În România simplificarea şi, ca atare, falsificarea trecutului, inclusiv cel determinant, din fatidica vară de acum exact opt decenii, e un exerciţiu cu atât mai lesnicios, cu cât ţara are în spate o istorie complicată şi niciodată pe deplin elucidată.

Dificultăţi istoriografice

Situaţia istoriografiei româneşti s-a agravat din cauza faptului că ţara e, de un secol, doldora de extremişti, fie ei de dreapta sau de stânga. Că fanaticii şi-au făcut din istorie terenul de joacă preferat ţine între altele de cerinţa ambelor totalitarisme, de extracţie comunistă ori nazistă, deopotrivă obsedate de istorie. Căci despre pariurile ei (ca şi ale naturii) atât doctrinarii hitlerişti cât şi ideologii stalinişti pretindeau că n-ar putea fi câştigate decât prin aderenţa la totalitarismul lor, ai căror lideri erau prezentaţi, fals, ca ”infailibili” în predicţiile lor ”istorico-ştiinţifice”.

Infailibili ca Stalin, care a refuzat să admită invazia nazistă nu doar când o preziceau cei mai buni din spionii săi ci şi după debutul ei efectiv. Ori ca Hitler, care în timp ce în ţară se instala statul naţional-legionar, îi garanta adolescentului rege Mihai, că ”SUA nu vor intra în război”. 

Nu e, totodată, de mirare că România e parcă tot mai goală de specialişti autentici, serioşi, de vreme ce n-a prea avut vreodată parte de o democraţie veritabilă, aptă să condiţioneze o cercetare istorică pe măsură. În schimb, are de asumat o istorie plină de erorile propriilor elite, de contradicţii, de trădări şi de cosmetizări ulterioare, menite să şteargă vinovăţiile reale şi să-i demonizeze cu atât mai vîrtos, pe ţapii ispăşitori.

Ţapul regal şi mitul diktatului ca fatalitate

Poate cel mai asiduu demonizat ţap ispăşitor al istoriografiei româneşti de extracţie extremistă a fost Carol al II-lea. Nefericitul rege a comis, e adevărat, multiple greşeli personale şi politice. Dar continuă să se vehiculeze mitul în mare parte fantezist, potrivit căruia marele, dacă nu şi singurul vinovat pentru cedările teritoriale care-i rupeau în vara lui 1940 României o treime din ţinuturi, ar fi fost dictatura carlistă.

Aspecte ale vechilor mituri continua să fie întreţinute, involuntar, şi de cercetători serioşi, deloc extremişti. Unul dintre cei mai avizaţi istorici români, Ottmar Traşcă, un specialist reputat al istoriei fascismului şi al celui de-al Doilea Război Mondial, e de părere (între altele într-un interviu acordat lui Bogdan Stanciu în 2013) că România n-ar fi avut de ales. Că ar fi fost, cu alte cuvinte, obligată să-şi asume ceea ce Traşcă refuză să numească un dictat: căci, potrivit lui, ”nu aveam nici o şansă! Decizia de acceptare a arbitrajului…a fost salutară. Altfel, dispăream de pe hartă”. 

Traşcă salută deci hotărârea şefului regimului, Carol al II-lea, de a se supune voinţei Consiliului său de Coroană, care, cu o jenantă majoritate covârşitoare de voturi, sfârşise prin a aproba şi acest rapt teritorial. După cum, într-o componenţă doar uşor schimbată, acelaşi Consiliu îl aprobase şi pe cel soldat cu ruperea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, săvârşit de sovietici, în baza pactului cu Hitler, cu trei luni înainte.

În virulenţa cu care, asmuţită iniţial de legionari, apoi manipulată de comunişti, opinia publică româneacă a osândit fără drept de apel cele două samavolnicii, atribuind partea leului din vină dictaturii carliste, nu vinovaţilor reali, adevărul istoric a început să se estompeze rapid.

Carol ca luptător şi ca fricos

Prea puţini au reliefat, în 80 de ani, cu ce pasiune a încercat Carol al II-lea să se opună cedării fără luptă a acestor teritorii. Prea puţini au scos în evidenţă că în Consiliul Coroanei şi legionarii, şi alţi naţionalişti bătându-se de decenii cu pumnul în piepturile lor de patriotică aramă, între care fratele ”căpitanului”, Codreanu, au votat în 1940 pentru ruşinea nonrezistenţei în faţa jafurilor teritoriale. Prea puţini au pus în just context istoric ce-a determinat fatidicele pierderi teritoriale din 1940, alternativele şi urmările pe termen lung ale funestelor decizii adoptate atunci.

“E o zi a ruşinei naţionale. Restul nopţii, cu Duduia, am plâns amarnic. Şi ea vede dezastrul ce ne aşteaptă” - nota Carol în jurnal, după ultimatumul sovietic şi rezoluţia laşă a majorităţii din Consiliul său de Coroană, care se arătase dispus să permită înstrăinarea fără luptă a Basarabiei şi Bucovinei. ”Se face o mare greşeală de a ceda fără nici o rezistenţă, aproape un sfert din ţară”, mai afirmase el atunci.

Regele nu era nevinovat. Căci nu luase taurul de coarne, refuzându-l net pe Hitler. Dar nu-i era comprehensibilă frica într-o Europă aflată complet la cheremul Berlinului? Nu fusese el plasat acasă într-o umilitoare minoritate de către nişte lideri politici şi militari înfricoşaţi la culme? Nu avea să se repete situaţia în august, cu un premier neavenit, ca pronazistul Gigurtu, pe care Carol mizase aiurea, autoamăgindu-se ca atâţia alţi români? Nu se-ncrezuseră ei în corporatist-fascistul ministru de Externe, care, slab de înger şi nevolnic, leşina şi semna diktatul în loc să lupte ca un leu în contra lui, respingându-l? Nu fusese regele covârşit de majoritatea legionarilor, generalilor şi demnitarilor de felul unor Argetoianu şi Tătărescu? În ce condiţii ar fi avut regele încotro?

Doar dacă dictatura carlistă ar fi fost ceea ce se pretinde că ar fi fost. O tiranie pură şi dură. Aşa a ajuns Consiliul de Coroană să se transforme într-un aliat al lui Stalin, profitorul raptului bucovineano-basarabean, precum şi al lui Hitler, profitorul principal al diktatului de la Viena. În galeria ruşinii poltronilor şi trădătorilor mai figurează nume răsunătore: Vaida Voevod, Mironescu, Caracostea, Crainic, Păiş, pr. Moţa, tatăl legionarului faimos, mort în Spania, Horia Zelea Codreanu, Andrei Rădulescu, Gruia Budişteanu, Stan Ghiţescu, Macovei, generalul David Popescu, dr. Gomoiu şi alţii.

Între cei zece membri ai Consiliului din Panteonul Onoarei, de vreme ce s-au pronunţat pentru luptă şi demnitate, s-au numărat preşedintele P.N.L. Dinu Brătianu şi capii ţărănişti Ion Mihalache şi Mihai Popovici. La 30 august, Carol avea să noteze în jurnal, lucid: ”Ştiu că, pentru…mult timp, eu sunt pierdut că tot ce voi face şi voi zice voi fi considerat că (sunt)vorbele şi faptele unui trădător de neam şi a(le) unui vânzător de ţară.”

Cauzele reale ale nenorocirii

E adevărat că România ajunsese într-o poziţie geopolitică precară în 1940. Dar nu doar din pricina erorilor regale, unele grave, cum a fost opţiunea din 1938, la modă în epocă, în Europa, a anihilării democraţiei, după ce regele şi democraţia fuseseră masiv vituperate de Nae Ionescu încă de la începutul anilor 30. Aceste decizii s-au datorat în mare parte derapajelor legionare, antidemocratice şi profasciste ale elitei culturale şi politice româneşti. Care, timp de peste un deceniu, au anemiat grav capacitatea de rezistenţă a României la marile rele totalitare ale timpului. Ca atare, ţara rămăsese nu doar fără sprijin occidental, după capitularea Franţei şi înfrângerea în Hexagon a Angliei, ci şi fără acel esenţial reazăm intern pe care numai un establishment politic şi intelectual adecvat şi democratic îl poate furniza unei naţiuni moderne.

Dar trebuia oare ţara să cedeze teritorii fără să tragă un foc de armă? Exemplele Finlandei şi Poloniei mi se par edificatoare. Scandinavii au pierdut 11 la sută din teritoriu în faţa agresiunii sovietice, dar apărându-şi ţara manu militari şi-au păstrat nu doar demnitatea ci şi capacitatea de a descuraja alte agresiuni. Ceea ce i-a ferit, după război, de comunizare.

Polonia s-a văzut desfiinţată iniţial, ca stat, dar s-a refăcut după război, când i s-au compensat pierderile teritoriale din est prin cele dobândite în vest. Sacrificiile de pe câmpul de luptă antihitlerist şi din lagărele sovietice nu i-au fost inutile, de vreme ce aveau să alimenteze dârzenia celor care, cu Solidaritatea, aveau să-ngenuncheze molohul sovietic.

Ce-ar fi fost dacă...?

Ca şi Ottmar Traşcă, cred că, în pofida riscului, România ar fi făcut bine să se opună cedării fără luptă a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. În opinia mea, această ruşine naţională avea să alimenteze parte din toxicele resentimente situate la baza unei părţi a crimelor Holocaustului românesc. Altfel decât istoricul român, prefer să cred că ţara ar fi trebuit să refuze şi verdictul lui Hitler şi Mussolini de la Viena. Când statul român s-a confruntat cu un diktat, mai degrabă decât cu un ”arbitraj”. Pe care, dintr-o fatală eroare şi din laşitate, Carol a acceptat, la insistenţele şi ameninţările dictatorului nazist, să şi-l asume şi să-i accepte predictibilul rezultat. Or, şi el şi alţii ar fi trebuit să ştie că dictatorii numai imparţiali nu sunt şi dau frecvent înapoi, când li se răspunde cacialmalelor lor, plătindu-li-se sec.

Traşcă dă crezare marelui bluf din epocă şi temerilor serviciilor secrete şi generalilor români, pe care, habar neavând ce piesă se juca, de vreme ce protocolul-anexă al pactului Ribbentrop-Molotov rămăsese secret, îi înspăimânta în 1940 un război pe două fronturi cu ungurii şi ruşii.

Or, pentru Hitler nu era o taină. Nu se temea deci, cum contrafactual afirmă Traşcă, de un simultan atac ruso-maghiar, astfel încât, ”în momentul în care se vor pune în mişcare trupele maghiare, vor ataca şi ruşii (…şi vor) ocupa Moldova...” Ungurii n-ar fi avut nicio şansă fără Stalin. Care n-ar fi încălcat niciodată pactul său cu Hitler. Basarabia şi Bucovina ca desert după îngurgitarea Poloniei şi ţărilor baltice se cereau digerate şi săturaseră Moscova pe moment. Iar Germania, cum s-a văzut la puciul legionar, n-ar fi renunţat la o Românie stabilă, aptă de război împotriva Rusiei. 

Rămâneam deci ”filosofi”, dacă nu acceptam arbitrajul dictat la Viena? Ar mai fi insistat Hitler să-l impună dacă vedea conducerea României rezistându-i dârz lui Stalin? Dacă ne putem permite speculaţia de a considera că acceptarea lui ar fi prevenit ”ştergerea ţării de pe hartă ”, avem şi dreptul, în temeiul argumentelor mai tari de mai sus, să credem invers. Să bănuim că, respingându-l, Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa ar fi figurat azi, pe ea, ca regiuni româneşti. 

Petre Iancu - Deutsche Welle