Acolo unde, alături de Neculai Constantin Munteanu, Şerban Orescu şi Gelu Ionescu, sub conducerea lui Vlad Georgescu şi în contextul favorabil al pronunţatei ofensive anticomuniste a administraţiei Reagan, a devenit unul dintre „oamenii de bază” ai emisiunii-stindard a postului, Actualitatea românească.

Aceea care a fost cel mai puternic şi motiv, şi argument ce, în conformitate cu mai multe, succesive şi reconfirmate evaluări convergente ale unor oameni, instituţii şi institute de bună credinţă, dar şi cu analizele îngrijorate, nervoase şi nevrozate, adesea chiar răzbunătoare, dacă nu chiar marcate de intenţiile criminale ale Securităţii ceauşiste, i-a determinat cam pe vreo 60% dintre români  să asimileze Radioul american cu sediul la München cu „postul nostru de radio”. Români pentru care, un program radiofonic a cărui durată zilnică a oscilat între 35 şi 50 de minute, a fost în acelaşi timp obiect şi subiect de bucurie şi de surpriză, de mirare, dar şi de controversă. Căci nu era defel uşor pentru noi, trăitori în ţara socialismului real şi a comunismului dinastic, ţară în care Radio Bucureşti şi TVR livrau orice numai informaţie şi numai adevăr nu, să înţelegem cum un post aflat la 1500 de kilometri distanţă de Bucureşti poate oferi seară de seară ştiri, informaţii şi comentarii ce reprezentau tot atâtea buletine de analiză ale unei Românii din ce în ce mai bolnave. Pe care decembrie 1989 a găsit-o în pragul colapsului.

În iunie 1994, Emil Hurezeanu a devenit directorul Departamentului românesc. Pe care 6 luni mai târziu l-a părăsit în favoarea  programelor în limba română ale postului de radio guvernamental german Deutsche Welle. Ziaristul anticipând astfel cu alte şase luni închiderea operaţiunilor radiofonice americane din Capitala Bavariei şi transferarea lor, oportună sau nu, reuşită ori ba, la Praga.

Cartea Între câine şi lup, publicată în 1996 în clujeana Bibliotecă Apostrof surprinde, tocmai prin substituirea editorialelor de sâmbătă cu cele de duminică, momentul, zilele şi anii trecerii de la München la Berlin. O trecere la scurtă vreme urmată de o alta având drept destinaţie Bucureştiul.

Oraş bizar, caragialean şi matein deopotrivă, în care se întâmplă multe, dar care nu a putut niciodată substitui în inima omului, dar şi a poetului doar cu cariera, nu şi cu vocaţia lirică parţial suspendată, nici Sibiul copilăriei, nici Clujul studenţiei. Adesea evocate, cu atmosfera şi cu oamenii lor unici, în cronici, analize şi editoriale. Scrise înainte şi după 1996, înainte şi după întoarcerea definitivă acasă. Un acasă pe care, din toamna lui 2015, Emil Hurezeanu îl slujeşte altfel. Nu cu armele jurnalismului netranzacţional, în principal de factură anglo-americană, din a cărui compoziţie nu a lipsit însă niciodată ceva din exuberanţa stilistică a gazetăriei de inspiraţie franceză, ci cu cele ale diplomatului de rang înalt, trimis al ţării sale ca ambasador la Berlin.

Nefiind profet, mi-e greu să spun dacă această radicală, spectaculoasă, dar,  la o analiză mai atentă şi cu documentele pe masă, firească şi meritată schimbare de statut este una definitivă. Sigur e doar un lucru. Că Emil Hurezeanu însuşi a simţit nevoia marcării schimbării prin consimţământul dat editurii bucureştene Curtea veche de a-i reuni între copertele unei cărţi masive, de mai bine de 500 de pagini mai tot ceea ce jurnalistul a scris şi a vorbit între 1996 şi 2015. A scris şi a vorbit la Deutsche Welle dar şi la Europa Liberă al cărei colaborator de departe a mai rămas o vreme. O Europă liberă pe care omul pragmatic, aparent mult mai puţin marcat de nostalgiile pe care le regăsesc în discuţiile miraculoase pentru mine cu foştii lui colegi de exil şi de microfon, Emil Hurezanu o evocă în două-trei texte remarcabile. Jurnalistul s-a manifestat deopotrivă în presa scrisă şi audiovizuală din ţară sau din străinătate, ca şi în repetatele şi extrem de interesantele conferinţe de la Teatrul Naţional, a căror tradiţie a fost reînnodată sub directoratul lui Ion Caramitru. Pe care le găsim în carte.

O carte ce se cheamă Pe trecerea timpului-Jurnal politic românesc 1996-2015. Un titlu marcat, cum altfel decât printr-un  joc de cuvinte în care Emil Hurezeanu s-a dovedit expert încă de pe vremea Europei Libere. Expresie şi reminiscenţă a înclinaţiei ludice niciodată pierdută, concretizată poate cel mai pregnant într-o cvasi-uitată carieră de actor cu statut de amator cu stil şi cu ştaif în atât de profesionista trupă studenţească Ars Amatoria, animată pe vremea studenţiei mele de profesorul Ion Vartic. Care are parte, în cuprinsul volumului, de un remarcabil şi meritat laudatio la împlinirea vârstei de 70 de ani. Justificat nu doar de alianţe şi afinităţi comune pentru Radu Stanca sau Ion Negoiţescu. Ci de ceea ce îi datorează Clujul universitar, aşa cum le mai datorează lui Ion Pop şi lui Marian Papahagi, lui Mircea Zaciu sau lui Virgil Stanciu, lui David Prodan. Şi, desigur, emblematicului Echinox.

Analistul e exemplar. Dincolo de orice îndoială, dincolo de orice tăgadă. Indiferent de dimensiunea textelor sale, determinată de destinaţiile lor evident felurite. Minuţia şi eficienţa argumentaţiei se bazează pe o documentare riguroasă, pe lecturi politologice fundamentale care fac din articolele lui Emil Hurezeanu infinit mai mult decât speculaţii cuceritoare sau un talentat, dar până la urmă inutil dat cu părerea de care e plin verbiajul televizual de azi, din anul de graţie 2015 în care a apărut volumul ce prilejuieşte aceste însemnări. Lecturile acestea strict specializate sunt completate de altele, din beletristică şi istoriografie, la rându-le sporind caratele nu doar ale scriiturii, ci îndeosebi şi cu incontestabil folos pe cele ale expertizei.

Emil Hurezeanu se mişcă cu degajare, cu eleganţă, cu umor şi cu luciditate în realitatea politică românească care ba nu vrea, ba nu se lasă a fi autentic şi în profunzime occidentalizată. Nici în mandatele lui Ion Iliescu care, de altminteri, şi-a făcut un obiectiv din neoccidentalizare sau din occidentalizarea mimată, nici în cel al lui Emil Constantinescu, nici în vremea şi vremurile  lui Traian Băsescu. Păstrându-şi în continuare un balcanism care a făcut şi face pe mai departe mai mult rău decât bine.

La fel de competent se mişcă Emil Hurezeanu în spaţiile şi ele mereu în reconfigurare ale politicii externe, textele sale dovedind că ziaristul stabilit la Bucureşti, conservând şi cultivând pe mai departe multiple şi utile relaţii în mediile politice, diplomatice şi jurnalistice din marile capitale ale Europei şi ale Lumii, ştie cum nu se poate mai bine ce se întâmplă într-un azi dinamic şi versatil, surprins cu maximă acuitate, şi la Paris, şi la Berlin, şi la Washington, şi la Bruxelles, ba chiar şi la Moscova. Cu un plus de interes pentru spaţiul german, aşa cum a evoluat el de la „cancelarul reunificării” Helmuth Kohl (care, asemenea americanului Henry Kissinger i-a acordat compatriotului nostru un substanţial interviu) la Angela Merkel.

De unde cred şi justificarea invocării ceva mai sus în spaţiul acestei recenzii a documentelor ce validează o opţiune prezidenţială. Care pentru Emil Hurezeanu are şi ea un preţ.

Din toamna lui 2015, jurnalistul nu ne mai spune ceea ce Cristian Tudor Popescu numeşte într-un scurt text tipărit pe coperta a patra a cărţii „povestea acestei ţări”. Povestea a lăsat locul acţiunii. Iar cartea codifică o istorie.

Emil Hurezeanu - PE TRECEREA TIMPULUI- JURNAL POLITIC ROMÂNESC; Editura Curtea veche, Bucureşti, 2015