Căpitanul medic Mihai Alexandru Mărginean, relatări din „linia întâi“ de la Suceava: „Şi pacienţii sunt eroi”
0
Căpitan medic Mihai Alexandru Mărginean – specialist ATI, detaşat în prima linie la Spitalul Judeţean Suceava – vorbeşte într-un interviu prin Skype despre lupta medicilor şi a pacienţilor cu noul tip de coronavirus. „Acum, în ultimul ceas, trebuie să înţelegem că toţi suntem eroi. Toţi trebuie să muncim împreună, să fim împreună”, spune medicul ATI.
Un tânăr medic militar anestezist din Cluj, detaşat la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Suceava, a descris pe un cont de Facebook scenele pe care le trăieşte într-un salon cu bolnavi infectaţi cu COVID-19 ai Spitalului Judeţean din Suceava.
Acum, căpitan medic Mihai Alexandru Mărginean povesteşte într-un interviu realizat prin Skype de MApN ce l-a motivat să relateze „din lina întâi”.
Mihai Alexandru Mărginean: „Sunt absolvent de liceu militar, am treminat la Alba Iulia. Îmi aduc aminte de un profesor de sport. Ştii, noi, la liceul militar – bănuiesc că aşa era şi la voi – aveam probe de sport. Erau probe de 1.000 de metri, una de 1.500 şi una de 5.000 de metri. Toate probele aveau acelaşi grad de dificultate. Şi o să mă întrebaţi: cum, aia de 5.000 de metri era la fel de grea ca aia de 1.000?
Uneori, era mai grea aia de 1.000 decât aia de 5.000 de metri. Pentru că tempo-ul în care trebuia să alergi era diferit, dar un lucru ştiai întotdeauna: ştiai că după 1.000 de metri se termină, ştiai că pe ultima turnantă poţi să alergi, să îţi dai duhul din tine. Puteai să ştii asta, puteai să ştii că se va termina. Şi toţi – ca să putem să obşinem timpul ăla necesar şi să trecem examenul ăsta – băgam pe ultima sută de metri şi scoteam tot ce puteam din noi.
Dar, era unul dintre profesori care făcea următorul lucru: câteodată, la antrenamente, ne punea să alergăm şi nu ne spunea cât să alergăm. Începeam să alergăm câteva ture şi eram deja obosiţi. Nu ştiam cât mai trebuie să alergăm. Şi atunci, în momentul ăla când eram deja obosiţi, ne spunea: băieţi, mai aveţi 40 de ture. Era un număr imens! Era mult prea mare, ştiam că nu puteam să o facem, ştiam că nu o să rezistăm. Şi ne rugam să nu fie totuşi 40 de ture, dar cine ştie, puteau să fie! Senzaţia aia, când nu ştii când se termină, că sfârşitul pare atât de departe, ne termina psihic. Şi o să vă spun că medicii de aici, din Suceava, nu ştiu când se termină.
Eu am venit, încerc să fac tot de pot, încerc să îi ajut, dar ştiu că peste un număr de zile – peste un număr de kilometric – mă voi opri şi voi pleca. Ei nu ştiu. Ei au 40 de ture. Din punctul meu de vedere, oamenii ăştia sunt nişte eroi.
Apoi îţi mai spun cine mai cred eu că sunt eroi. Haideţi să ne imaginăm puţin cum se vede terapia intensivă prin ochii unui pacient. Un om care stă în pat, cu o mască de oxigen şi peste masca de oxigen – o mască chirurgicală. Simte că nu are aer, ba e cald, ba e frig, poate îi e foame. Nu are aer nici măcar să mănânce, nu poate să îşi dea jos masca de oxigen. Şi în jurul lui se plimbă oameni îmbrăcaţi în combinezoane albe, fără faţă, cu nişte ochi aburiţi, cu nişte viziere. Şi nu cum să fie, decât o imagine absolut înspăimântătoare. Şi aceşti oameni, din punctul meu de vedere, sunt eroi. Rezistă şi ei, cum pot.
Eu am datoria să încerc să îi ajut. Asta e datoria mea, de asta am fost chemat aici, de asta mi-am ales meseria asta. Şi nu cred că este momentul să cădem iarăşi în această greşeală, a identificării unui singur erou. Nu o să funcţioneze, niciodată nu a funcţionat. Acum, în ultimul ceas, trebuie să înţelegem că toţi suntem eroi. Toţi trebuie să muncim împreună, să fim împreună.
Ce se află în spatele mesajului mediclui militar
În spatele mesajului meu mai este ceva. Poate te întrebi ce m-a motivat să îl scriu. Am venit într-o sâmbătă şi cred că luni sau marţi noapte – nu mai ţin minte – am intrat în prima tură. Cu mine în tură a fost repartizat un coleg de aici din Suceava. Pot să spun că după tura aceea, făcută împreună, mă simt foarte apropiat de el. Simt că e ca şi cum ne cunoaştem dintotdeauna, simt că vibrăm împreună. Şi m-am gândit: oare de ce se întâmplă lucrul ăsta câteodată când întâlneşti pe cineva şi, într-un timp foarte scurt, ajungi să creşti o legătură care poate dăinui uneori ani de zile. Răspunsul este: suferinţa. Am trecut prin aceeaşi suferinţă împreună, noi doi, eu şi cu el. În episodul acela pe care eu l-am relatat în postarea mea, el era lângă mine. El era camaradul meu.
Reporter: A fost martor şi partener în acea luptă.
Mihai Alexandru Mărginean: Exact. Atunci am vrut ca toţi oamenii să simtă acelaşi lucru, toţi oamenii să îmi fie parteneri, să facă parte din aceeaşi suferinţă, pentru că aşa, la final, vom fi împreună
Reporter: Vorbeşti despre camaraderie cu colegii din Suceava. Nu ştiu dacă eşti la current, dar trebuie să te întreb. Sunt şi opinii cum că Armata a impus acolo un regim spartan, un regim draconic. Cum vezi tu din interior? V-aţi dus acolo să impuneţi un program military, să transormaţi personalul în soldaţi?
Mihai Alexandru Mărginean: Uite, să nu îşi închipuie cineva că în curtea spitalului sunt 10.000 de militari cu arme automate, că mărşăluiesc peste tot militari cântând «Treceţi, batalioane române, Carpaţii!» sau că în timp ce îşi faci activitatea pe secţie cineva te supraveghează cu luneta.
Nici vorbă, militarii nu au călcat pe secţie. De fapt, toţi militarii sunt o mână de oameni. Eu i-am cunoscut prima dată pe cei care au fost însărcinaţi să preia conducerea. Trebuie să vă gândiţi cu toţi că, uneori, asta ni s-a întâmplat tuturor.
Eu, personal,am avut de-a lungul timpului perioade încărcate în care şi eu şi soţia mea am avut multe examene. Dimineaţa ne trezeam, mâncam – dacă mâncam ceva – mergeam repede la serviciu, ne întorceam şi trebuia să învăţăm, să citim. Ne culcam târziu şi după câteva săptămâni locuinţa noastră arăta absolut îngrozitor: toate hainele din dulapuri erau pe canapeaua din camera mare şi la un moment dat nici nu mai ştiam – le-am luat de pe uscător sau sunt murdare? (…) Pentru că nu mai aveam timp să facem ordine. Ok. Şi la un moment dat aveam timpul ăsta şi trebuia să ne apucăm să facem ordine. Şi îmi aduc aminte cum intram în casă şi nu ştiam de unde să mă apuc. În primele ore mutam lucruri prin casă şi aveam senzaţia că fac mai multă dezordine decât ordine.
Senzaţia asta o arunc aici în discuţie pentru că eu cred că sunt mulţi care au trăit-o. Aşa să te gândeşti că oamenii aceştia – care puteau să stea acasă cu familiile lor şi să se uite la televizor – au fost chemaţi aici. Ei puteau să refuse, sunt convins de asta, că puteau să refuse. Dar nu au făcut-o.
Şi militarii de la spitalul din Suceava sunt medici
Încă o dată, nu i-am cunoscut dinainte, acuma i-am văzut pentru prima data, ne-am întâlnit la primul briefing. Mi s-a părut că pun problema foarte correct, mi s-au părut nişte oameni extrem de implicaţi şi care suferă alături de toţi cei care suferă aici. Dar în primele momente, zile, dezordinea era atât de mare încât şi ei au fost copleşiţi. Să nu vă închipuiţi că au avut la dispoziţie totul, n-au avut. Au încercat să improvizeze acolo unde lucrurile nu au mers cum trebuie şi au învăţat pe parcurs. Acest parcurs este de câteva zile. Ei sunt aici de foarte puţin timp.
Şi cred că oamenii s-au speriat puţin, cred că Armata le va modifica într-un fel modul de lucru, le va influenţa activitatea lor profesională. Dar să ştiţi, să nu aveţi niciun dubiu, că ei – această mână de oameni, da, sunt militari – dar sunt şi ei medici. Şi ei au venit aici să ajute şi o fac cum pot. Şi nu mi-e greu să spun că sunt momente în care şi ei sunt depăşiţi de situaţie, aşa cum am fost şi eu, şi e normal.
Să ştiţi că e şi problema asta a comunicării. Eu nu cred că cineva, dintre cei însărcinaţi cu informarea voastră, au încercat vreodată să ascundă sau să distorsiuneze realitatea în vreun fel. Dar o să încerc din nous ă vă dau un exemplu.
Mărturii din sălie de operaţie
Ştie toată lumea o glumă, o anecdotă: «operaţia a reuşit, pacientul a decedat». Şi oamenii impută acestă comunicare unei erori: medicale, profesionale, umane. Daşi-mi voie să vă mai deschid o poartă către sufletul şi mintea noastră, a medicilor. Chirurgul este cel care intră în sala de operaţie şi trebuie să facă o intervenţie chirurgicală. El nu-şi poate permite ca în momentul acela de concentrare maximă să realizeze că cee ace operează el este o fiinţă umană. Nu poate. Dacă ar face lucrul ăsta operaţia nu ar reuşi.
Colegul şi bunul meu prieten mi-a povestit următorul lucru: în primul an de rezidenţiat, în sfârşit îi venise rândul să facă şi el operaţia, să facă prima incizie. Ce înseamnă asta? Înseamnă să primeşti un obiect ascuţit în mână, care taie foarte bine, să îl apropii apoi să îl apeşi pe tegumentul pacientului doar atât cât trebuie. Şi să trasezi o linie însângerată pe pielea unei fiinţe umane. Mi-a spus că prima data când a făcut acest gest – unul minim chirurgical – nicu măcar nu a zgâriat pielea. Pentru că nu a putut.
Anesteziştii „negociază” cu Dumnezeu
Un alt exemplu: eu sunt anestezist, eu adorm pacienţii înainte de operaţie, apoi chirurgul operează pacientul. Uneori, se întâmplă ca drogul, unul dintre medicamentele pe care le administrăm, să ajungă într-o concentraţie prea mică. Se numeşte paralizant muscular, care îi relaxează pacientului musculatura. Uneori, doza scade, iar pacientul tuşeşte sau face o mişcare, în timp ce chirurgul operează.
Niciodată chirurgul nu spune pe un ton detaşat professional «anestezistule, te rog să îţi îmbunătăţeşti tehnica anestezică şi să îmi uşurezi munca, să îţi faci datoria». Niciodată nu spune aşa. Ci se sperie şi spune într-un mod visceral: „Atenţie, pacientul se mişcă!”. Răspunsul nostru, al anesteziştilor e întotdeauna: sigur cp da, pentru că este în viaţă. Dar în momentul acela acest răspuns vine să îi deruteze pe chirurgi, pentru că ei au nevoie în momentul ăla să vadă un camp chirurgical. Totul este verde, cu o singură gaură în mijloc, unde ei trebuie să acţioneze. Aşadar, ei au nevoie de acest tip de detaşare. Noi, trebuie să îi lăsăm să se detaşeze în felul acesta pentru o durată limitată. Eu întotdeauna am promovat re-ataşarea după operaţie, dar în timpul operaţie el (n.r. – chirurgul) trebuie să se detaşeze complet. De aceea, chirurgul va ieşi afară şi va spune: operaţia a reuşit. El va fi sincer. El nu ştie nimic altceva. El şi-a făcut intervenţia chirurgicallă şi apoi vine anestezistul şi spune: nu-i prea bine…
De ce vă spun asta. Aceste veşti oribile sunt greu de dat. Şi nu mulţi le pot da. Dar printre cei care o fac frecvent sunt medicii anestezişti. Mulţi mi-au zis că sunt acolo în prima linie şi am zâmbit, pentru că ştiu că eu sunt, de fapt, ultima verigă. Dincolo de mine nu mai este nimic. Nu neapărat de mine, de medicii anestezişti. Noi suntem care «negociem» cu Dumnezeu o clipă, o oră, o zi…rareori o săptămână din viaţa pacienţilor noştri.
Reporter: Aveţi tot ce vă trebuie acolo? Cum este o zi din viaţa ta? Cât de greu este să stai în echipamentul de protecţie o tură întreagă?
Mihai Alexandru Mărginean: Este extenuant. Aseară, cel puţin, mă dureau picioarele. Activitatea medicală este dificilă. Adică…dacă ar trebui doar să stai în echipamentul acela, poate ar mai fi cum ar fi, dar noi trebuie să ne continuăm activitatea, avem nişte proceduri de făcut în timpul ăsta, iar echipamentul face ca totul să fie mai greu de realizat. Cu toate astea, nimeni nu se plânge că echipamentul este greu de suportat. Pentru toţi, cred că apăsarea mai mare este cea sufletească.
Reporter: Ai vrea să îi ajuţi pe toţi, ai vrea să îi salvezi pe toţi şi simţi la un moment dat că eşti doar un om şi ar trebui să iei o decizie?
Mihai Alexandru Mărginean: Sigur că da. Este – aşa cum spunea un alt prieten – ca şi cum ai sta în faţa unui baraj care s-a rupt şi curge spre tine un puhoi imens de apă. Şi tu stai cu mâinile întinse şi te bucuri dacă prinzi un peştişor dintre cei mulţi care trec pe lângă tine. Şi dacă ai prins totuşi unul, te bucuri pentru el, chit că nu poţi să îi prinzi pe toţi, ştii că e imposibil. Dar trebuie să încercăm.
Reporter: Ultima întrebare e de fapt o rugăminte. Am să te rog să transmiţi un mesaj pacienţilor care sunt acum în spitalul din Suceava, dar şi locuitorilor oraşului Suceava.
Mihai Alexandru Mărginean: Aş vrea să le spun că suntem în suferinţa asta împreună, pentru că ei suferă, iar eu le înţeleg suferinţa. Şi noi suferim alături de voi, dar împreună eu cred că vom reuşi să trecem peste asta. Nu vă pierdeţi speranţa şi luptaţi-vă, şi voi, cu ce aveţi la dispoziţie. Dacă tot ce trebuie să faceţi e să rămâneţi în casele voastre, atunci faceţi asta. Dacă puteţi să îi ajutaţi pe colegii voştri medici, asistenţi şi personal auxiliar din spital, faceţi-o cum puteţi. Dacă sunteţi pacienţi, rezistaţi! Împreună, vom reuşi până la urmă să învingem.
Se încarcă comentariile...
