştiţi că eu n-am venit aici să-mi faceţi plecăciuni, nici să-mi spuneţi doamna contesă»".
Atmosfera pe care Angela o întreţine la castel este însă demnă de aristocraţi. Cei pe care-i invită la masă sunt aşteptaţi cu cartonaşe cu numele lor, pahare de cristal, suport de argint pentru cuţite şi chiar şi pentru scobitori. „Detaliile astea fac toată savoarea. E un mod de a te respecta, de a interacţiona cu frumosul", explică Angela.
Castel pentru minte, inimă şi literatură
Caricaturistul Ion Barbu, unul dintre artiştii invitaţi la palat, i-a găsit deja o titulatură: „castel pentru minte, inimă şi literatură". Barbu a cunoscut-o pe Angela la Petrila când, impresionat de gestul ei de a dona o mie de euro - „sumă care aici are o altă conotaţie" - pentru un arzător de care avea nevoie mediateca franceză a oraşului, a invitat-o la el acasă.
Castelana i-a întors imediat invitaţia. „Unul dintre gândurile care m-au bătut stând între pereţii care l-au adăpostit «autre fois» pe Malraux a fost acela al personalităţilor care i-au trecut pragul", spune Ion Barbu. „E un standard extrem de înalt pe care castelul nu trebuie să-l coboare."
Castelana şi-a pus deja amprenta pe „frumosul" palatului cu opt dormitoare, o bibliotecă, două bucătării şi un triplu salon care se continuă cu o verandă de vară cu vitralii. Salonul şi dormitoarele au şeminee în stil Ludovic al XV-lea, Ludovic al XVI-lea, în hol, pe scara principală şi chiar şi în baie se calcă pe mochetă.
Tapetul de pe pereţi este din mătase în majoritatea camerelor, grena cu dungi şi amfore aurii din loc în loc sau pe fond albastru cu flori galben-aurii. Dormitorul Angelei însă este îmbrăcat în catifea „bleu-ciel". Mobila este şi ea somptuoasă, în stil Ludovic al XVI-lea, Empire şi Napoleon al III-lea.
„Sunt pe urmele lui Malraux într-un fel sau altul", spune Angela care nu vrea să piardă trecutul impregnat în locuinţa ei. „E bucata mea de istorie, îmi voi imprima şi eu personalitatea, respectând ce a fost."
Viaţă ca-n poveşti
Angela Crăciun (42 de ani) e o romantică ce preţuieşte independenţa şi munceşte ca să-şi permită o viaţă de vis. Călătoreşte mereu, dar a început să se simtă acasă pe Valea Loarei. „Castelul există, mai trebuie să cumpăr calul şi sper să apară şi prinţul", glumeşte ea.
Istoria castelului Huardière
Palatul a fost construit în 1850 ca loc pentru relaxare. În aceste „chateau de plaisance" de pe Valea Loarei familiile regale ale Franţei îşi petreceau verile, în compania artiştilor, la baluri şi la petreceri. Până în 2008, Château de la Huardière a aparţinut unui anticar francez, Jean Renoncourt, care i-a fost proprietar timp de 18 ani.
Renoncourt a fost nevoit să-l vândă pentru a-şi acoperi datoriile după ce a pierdut un proces intentat de Elton John, căruia i-a vândut în 1996 patru statui de marmură contrafăcute. În 2007, instanţa l-a obligat pe Renoncourt să-i plătească despăgubiri lui Elton John - 400.000 de euro, preţul statuilor, şi 78.000 de euro, cheltuieli de judecată, potrivit BBC News.
Castelul pare acum un loc dintr-o altă lume, spune un alt vizitator, Joel Soler, cel care regizează un documentar produs de Angela despre nevestele dictatorilor secolului XX, „Wanted First Ladies". „Este atât de romantic, şi, prin asta, perfect pentru Angela", spune el.
Pe urmele tatălui
De când avea 5-6 ani, Angelei îi plăcea să stea în preajma tatălui ei, un inginer care lucra cu rezistenţe, condensatori şi pistol de lipit şi inventa mereu câte ceva.
Îl explica ce face, apoi îi punea întrebări şi-i spunea că va primi păpuşa sau rochiţa pe care o dorea doar dacă-i dă un alt răspuns decât „nu ştiu". „Antrenamentul ăsta m-a ajutat enorm în viaţă", spune Angela, care a şi adoptat mottoul tatălui ei: „diferenţa mare între oameni e capacitatea lor de a găsi soluţii".
Angela spune că, din acest punct de vedere, şi-a moştenit tatăl care a avut brevete de invenţii în chimie, medicină, electronică, dar are în plus determinarea de a-şi duce ideile până la capăt.
Publicitate, presă şi diplomaţie
Joel şi Angela lucrează împreună la un documentar despre nevestele dictatorilor, printre care şi Elena Ceauşescu
Angela Crăciun s-a înscris la Facultatea de Mine de la Petroşani în 1987, un drum firesc pe atunci pentru o tânără de 20 de ani din Baia Mare. După Revoluţie însă, piaţa s-a deschis, au apărut publicitatea, marketingul, relaţiile publice, iar Angela s-a specializat şi reprofilat.
În 1994, a fondat prima ei societate, Ar-thema International, agenţie de publicitate şi servicii media. Un an mai târziu, şi-a extins afacerile în domeniul IT, apoi a scos pe piaţă o revistă de high-life, „Indigo". În 2001 a intrat în diplomaţie, ca director al nou-înfiinţatei Direcţii de Diplomaţie Publică din Ministerul de Externe, şi a suspendat pe parcursul anului activitatea societăţilor.
A păstrat-o doar pe cea care cumpărase în 2000 bunuri care au aparţinut Maralact Baia Mare, o fabrică de lapte în lichidare pe care Angela a redeschis-o. Din diplomaţie a ieşit după aproximativ un an, încântată de realizările ei, dar dezamăgită de dedesubturi, iar în 2003 a pus bazele Organizaţiei Mondiale de Mineralogie, cu sediul la Monaco şi cu membri din toată lumea.
În 2005 însă, reticenţa pe care a avut-o încă de când a cumpărat bunurile fabricii de lapte, la insistenţele părinţilor, s-a justificat. A aflat că fabrica mergea în pierdere, a suspendat activitatea şi a făcut plângere penală împotriva conducerii societăţii în care investise mai mult de 10 miliarde de lei vechi. Soluţia pe care a găsit-o a ţinut mult de noroc, spune ea, pentru că datorită „boom-ul imobiliar" a câştigat din vânzarea terenului.
Palatul va fi un sanctuar al artelor
Angela crede că tot răul a fost spre bine: dacă n-ar fi dezamăgit-o diplomaţia şi nu ar fi fost obligată să închidă fabrica, ar fi rămas legată de România, n-ar mai fi călătorit atât de mult, poate n-ar fi înfiinţat organizaţia de mineralogie şi nu şi-ar fi cumpărat castel pe Valea Loarei. Nu se mai consideră un om de afaceri, pentru că şi-a suspendat toate societăţile.
„Eu sunt propria mea afacere", spune ea. Acum preferă să investească banii personali în alţii. Artişti în special. Ar vrea să găzduiască la castel o ediţie a festivalului de film studenţesc CineMAiubit, eveniment pe care-l sprijină financiar de mult timp, să organizeze un salon de caricatură împreună cu Ion Barbu, să facă o şcoală de vară de bune maniere.
„Eu nu am cumpărat castelul să stau acolo, să fac recepţii şi să am o viaţă socială egoistă", explică Angela. „Vreau să împart bucuria de a trăi acolo, de a reuşi proiecte care să fie într-adevăr mulţumitoare."
Se încarcă comentariile...
