Conducerea celei mai puternice alianţe militare din lume ar trebui să ajungă în mâinile unei femei, cred unii lideri ai NATO. Se caută o fostă şefă de stat, o fostă ministră de externe sau a apărării, disciplinată, bine pregătită şi care să poată pune în aplicare Agenda NATO 2030. România nu se califică deloc din această perspectivă, fiindcă a evitat mereu să propulseze femei în fotolii atât de complicate, pe care prejudecata autohtonă continuă să le asocieze cu virilitatea.

Patrulaterul care influenţează cel mai mult decizia selecţiei viitorului şef al Alianţei este format din Franţa, Germania, Marea Britanie şi SUA. Consultările care au început deja pentru numirea viitorului secretar general l-au luat, însă, în calcul, chiar dacă nu în fruntea listei, şi pe Klaus Iohannis, fiindcă este în acelaşi timp un atlantist şi un proeuropean convins.

A fost primit de două ori la Washington în primul său mandat şi are relaţii foarte bune la Berlin şi la Paris. Tratează rece şi echilibrat problemele cu Rusia şi nu se lasă tentat de provocări. Este artizanul impunerii bugetului Apărării de minim 2% din Produsul Intern Brut. Are experienţa celei mai înalte funcţii în stat, a învăţat să citească şi să înţeleagă informaţiile specifice pe care le primeşte în fiecare zi de la diplomaţi, dinspre Armată sau de la serviciile secrete, nu se hazardează să vorbească despre lucruri pe care nu le ştie, a demonstrat că are disciplina necesară stăpânirii unei funcţii de prim rang şi, în mod paradoxal, comunică mai bine în engleză decât în română.

Politica externă a devenit una din atribuţiile esenţiale ale funcţiei sale şi chiar dacă nu are abilitatea de a desena hărţi şi de a prevedea conflicte, cum se pare că făcea predecesorul său la întâlniri importante despre tectonica politicii internaţionale, Klaus Iohannis are toate pârghiile pentru a înţelege ce se întâmplă în lume. Numele lui apare pe o listă scurtă, care se discută între diplomaţi, fiindcă procesul de selecţie a secretarului general NATO se face prin negocieri. Procesul tratativelor diplomatice începe cu aproape un an înainte de anunţul oficial, care va avea loc la summitul Alianţei de la Madrid la începutul verii anului 2022. Nu toate statele au ambiţia să-şi adjudece acest portofoliu. De pildă, Statele Unite nu au avut niciodată un secretar general, dar Washingtonul deţine cele mai importante poziţii militare. Nici ţările care provin din fostul lagăr socialist nu au primit până acum această funcţie, de aceea funcţia ar merita să-i revină cuiva din Estul Europei.

Fotoliul de lider al Alianţei se eliberează anul viitor în septembrie, deci cu doi ani înainte ca preşedintele Klaus Iohannis să-şi termine mandatul şi e greu de crezut că, în aceste condiţii, i se va propune. Şi chiar dacă i s-ar face această ofertă, s-ar putea să nu accepte, mai ales că în ultimii ani diferite surse au sugerat că preşedintele ar fi mai degrabă interesat de un portofoliu la vârful Uniunii Europene.   

Apoi, după mai bine de 70 de ani de la înfiinţarea acestei Alianţe, poate că la vârful NATO ar merita adusă o femeie. Pe listă sunt mai multe foste şefe de guvern sau foste ministre de externe. În România, însă, cele care au fost promovate în funcţii de acest tip, fie nu aveau calităţile necesare pentru a face faţă, cum a fost cazul Vioricăi Dăncilă, fie sunt persoane controversate, cum e cazul Ramonei Mănescu, fostă şefă a diplomaţiei române vreme de cinci luni în 2019, dar care a fost acuzată în perioada în care era eurodeputată de lobby pentru Azerbaidjan: Platforma Solidaritatea Civică, o organizaţie internaţională, a inclus-o chiar în raportul său „Valorile europene cumpărate şi vândute” în care au fost investigaţi o serie de oficiali europeni pentru felul în care au ajutat regimul autoritarist de la Baku să-şi extindă influenţa internaţională.

În afară de Mănescu, România a mai avut-o doar pe Ana Pauker, ca ministră de externă, a cărei fotografie înconjurată de o seceră a apărut în 1948 pe coperta revistei Time. Articolul se intitula „Cea mai nemiloasă femeie din lume”.

Funcţiile strategice rămân, de fapt, în mâinile bărbaţilor, chiar şi atunci când frâiele sunt date femeilor. În parlament, după ultimele alegeri, numărul femeilor a scăzut de la 20% în mandatul anterior al legislativului la 17% şi în guvern există doar o femeie. Partidele autohtone sunt toate conduse de bărbaţi, iar selecţia pentru diferite poziţii o fac ei pe criterii care nu au aproape niciodată legătură cu profesionalismul celei care este promovată.

Spre deosebire de România, în alte state foste comuniste lucrurile s-au schimbat mai rapid, aşa că printre favoritele la vârful NATO se află preşedinta Estoniei, Kersti Kaljulaid (51 de ani), care pare să aibă şansele cele mai mari. Mandatul ei se încheie la finele acestei veri, dar ar putea primi încă unul. Printre candidate sunt şi fostele preşedinte Kolinda Grabar-Kitarović (53 de ani) din Croaţia şi Dalia Grybauskaitė (65 de ani) din Lituania. 

Sabina Fati - Deutsche Welle