ANALIZĂ Cum e descurajată munca în România, prin politica salarială

0
Publicat:
Ultima actualizare:
De foarte mulţi ani, România este un pol al sărăciei europene.
De foarte mulţi ani, România este un pol al sărăciei europene.

10% dintre cei mai săraci români care muncesc câştigă sub 974 de euro pe an, adică sub 3 euro pe zi. Aproximativ aceiaşi bani îi primesc şi cei care trăiesc din ajutoare sociale. Şi atunci, pentru mulţi se naşte întrebarea: de ce să muncesc 8 ore pe zi pentru un salariu care nu îmi ajunge de la o lună la alta, când pot să stau acasă, degeaba, pe aceiaşi bani?

De foarte mulţi ani, România este un pol al sărăciei europene. În mod paradoxal, în ciuda faptului că muncesc, foarte mulţi români rămân în aceeaşi stare materială precară. România sărăciei nu e doar legată de asistenţa socială, ci şi de cei care sunt plătiţi cu salariul minim. De exemplu, în sistemul public, aproximativ 80.000 de persoane sunt plătite cu salariul minim, dar acestora sporurile le mai suplimentează din venituri, a declarat ministrul Muncii, Raluca Turcan. „Însă mult mai dramatică este situaţia în sectorul privat, unde avem 1.400.000 de oameni declaraţi cu salariul minim. Acei oameni trăiesc în situaţii aproape identice cu unii care sunt dependenţi de ajutorul social”, a atras atenţia oficialul.

Un milion de oameni câştigă sub 3 euro pe zi

Statisticile vin să întărească constatările ministrului. Astfel, Monitorul Social, întocmit de asociaţia Friedrich-Ebert-Stiftung România, pe baza datelor oficiale ale Ministerului Muncii, arată că 10% dintre cei mai săraci români care muncesc câştigă sub 974 de euro pe an. Concret, circa un milion de persoane care lucrează câştigă sub 3 euro (14,66 lei) pe zi. „Săraci există peste tot, dar săracii noştri sunt sensibil mai săraci decât cei din celelalte ţări: cei 10% cei mai săraci români câştigă de 10 ori mai puţin decât cei 10% cei mai săraci europeni. Ponderea în totalul naţional al veniturilor ce revin zecimii din populaţie cu cele mai mici venituri este o măsură a inegalităţii distribuţiei veniturilor - cu cât este mai mică, cu atât inegalitatea este mai mare. Celor mai săraci 10% dintre români le revin doar 2% din totalul veniturilor. Este cea mai mică proporţie înregistrată în Uniunea Europeană”, arată sursa mai sus citată.

De la integrare şi până acum, România şi-a rezervat locul I ca pondere a celor ce muncesc şi sunt la risc de sărăcie, în totalul populaţiei angajate. Asta în condiţiile în care România ocupă locul al doilea, după Irlanda, în cadrul UE, la viteza de creştere a productivităţii muncii.

„Am moştenit un model cultural etatist”

Potrivit aceleiaşi surse, pragurile veniturilor familiilor începând de la care se acordă ajutorul social au tot fost modificate, de-a lungul anilor, fără a fi corelate cu evoluţia salariilor. Aşa s-a ajuns ca raportul dintre venitul minim garantat pentru o familie de două persoane şi salariul minim brut să fie foarte mic. O evoluţie asemănătoare a înregistrat raportul şi faţă de salariul mediu net. În aceste condiţii, munca este descurajată, iar asta e una dintre marile probleme pe care le are societatea românească. „Am moştenit un model cultural etatist şi cu sprijin social masiv, o cultură a gratuităţii. Gândiţi-vă că noi trăim într-o societate în care ni se spune că educaţia şi sănătatea nu costă, acestea fiind cele mai scumpe servicii din lume! Avem o mare problemă în sensul în care statul nostru asigură mult mai mult decât trebuie, deşi nu-şi permite. Foarte des diferenţa între cei care muncesc şi cei care nu muncesc şi iau nişte bani este mică, pentru că politica prosocială din România a fost gândită întotdeauna ca un avantaj politic electoral pentru primari. Subdezvoltarea este încurajată de primarii care sunt mai inteligenţi. Pentru că aşa îi ţin captivi pe unii la vot. Pentru că, în cazul în care o persoană câştigă şi e pe picioarele ei, nu se mai teme că-l taie primarul de la ajutorul cu lemnele. În schimb, avem şi oameni care merită şi nu primesc, să ne-nţelegem. Sistemul funcţionează prost”, explică sociologul Alfred Bulai.

Acesta adaugă că societatea românească este una fragilă, în care oricând poţi ajunge sub pragul de sărăcie. „Veniturile sunt mici în România, la cea mai mare parte a populaţiei. Chiar şi cei care sunt peste pragul de sărăcie, ei nu sunt cu mult deasupra şi aproape orice fel de fluctuaţie îi poate lovi. De exemplu, dacă trei luni nu ai serviciu, s-a terminat. Sau dacă faci un copil şi veniturile se împart la mai mulţi membri, automat cazi sub pragul de sărăcie. La doi copii, nici nu mai vorbim. Asta este matematică simplă”, subliniază sociologul.

„Cine munceşte trebuie sprijinit”

Ori, societatea ar trebui să cultive ideea de respect faţă de muncă. „Cine munceşte trebuie să fie sprijinit. Nu pot, ca stat, să sprijin nemunca. Şi sprijinul muncii înseamnă să dau ajutoare sociale puţine, dar mai mult la cei care au o nevoie reală. Nu cred că o persoană care are 35-40 de ani şi n-are nicio boală să fie asistată social. În acelaşi timp, ai locuri de muncă neocupate şi care nici nu se vor ocupa pe principiul că se câştigă puţin”, mai spune Alfred Bulai.

Pe de altă parte, în mediul privat cel puţin, patronii nici nu pot da salarii foarte mari unei forţe de muncă prost calificate. „Munca nu este recompensată în funcţie de valoarea ei socială. Asta înseamnă că nu neapărat dacă munceşti, ai. Noi avem o populaţie slab profesionalizată, cu multe carenţe legate de calitatea muncii. Situaţia este cea a unei societăţi care are probleme serioase şi din punct de vedere al calificărilor – să nu uităm că foarte mulţi meseriaşi au plecat”, punctează Alfred Bulai. Calificarea şi recalificarea forţei de muncă ar trebui legată de nevoile reale ale pieţei muncii, lucru care iarăşi nu se întâmplă.

În concluzie, pentru ca situaţia să se schimbe, statul ar trebui să-i sprijine doar pe cei care au cu adevărat nevoie şi nu pe timp nedeterminat. „Filosofia modernă a politicilor publice este aceea că statul are o responsabilitate fundamentală faţă de cei care nu se pot apăra singuri. Copiii, de exemplu, trebuie sprijiniţi, mai ales cei care nu au pe nimeni, persoanele cu dizabilităţi, bătrânii. Deci, cei care au o problemă reală şi nu pot lucra. Pentru că sunt oameni care au nevoi reale. Nu poţi primi ajutor social toată viaţa. Acest model cultural ne îngroapă, este masificat şi folosit politic, electoral. Şi, mai ales, nu acoperă nevoile reale”, enumeră sociologul.

Altminteri, te trezeşti că ajutorul se transformă într-un drept. „Imediat după 1990 veniseră în România reprezentanţii unor fundaţii caritabile care donau încălţăminte săracilor. Cizme. Prima dată, au primit mulţumiri, pupături etc. După un an-doi, când au venit cu produse similare, au început: păi aţi adus cizme roşii? Adică, devenise un drept: cum să nu ne dea? Ideea că statul trebuie să-ţi dea trebuie tăiată de la rădăcină. Statul nu e dator să-ţi dea decât în situaţii-limită: când îţi arde casa, de exemplu. Şi pe o perioadă determinată”, conchide specialistul. 

   

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite