Cap ai, minte nu mai trebuie

Ce rămâne, oare, din oastea de strânsură de anţărţ? În frumoasele ei arme ideologice nu poţi înfige nici măcar de-o ceapă degerată, cât să fluturi un miros ca pe-un steag. Lumea ei, botezată cu pompă a binelui şi a onoarei, a ajuns o bărcuţă cu găuri. De ce nu se scufundă? Pentru că luntraşii şi-au vârât toate deştele-n găuri şi fluieră a pagubă.

Am citit, deunăzi, un text al unui distins şi fiţos intelectual dedulcit la ordinea şi legea americane, şi care sună aşa (nu inventez nimic): „Eu reprezint acea parte a publicului care – a plagiat sau nu Kövesi – o vrea pe Codruţa să meargă înainte şi sa rezolve chestiile în suspensie: anume sa-i trimită pe ăştia să-şi scrie operele la răcoare. După aia mai vedem. Momentan asta e prioritatea pentru această parte a publicului, asta e ceea ce contează pentru noi. E dreptul nostru. Ce e atât de greu de înţeles că nu ne pasă dacă a plagiat sau nu? Atâta timp cât îşi face treaba şi e o garanţie că merge mai departe procesul de deparazitare, e omul nostru şi suntem cu ea. Şi chiar dacă a plagiat. Dar lăsaţi, stimabililor: a mers ţara asta cu miniştri penali, cu legislatori condamnaţi, senatori eludând Justiţia, prim-ministru plagiator şi fraudator, şefi de partide fraudatori de alegeri etc. etc. O să mergă şi cu un şef la DNA suspectat de plagiat. Să vedeţi ce bine merge“.

Să mă închin? Aiurez? Să îndrăznesc să zic că asta e exact, da’ exact logica PSD din urmă cu puţin timp? Acest „profesor“, acest cugetător al duzinilor şi al bunului plac, care pare să-şi fi pierdut ruşinea şi nu mai are cu ce se juca în ţărână, dă pe goarnă. 

Nu e important că demnitarii şi funcţionarii fură, important e ca „ai noştri“ să îi depăşească pe ai lor.

În definitiv, contează cine ne-a condus? Dacă tot e pe furat, staţi aşa, să furăm şi noi. Hoţul nostru neprins va fi negustor cinstit. Că noi facem ordine (ca IMGB). Dar cine suntem „noi“, în numele cui vorbim „noi“? Al poporului? Şi cine e entitatea dumnezeiască care călăuzeşte poporul? Cum a ajuns morala atât de unsuroasă şi labilă? Prin ce sofistică s-a transformat cinstea în ruşine? Când acelaşi domn protesta împotriva plagiatului prim-ministrului, PSD spunea, cu aceleaşi vorbe, dar cu mai puţină neruşinare (dacă e posibil aşa ceva!) că nu contează, că omu’ lor salvează… hm, ce salva? Ţara? Ei, nu mă-nnebuni! Când Parlamentul îi scapă, acum, dintr-un condei, pe toţi hoţii agăţaţi de ţâţa vacii, cea aducătoare de funcţii şi bani, smintitul nostru îşi freacă palmele. Important e ca idolul său să fie salvat la masa verde.

Sireacul, ca orice fanatic, nu înţelege că paşii greşiţi, furtul mic (şi încă nedescoperit), încălcarea şmecheră a legii stau, de mâine, în mâinile celor care au acces la secret. Felul în care Sebastian Ghiţă îşi înfăşoară prada, zi de zi, ne arată nivelul teribil de reciprocitate a infracţiunii la care s-a ajuns în cele mai rarefiate straturi ale politicii şi Justiţiei. Ca orice amărăştean, logicianul lui peşte prăjit habar n-are pe ce lume trăieşte. Iar în clipa în care emite, fără să roşească, aberaţiile de mai sus, avem imaginea neştirbită, puhavă şi atotputernică a propagandistului de partid. Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor rânji la soare. Slavă Domului, domnului nu i-s boii acasă. În casa minţii lui nu stă nimeni. Poate nici nu există cu adevărat. Hai să ne vedem de ale noastre!