Omagiu celor ucişi din dragoste de râs

Atentat terorist în Franţa, la sediul revistei Charlie Hebdo FOTO AP Images

Uciderea unor caricaturişti şi umorişti francezi nu este numai un gest abominabil. Este un semnal de alarmă pentru cum ar arăta o lume în care dreptul nostru nescris de a râde este pus sub semnul ameninţării cu moartea. Acum, mai mult ca oricând, avem obligaţia să râdem.

E o zi neagră pentru toţi oamenii care iubesc să râdă. Cred că e dreptul nostru de maimuţe râzătoare să ne amuzăm de orice formă de prostie, de orice manifestare a ignoranţei şi a bigotismului, să ne batem joc de orice formă de intoleranţă, să respingem în hohote de ideile preconcepute. Trebuie să râdem în general de proşti şi de prostie. Pentru că râsul e cea mai sigură formă de deşteptăciune, dacă nu chiar un semn al înţelepciunii, aşa cum remarca istoricul roman Pliniu cu privire la Zoroastru, despre care se spune că s-a născut râzând. Rîsul este declanşat de orice acţiune sau expresie care ne gâdilă creierul, prin urmare râsul este cel care ne dă voie să gândim.

Unele dintre cele mai mari naţiuni ale lumii sunt naţiunile care au oameni care ştiu să râdă, iar cele mai urâte sunt cele care nu au simţul umorului. Iar Franţa este o patrie a marilor oameni ai râsului, a celor care au râs şi ne-au eliberat de cei care nu ne dădeau voie să râdem. Un mare francez, François Rabelais, trăitor în secolul XVI, cel care a scos Europa din umbra superstiţiilor şi a iniţiat eliberarea din tirania unui alt totalitarism religios, la fel de periculos pe vremea lui ca şi cele de astăzi, spunea că râsul e singurul lucru care ne face curajoşi. În 1579, un alt francez, Laurent Joubert, a publicat un tratat despre râs care a rămas până astăzi memorabil. Acolo el spunea că râsul este o expresie a fericirii – nu putem să fim fericiţi fără să râdem. Pentru că ne-râzătorii sunt ne-fericiţii lumii noastre. Iar o lume în care nu mai putem să râdem (de prostia politică sau religioasă) e o lume cumplită.

Există unii care, aidoma personajului lui Umberto Eco, pregătit să ucidă pentru ca lumea să nu aibă acces la umor, susţin că Isus nu a râs niciodată. Că sfinţenia şi religiozitatea presupun refuzul râsului. Dimpotrivă. Ştim sigur, din minunaţii Psalmi ai lui David de pildă, că Dumnezeu râde de multe ori – mai ales de oameni şi de îngâmfarea lor prostească. În plus este limpede că şi Hristos adeseori îi lua în derâdere pe cei care îi puneau întrebări tâmpite. Pentru că numai idioţilor nu le place să râdă.

Iar mie mi-a fost întotdeanuna frică de indivizii cărora nu numai că nu le place să râzi de ei, sau care nu suportă să fie ironizaţi, dar mai ales m-am temut de cei care se vexează şi devin agresivi când sunt luaţi peste picior. Asta şi pentru că la polul opus al râsului este frica, frica de propriile defecte, de propria îngustime şi stupizenie, frica de libertate, frica de alţii care nu sunt ca tine.

Cred că râsul e una dintre puţinele forme de contagiune care este dezirabilă şi, aidoma celor care se tem de vaccinurile bune, şi duşmanii râsului ar vrea să elimine ceea ce îi sperie. Nu e vorba de râsul pe care îl manifestă şi şobolanii atunci când sunt gâdilaţi, ci de râsul care ne separă în fiinţe inteligente şi fiinţe brutale şi violente. Este râsul acela care refuză agresivitatea şi animalitatea, care ne separa de bestiile care nu au schiţat în viaţa lor mai mult decât un rictus crud. Anihilarea râsului e sinonimă cu anihilarea a tot ce e mai bun în omenire. Râsul e refuzul violenţei; dacă râzi nu mai ai de ce să urăşti; dacă râzi nu mai ai de ce să ucizi; dacă râzi redevii copil.

Trebuie să asemănăm râsul cu bucuria copilărească, cu starea aceea de bine care îţi dă voie să te amuzi de orice şi de oricine, cu faptul că nu există bariere. Pentru copii numai adulţii stupizi se irită atunci când le sunt expuse defectele în mod comic. Şi râsul nu este doar calea spre o stare benignă, infantilă, ci este o expresie a libertăţii. Pentru că nu poate să existe nicio libertate fără râs. Dacă ne temem să mai râdem, atunci am ajuns sclavi. O lume care nu râde este o lume subjugată în frică şi idioţenie.

Râsul este o reacţie naturală faţă de urâţenie – de aceea râdem, uneori crud şi nedrept, de defectele fizice ale semenilor noştri. Însă atunci când e vorba de defecte de inteligenţă sau gândire, râsul devine obligatoriu. A nu râde de idei şi ideologii rizibile este la fel de periculos cum este să vezi nedreptatea şi să nu reacţionezi. Ridiculizarea (privată sau socială) este o formă de critică (individuală sau instituţională), un ingredient de bază al civilizaţiei, o manifestare pură a culturii. De aceea o civilizaţie care nu acceptă râsul este o civilizaţie monstruoasă.

Studiile de gelotologie au arătat că râsul declanşează reacţii electrice în cortexul cerebral, adică în cea mai mare parte a creierului nostru. Râsul, prin urmare, este o parte integrantă a minţii noastre. Şi, deşi nici până astăzi neurobiologii nu ştiu care sunt „chimicalele” râsului, lucrul acesta poate că se datorează şi faptului că acestea nu există. A şti să râzi este, în fond, sinonim cu a fi sănătos, mintal şi social. Fără râs sistemul nostru nervos ar fi o încrengătură de explozii şi tensiuni sinistre, râsul ne eliberează şi ne face mai buni.

Trebuie să râdem în continuare, avem obligaţia să râdem. De ce? Pentru că în absenţa râsului nu mai suntem oameni.