Evenimentul are parte în istoriografia românească, şi nu numai, de reacţii apreciative la adresa românilor şi a conducătorilor comunişti, care au luat atitudine faţă de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia. Din păcate, simplul fapt că Nicolae Ceauşescu nu a decis participarea României la această invazie nu este o dovadă că liderul PCR apăra valorile democratice, ci era doar o atitudine de conjunctură, care ţinea de agenda lui personală. Ceauşescu se afla într-un proces de consolidare a puterii interne, o consolidare care avea deja în ea germenii dictaturii teribile ce avea să pună stăpânire pe România.

Nicolae Ceauşescu a cochetat cu personajele reformatoare ale Cehoslovaciei comuniste din oportunism, nu dintr-o reală înţelegere a necesităţii reformării unui regim politic care se dovedise incapabil să ofere ceea ce ideologic a promis: bunăstare, echitate socială etc. Afişarea lângă Dubcek şi ceilalţi lideri cehoslovaci era un prilej pentru Ceauşescu de a puncta la capitolul „independenţei“ faţă de Moscova, un joc de imagine care să-i dea popularitate atât în ţară, cât şi în Occident. În realitate, Ceauşescu şi precursorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu au pus niciodată la îndoială justeţea regimului comunist, nu au generat niciodată reforme care să ducă la democratizarea societăţii româneşti. Găselniţa pe care ei au găsit-o şi pe care au folosit-o la maximum pentru a-şi consolida poziţia internă a fost derusificarea. Nu desovietizarea, ci repet, derusificarea României. Independenţa faţă de Moscova, proces început pe la sfârşitul anilor ʼ50, nu a însemnat renunţarea la ideologia comunist-stalinistă, ci doar eliminarea din societate a elementului rusesc (din economie, cultură, Armată etc.). Mai mult, aşa-zisa liberalizare de la începutul anilor ʼ60 din România era efectul unui context internaţional, la care Moscova, prin politicile de destalinizare din URSS demarate de Nichita Hruşciov, a jucat un rol activ. Nu doar România avea parte de această aşa-zisă liberalizare a regimului: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi, în primul rând, URSS erau mult mai deschise faţă de acest proces, cu dezbateri mult mai profunde în cadrul partidelor comuniste şi în mediul academic referitoare la justeţea regimului comunist.

În România, toată această febră ideologică, care avea să ducă în Cehoslovacia la renunţarea la partidul unic, iar în Polonia, la mişcări de amploare în universităţile din ţară, era inexistentă. După deceniul terorii, cel din anii ʼ50, societatea românească era incapabilă să se revolte, să conteste regimul comunist, aşa că a înghiţit hulpav pastila derusificării. Torţionarii-români, securiştii-români, comuniştii-români au devenit acceptabili. Derusificarea oferea românilor un motiv de unitate. O conexiune între torţionari şi victime. Expresia acestei legături a fost mitingul popular din 21 august 1968. Un miting unde nu apărarea democraţiei a fost tema principală, ci unitatea în faţa unui pericol extern. Ceauşescu a primit cu această ocazie un cec în alb, pe care îl va folosi pentru a-şi consolida dictatura şi a elimina orice fel de opoziţie la adresa sa. Anii ce au urmat acestui moment sunt edificatori în acest sens.