Biserica clandestină din Ardeal îşi primeşte Papa

O discuţie purtată, înaintea venirii Papei Francisc, cu Mihai Frăţilă, episcopul greco-catolic de Bucureşti, ne dezvăluie o Românie prigonită şi renegată.

La sfârşitul acestei săptămâni, la Blaj, Papa Francisc va beatifica şapte episcopi greco-catolici, care au suferit ani de temniţă în timpul dictaturii sovietice şi au murit „in odium fidei“, din ura sistemului împotriva credinţei pe care au refuzat să o abandoneze. Cei şapte sunt Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu. Monseniorul Mihai Frăţilă a povestit, pentru Deutsche Welle, despre calvarul bisericii unite cu Roma, de lucrarea căreia se leagă momente importante din istoria României, inclusiv Marea Unire.

Mons. Mihai Frăţilă

Deutsche Welle: Se spune că biserica greco-catolică ar fi „cea mai naţională“ dintre bisericile românilor.

Episcopul Mihai Frăţilă: Suntem o comunitate circumscrisă istoriei noastre. Sigur, există şi alte biserici, în alte ţări din regiune, unite cu Vaticanul şi care împărtăşesc acelaşi rit. Dar au referinţe culturale specifice. Caracterul nostru este strict naţional.

Istoria greco-catolică este determinată de acel pas făcut între 1698 şi 1701, la Alba Iulia, de mitropolitul ortodox al comunităţii româneşti din Ardeal, care acceptă această unire cu biserica Romei din dorinţa de a oferi propriilor credincioşi un statut naţional recunoscut. În Transilvania, singurele naţiuni recunoscute erau oricare altele în afara românilor. La fel, confesiunea ortodoxă nu era recunoscută oficial de autorităţi. Această unire religioasă le-a oferit o lucrare dublă: refacerea unei unităţi creştine pierdută în secolul XI, la marea schismă din 1054; în plus, este o tentativă de acces între naţiile recunoscute ale monarhiei habsburgice. Rezultatul cultural şi istoric pe care biserica l-a făcut după 1737, de pe vremea episcopului Inocenţiu Micu Klein, care a culminat cu actul unificării de la 1918, la Alba Iulia, consacră această misiune şi importanţa bisericii greco-catolice, foarte clar definită în Constituţia din 1923. I se recunoştea, asemeni bisericii ortodoxe, statutul de biserică naţională şi românească.

Evenimentul din 1948, regizat de partidul comunist şi de securitate, a creat această aparentă unificare cu biserica ortodoxă şi a trimis în clandestinitate biserica greco-catolică. A fost un moment de silă, de persecuţii şi batjocură.

Este în continuare acest subiect tabu?

Din dorinţa de a nu rediscuta trecutul, este încă un subiect tabu. Sunt cercuri, în zona confesională, care încearcă să ne convingă că actul din 1948 a fost un act liber consimţit, aplaudat de toată lumea. Or, Securitatea s-a folosit, pentru a distruge biserica, de o campanie sub presiune. Sunt documente care confirmă 100% că în adeziunile la ortodoxie smulse, foarte multe persoane s-au regăsit cu numele şi cu semnăturile deşi acestea le fuseseră cerute sub diferite alte pretexte - pentru predarea cotelor în agricultură, de exemplu. Timpul trece, le aranjează, multe violenţe au fost uitate, dar asta nu ne împiedică să fim consecvenţi libertăţii de alegere şi adevărului. Mai ales că o mulţime de vieţi au fost bulversate: au fost oameni duşi la închisoare, familii dezbinate, copii rămaşi pe drumuri.

Bunica păzea ferestrele şi uşile

Vă aduceţi aminte când aţi luat contact cu acea lume clandestină, cu biserica greco-catolică?

Sunt un privilegiat. Bunica mea paternă era fiică de preot greco-catolic rezistent. Acest străbunic al meu a celebrat în casă, în fiecare zi, pe masa unde se mânca, sfânta liturghie. Această moştenire nu era doar o chestiune culturală sau, cum ar spune lumea profană, o idee fixă. Oamenii aceştia ştiau că alegerile lor nu puteau fi altele tocmai fiindcă exprimau un crez intim fără de care vieţile lor nu ar fi avut sens.

Până în 1989 am frecventat biserica romano-catolică. Era liberă, în Ardeal. Slujbele se ţineau în limba maghiară, ceea ce era foarte greu. Nu aveam tangenţă cu limba care, după 1918, a fost vorbită exclusiv de etnicii maghiari. Dar din dorinţa de a rămâne fidel crezului catolic frecventam biserica romano-catolică. Atunci când ni se oferea ocazia, deşi era foarte periculos, fiindcă eram pasibili de arestare imediată, frecventam casele în care încă mai celebrau preoţi greco-catolici clandestini. Unii rămăseseră din vechea gardă, rezistenţi. Alţii făceau în exterior o meserie profană, dar studiaseră teologia, tot în mod clandestin, fiind hirotoniţi de episcopii - la fel de clandestini - care ieşiseră în 1964 din închisoare. Slujbele romano-catolice din unele oraşe din Ardeal au început să includă, în anii 80, şi unele liturghii în limba română. dar, după deschiderea arhivelor securităţii, s-a văzut că aceste slujbe erau foarte bine monitorizate.

Bunica mea era o femeie foarte religioasă, în sens practic, nu cultural - tot ce făcea în timpul zilei era trăit în prezenţa Domnului. Dar a fost o fiinţă extrem de prudentă. Un preot rezistent, văr al bunicului, ne vizita uneori şi celebra sfânta liturghie în casă. Copil fiind, eram foarte scandalizat că bunica îşi petrecea timpul acestei slujbe supraveghind ferestrele sau uşile. Asta a fost, până la urmă, marea şansă: lucrurile esenţiale şi o şansă dată sufletului. Astfel, zi de zi, timp de 40 de ani, credinicioşii greco-catolici nu au încetat să se reancoreze în speranţă.

Aţi crezut că va veni momentul în care biserica va ieşi din nou din catacombe?

Nu cred că această idee ne consuma în vreun fel. Nu ni-l putea răpi nimeni pe Dumnezeu din suflet. Puteam să ne rugăm. Puteam avea acces la tot ceea ce Dumnezeu a lăsat prin biserică mângâierii sufleteşti, chiar dacă frecventam biserica romano-catolică. Ne ţineau într-o atmosferă care ne dădea speranţa pentru ziua respectivă. Când regimul ceauşist a căzut, am căpătat o privire legată de ceea ce trăisem zi de zi până atunci. Mi-aduc aminte de un coleg care, copil fiind, îl vedea pe bunicul său preot celebrând sfânta liturghie în casă şi care se mira şi se întreba ce rost are toată treaba asta pentru că oricum nu se schimbă nimic. Ei, bine, în momentul 1989 s-au legat toate aceste mărturii. E impresionant: omul are această şansă de a persevera chiar şi când orizontul pare închis.

Când s-au deschis arhivele Securităţii, aţi trăit dezamăgiri, trădări şi oameni ale căror nume nu aţi fi vrut să le vedeţi în acele file?

Aveam 18 ani, nu a fost cazul meu. Dar ştiu persoane care au refuzat să-şi vadă dosarul. Ştiau că vor găsi acolo lucruri grele, fiindcă fuseseră persecutaţi sau urmăriţi. Îmi aduc aminte de o călugăriţă perseverentă, care a făcut foarte mult pentru păstrarea crezului şi care, paralel activităţii de profesoară, în mod clandestin, s-a dedicat copiilor din familiile care doreau să îşi menţină crezul greco-catolic. Făcea cursuri de cateheză, de religie, în particular. A fost urmărită de Securitate şi, la sfârşit, când a căzut regimul, a venit la ea o persoană care i-a mărturisit că a dat, sub presiunea Securităţii, declaraţii mincinoase, menite să o compromită. Şi-a dat seama că, cercetându-şi dosarul, ar putea intra într-o zonă neplăcută şi a preferat să rămână senină şi împăcată, ştiind foarte bine că rezistenţa omului nu e rodul unui antrenament, ci al tăriei de caracter. Au fost şi dintr-aceia care au avut curajul să meargă să îşi vadă dosarele. Toate nuanţele pe care le-au găsit la diverşii informatori... La unii se vedea clar că nu spuneau nimic, alţii se limitau la lucruri banale. Dar au şi constatat cu surprindere că fantezia celor prinşi sub braţul poliţiei secrete putea degenera, transformând în monstruozităţi convieţuirea noastră de până în 1989.

Nu poţi sta de vorbă cu persecutorul

Ritualul religios greco-catolic e identic cu cel al bisericii ortodoxe. De ce vă duceaţi totuşi la slujbele romano-catolice şi nu unde vă regăseaţi în - hai să-i spunem – algoritm?

Acel algoritm a jucat cu Securitatea şi cu partidul comunist. Au desfiinţat biserica greco-catolică pentru că era o biserică ortodoxă care se sustrăgea controlului autocefal şi naţional şi depindea de episocpul Romei. De Papa. Orice tratativă cu tirania nu putea duce la nimic bun. Putem filosofa. Există o pagină foarte frumoasă în „Jurnalul Fericirii“, al lui Nicolae Steinhardt. Imaginează un dialog cu diavolul, care îi cere să semneze că există Dumnezeu - şi refuză. Să semneze măcar evidenţa că 2 şi cu 2 fac patru - şi iarăşi refuză. Şi îi spune, în final, diavolului: „Nu semnez nimic cu tine“. Cu instrumentul răului nu există dialog. Nu se poate trata. Din păcate, după 1989, oameni foarte bine mobilaţi intelectual au tratat drama bisericii greco-catolice ca pe un moft de conştiinţă. Or, cardinalul Iuliu Hossu a spus, în închisoarea din Sighet, că „ne puteţi lua tot, dar nu şi credinţa din suflet“. „Credinţa noastră e viaţa noastră“ este mult mai mult decât un dicton care poate exprima o rezistenţă.

Nu poţi sta de vorbă cu persecutorul care îţi propune trecerea la biserica ortodoxă, spunând că e acelaşi Dumnezeu, iar detaliile sunt dialoguri pentru clericii înalţi, pentru prelaţi.

Şi a mai existat un tertip, se vede în dosare, a fost o strategie: în anii 80, Securitatea ingenuă era foarte convinsă că poate profita dacă le reda în vreun fel libertatea greco-catolicilor. A încercat să deschidă o uşă clandestinităţii, pentru trecerea românilor greco-catolici la biserica romano-catolică din Ardeal, pas care ar fi urmat să românizeze această biserică. Lucruri aberante. Nu poţi trata cu cel care în momentul respectiv reprezintă strategia diavolului.

S-a schimbat între timp relaţia cu biserica ortodoxă, majoritară? Sau îi mai numiţi în continuare „instrumentul răului“?

Niciodată nu i-am numit „instrument al comunismului“. Când un personaj dintr-o biserică oarecare nu-şi trăieşte chemarea, suferă toată biserica de această lipsă de apetenţă. Dar nu se poate identifica biserica cu păcatul membrilor săi. Din contră. Au fost unele persoane din biserica ortodoxă, or asta nu înseamnă că poate fi acuzată biserica ortodoxă. Tot scenariul distrugerii bisericii greco-catolice a fost regizat de partidul comunist: acum cinci ani au fost desecretizate arhivele comitetului central şi abia de atunci s-a aflat cum au stat lucrurile. S-a găsit procesul verbal al unei şedinţe din august 1948, în care Securitatea, partidul şi autorităţile locale au pus cap la cap strategia de distrugere. Noi am cunoscut efectele, dar nu ştiam cum s-au născut acestea.

Cum staţi cu retrocedările?

Cred că sunt un subiect aproape arhivat. Pentru un caz de retrocedare s-a cerut o părere a Curţii Constituţionale şi aceasta a spus că în diferendul greco-catolic – ortodox, biserica aparţine majorităţii. E o încălcare a dreptului la proprietate, fiindcă proprietatea nu depinde de majoritate, indiferent de filosofia pe care o urmăm. Este unul din principiile dreptului roman, pe care stă aşezată Europa de astăzi. Cu acest precedent existând şi cu faptul că la CEDO această decizie nu a fost contestată, orice proces se pierde din start. Orice precedenţă temporală simplifică procesele, iar aceasta înseamnă acces pierdut la redobândirea proprietăţii. Din păcate.

Omenia pusă pe patul lui Procust

Mai există ostilitate din partea bisericii majoritare?

Este ostilitate. După 2008, după gestul mitropolitului Corneanu (fostul mitropolit al Banatului care se împărtăşise într-o biserică romano-catolică, riscând excluderea din clerul ortodox - n.red.), biserica ortodoxă a interzis printr-o decizie a sinodului orice participare la slujbele unei alte confesiuni. Nu mai putem spune nici un Tatăl Nostru împreună. Nu era o comunicare în lucrurile sacre. Nu se puteau celebra împreună sfânta liturghie, celelalte şase taine. Dar erau diferite oficii de slujbă, de rugăciune, de înmormântări. Mai ales în comunităţile rurale, preoţii diferitelor confesiuni puteau sta împreună, să spună fiecare o anumită parte care exprimă fidelitatea faţă de ritualul propriu. Asta nu era o problemă. Sunt în Ardeal familii mixte. După 2008, aceste relaţii s-au răcit. Şi există zone unde, din păcate, a crescut fanatismul unora dintre mirenii ortodocşi, unde ajungem în situaţii ridicole, unde omenia nu mai are nici o prioritate în faţa unor principii aşezate pe patul lui Procust. Sunt personaje care îşi permit să ne propovăduiască atmosfera confesională a lor. Glumim, uneori, spunând că poate o să trebuiască să plătim o taxă pentru că nu împărtăşim crezul majorităţii. Libertatea credinţei face parte din abecedarul credinţei, pe care neamul nostru l-a avut până acum şi, dintr-o dată, după 30 de ani de libertate, văd că intră în criză.

Cum se manifestă?

Violenţa aceasta verbală care se găseşte pe anumite bloguri sau site-uri. Ţine un pic de politeţe, de civilizaţie. Trolii care comentează sub protecţia anonimatului au o violenţă surprinzătoare. Am scăpat de comunism şi de interdicţia de a ne exprima liber, dar cred că e foarte important să ne asumăm răspunderea. Pentru orice cuvânt spus în lumea asta vom da seamă, scrie în Evanghelie. Poate e bine să aducem aminte de asta, noi, clericii. Avem o datorie extraordinară de a lucra în zona asta. Nu suntem nişte funcţionari sacri care fac slujbe. Până în 1948, biserica greco-catolică nu a cheltuit banii făcând palate şi biserici, ci investind în copiii ţăranilor, care, învăţând puţină carte, ştiau să fie mai responsabili, mai dedicaţi spiritului comunitar. Se poate vorbi de o Românie care avea alte repere decât cele pe care le avem noi astăzi.

Clerul ar avea datoria să ajute la renaşterea civică?

Înainte de conştiinţa civică e conştiinţa omului, ca dar al lui Dumnezeu. Misiunea preoţească porneşte de aici. Când se predică cuvântul Evangheliei, când se predică nişte opţiuni de viaţă în spiritul creştin, se asumă o răspundere. Pentru asta sunt puşi preoţii: să ofere prin rugăciunea bisericii şi a slujbelor cele necesare consecvenţei pe urma paşilor lui Cristos. Fără aşa ceva, biserica nu este nimic. La prima lui predică după alegere, Papa Francisc a folosit această expresie care i-a cam surprins pe cardinalii din Capela Sixtină: dacă nu suntem consecvenţi cu crezul conştiinţei şi cu fidelitatea la urgenţa Evangheliei, riscăm să lăsăm impresia că biserica nu e decât un ONG care se ocupă cu milostivirea, cu pomenile, cu chestii dintr-ăstea. Sunt lucruri care, în contextul actual, uneori triumfalist - niciodată omenirea nu a avut spaţiul pentru confort precum cel pe care îl avem noi acum în Europa -, contează. Contează să nu uiţi simţul măsurii, să ştii că eşti dator să îl respecţi pe celălalt, să rescrii priorităţile zilei în funcţie de această conştiinţă. Vorbim astăzi de o declasare a cinstei, a omeniei, pentru că nu mai ascultăm glasul conştiinţei. Conştiinţa are nevoie de formare.

Ce alte mostre de ostilitate aveţi?

În special în Ardeal, unde comunitatea greco-catolică e mult mai prezentă, datorită împrejurărilor istorice, e tăcere când vine vorba despre marii români greco-catolici. Experienţa transilvană a comunităţii româneşti, cu toate diferenţele confesionale, a creat în zona interbelică o convieţuire formidabilă, inclusiv cu celelalte etnii conlocuitoare - comunitatea maghiară sau germană. Regimul comunist a învrăjbit pe toată lumea. Iar după 1990 se vede că se practică privilegiile unei părţi în detrimentul celeilalte. Apoi, există o reticenţă în a invita partea greco-catolică la anumite sărbători sau ceremonii publice. Sigur, asta ţine şi de oamenii care ocupă diverse funcţii...

Egoismul ne izolează şi distruge

Cum era ceremonialul religios, ţinut în casă, pe vremea comuniştilor: erau reuniuni de familie sau asistau şi din afara familiei?

Exista o comuniune lipsită de vizibilitate. Era un amestec de atomizare şi slabă socializare clandestină, pentru că era foarte periculos. Aveam ştiri despre ce se petrecea în alte comunităţi clandestine.

Vă cunoşteaţi?

Destul de puţin. Erau nişte reguli de prudenţă care ne-au fost de mare ajutor. În anii 80, anumite slujbe, în special înmormântările, care se petreceau la casa răposatului şi la cimitir, echilibrau oarecum această dimensiune socială a clandestinităţii. De obicei, preoţii se mărgineau la familii, la persoane foarte apropiate. Au existat însă şi preoţi care au deschis uşa apartamentului. Era mereu cu risc şi erau oameni foarte curajoşi. Am cunoscut în Bucureşti călugăriţe clandestine vizitate destul de frecvent de Securitate - şi se lăsa mereu cu confiscarea obiectelor care aveau de a face cu slujbele religioase.

Circulă o poveste, de dinainte de 1989: un italian care ar fi adus maşini pe care le vindea în România, schimba leii în valută şi dădea banii greco-catolicilor.

Nu o cunosc, dar prin biserica romano-catolică soseau anumite fonduri, aşa-numite „intenţii ale sfintelor liturghii“. Aceşti bani, conform dreptului canonic, sunt bani ai preotului. Prin biserica romano-catolică, supravegheată, dar liberă să îşi facă apostolatul, veneau din străinătate anumite sume, modeste, în valută, sub titlul de a fi predate unor preoţi greco-catolici. Au fost situaţii de precaritate formidabilă, mai ales în cazurile preoţilor închişi, care aveau foarte puţini ani de serviciu şi trăiau dintr-o pensie socială mizerabilă. Securitatea s-a folosit de aceste ocazii, încercând să creeze rivalităţi: lansa tot felul de povestioare, cum că unul sau altul are anumite ajutoare pe care alţii nu le aveau. Încercau din orice să facă diviziune.

Se poate vorbi despre un caracter ecumenic al vizitei papei?

Este o vizită de suflet, pentru că urmaşul Sfântului Petru are ca misiune tocmai confirmarea în credinţă, în speranţă, în devotamentul creştinesc de fiecare zi. Această prezenţă poate să relanseze nişte lucruri pe care le uităm din păcate tot mai mult: fidelitatea faţă de adevăr, faţă de principiile moralităţii, răspunderea de a face din locul în care trăim unul deschis pentru cel de lângă, interesul pentru soarta celuilalt în detrimentul unui egoism care ne izolează şi distruge. Înainte de a vorbi de tot felul de teme la modă, reîntoarcerea la principii, la virtute, la păcat, la simţul moral este necesară pentru întreaga societate.

Cu toată răceala şi cu toată neîncrederea pe care o afişează unii sau alţii, cu toate că sunt voci care trâmbiţează imobilismul, şeful bisericii catolice poate să vină cu uşurinţă în România. Avem totuşi o apetenţă faţă de dialog, chiar dacă ierarhiile clericale încearcă să ne prezinte de multe ori variante mai rezervate. Românul de pe stradă este totuşi o persoană echilibrată. Deşi pare uneori că frâna dialogului e determinată de spiritul străzii, cred că nu aici stă problema temerii de dialog. Mă întorc la răspunderea clerului de a învăţa credincioşii. Au trecut 30 de ani. Dacă oamenii ne scapă din faţa învăţăturii spiritului evanghelic, înseamnă că merită să ne punem mai des în genunchi.

Monseniorul Mihai Frăţilă este Episcop al Episcopiei Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare“ de Bucureşti

Un interviu realizat de Cristian Ştefănescu pentru Deutsche Welle